V – De la Most pe Litava spre Sokal.

Locotenentul-major Lukáš umbla nervos prin cancelaria companiei a 11-a de marş, o hrubă întunecoasă în baraca companiei, despărţită de coridor printr-un perete de scânduri. O masă, două scaune, o lampă cu petrol şi un pat de campanie.

În faţa locotenentului-major stătea plutonierul Vanek, care îşi alcătuia aici listele de plată a soldelor şi ţinea contabilitatea bucătăriei pentru trupă; el era ministrul de finanţe al întregii companii; zăcea aici cât era ziua de mare, şi tot aici dormea.

Lângă uşă stătea un infanterist gras, cu o barbă lungă şi stufoasă ca un uriaş din basme. Era Baloun, noua ordonanţă a locotenentului-major, în civilie morar pe undeva prin împrejurimile oraşului Cesky Krumlov.

— N-am ce zice, mi-ai ales într-adevăr un ţucălar excepţional, îi spunea locotenentul-major Lukáš plutonierului contabil. Îţi mulţumesc din toată inima pentru surpriza asta plăcută. Din prima zi, când l-am trimis să-mi aducă prânzul de la popotă, dumnealui mi l-a înghiţit pe jumătate.

— L-am vărsat, vă rog, spuse grăsunul uriaş.

— Bine, l-ai vărsat. Dar de vărsat, puteai să verşi numai supa sau sosul, nu şi friptura. Bucăţica pe care mi-ai adus-o încăpea sub unghie. Dar cu ştrudelul, ce-ai făcut?

— Eu… am…

— Nu tăgădui… l-ai mâncat!

Locotenentul-major Lukáš rosti ultimele cuvinte cu atâta gravitate şi cu un glas atât de aspru, încât Baloun, fără să vrea, făcu doi paşi înapoi.

— Eu m-am informat la bucătărie ce am avut azi la prânz. A fost supă cu perişoare de ficat. Ce ai făcut cu perişoarele? Le-ai scos pe drum, asta ai făcut. Pe urmă a fost mâncare de carne de vită cu castraveţi. Ce-ai făcut cu ea? Şi asta ai înfulecat-o. Două felii de friptură de Frankfurt; nu mi-ai adus decât o jumătate de felie. Ce zici de asta, hai? Două bucăţi de ştrudel! Unde le-ai pus? Te-ai îndopat cu ele, ca un porc, mizerabile! Hai, spune, unde ai pus ştrudelul? Cum? Ţi-a căzut în noroi? Bestie! Poţi să-mi arăţi şi mie locul unde zace în noroi? Aha! A venit, în grabă, un câine, ca la comandă, a înhăţat ştrudelul şi a fugit?! Doamne, Dumnezeule, am să-ţi dau peste bot, până ţi s-o umfla capul cât o baniţă! Pe deasupra, mai şi tăgăduieşte, porcul! Ştii cine te-a văzut? Uite, ca să ştii: rechnungsfeldwebelul Vanek. El a venit la mine şi mi-a spus: „Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că porcul dumneavoastră, Baloun, vă înghite prânzul”. Mă uit pe fereastră şi ce să văd: dumnealui se îndopa de parcă n-ar fi mâncat de-o săptămână întreagă. Ascultă, Sie Rechnungsfeldwebel, într-adevăr nu puteai să-mi găseşti alt dobitoc, afară de nătărăul ăsta?

— Cu respect vă raportez supus, domnule oberlaitnant, că Baloun părea cel mai cumsecade om din toată compania noastră de marş. E aşa de bleg, că nu ştie nici ce-i un kvergriff 161 şi, dacă i-am da arma în mână, cine ştie ce nenorocire ar face! La ultimul exerciţiu cu blindpatronen162 era gata-gata să-şi împuşte vecinul în ochi. Credeam că cel puţin într-o slujbă ca asta o s-o poată scoate la capăt.

— Şi să înghită de fiecare dată mâncarea stăpânului, interveni Lukáš, ca şi când nu i-ar ajunge porţia lui. Nu cumva ţi-o fi foame?

— Raportez supus, domnule oberlaitnant, că mie mi-e foame mereu. Dacă îi rămâne cuiva o bucată de pâine, eu o cumpăr pe ţigări, şi tot nu-mi ajunge. Aşa sunt eu de la natură. Mereu îmi zic că s-a făcut, m-am săturat, şi când colo, nimic. Peste puţin timp, iarăşi la fel ca şi înainte de a mânca, încep să-mi ghiorăie maţele în burtă, şi gata, dumneaei iarăşi cere să-i dau. Uneori mă gândesc că m-am săturat cu adevărat, că nu mai poate încăpea ceva în mine, dar aş, de unde! Văd pe cineva mâncând, sau simt numai mirosul de mâncare, şi iar: în burtă la mine e ca după măturat. Îndată începe stomacul să-şi ceară dreptul lui că-mi vine să înghit şi cuie. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că eu am mai cerut o dată să capăt porţie dublă; pentru asta, la Budejovice, am fost la domnul „regimentsarzt” şi dumnealui, în loc de porţie dublă, mi-a dat trei zile de infirmerie şi mi-a prescris numai o cană de ciorbă pe zi. „Te învăţ eu, canalie, să-ţi fie foame, zicea dumnealui. Mai vino o dată pe aici, şi să vezi cum ai să pleci de la noi, ca un harac de hamei!” Eu, domnule oberlaitnant, nu-i nevoie să văd numai lucruri bune; chiar şi cele obişnuite încep să mă aţâţe şi-mi lasă gura apă. Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că vă rog cu respect, să-mi fie aprobată porţie dublă. Când nu e carne, măcar din celelalte, cartofi, găluşte, niţeluş sos… din astea rămân întotdeauna…

— Bine, Baloune, ţi-am ascultat necuviinţele, răspunse locotenentul-major Lukáš. Sie Rechnungsfeldwebel, spune dumneata, ai auzit vreodată, înainte vreme, ca după toate soldatul să mai fie şi atât de obraznic cum e flăcăul ăsta? Îmi înghite prânzul şi mai are neobrăzarea să ceară să-i aprob porţie dublă. Îţi arăt eu ţie, Baloune, să-ţi treacă pofta. Sie Rechnungsfeldwebel, se adresă el lui Vanek. Du-l la caporalul Weidenhofer şi spune-i să-l ţie legat în curte, lângă bucătărie, două ceasuri, seara când s-o împărţi gulaşul. Să-l lege frumuşel şi sus, aşa ca să se poată ţine numai în vârfurile picioarelor şi să vadă cum fierbe gulaşul în cazan. Şi să ai grijă ca javra să fie legată când se va împărţi gulaşul, să-i curgă balele din gură ca la o căţea flămândă care adulmecă la uşa mezelăriei. Şi spune bucătarului să împartă şi porţia lui.

La ordin, domnule oberlaitnant, răspunse Vanek. Hai, Baloune!

În timp ce plecau, locotenentul îi opri lângă uşă şi, uitându-se la chipul înspăimântat al lui Baloun, strigă victorios:

— Te-ai învârtit, ce zici, Baloune! Îţi doresc poftă bună! Şi dacă se mai întâmplă încă o dată, să ştii că te trimit fără de milă în faţa consiliului de război.

Când Vanek se întoarse şi-i aduse la cunoştinţă că Baloun e legat cobză, locotenentul-major Lukáš spuse:

— Dumneata, Vanek, mă cunoşti, şi ştii că lucrurile astea nu le fac cu plăcere, dar n-am încotro. În primul rând trebuie să recunoşti că atunci când îi iei câinelui osul din gură, câinele mârâie. Eu nu vreau să am în preajma mea un om josnic; şi în al doilea rând, însuşi faptul că Baloun e legat, are o mare importanţă morală şi psihologică pentru întreaga trupă. În ultima vreme, de când sunt în compania de marş, şi ştiu că mâine-poimâine vor pleca pe front, băietanii ăştia fac ce vor.

Locotenentul-major Lukáš arăta foarte amărât şi continuă cu glas scăzut:

— Alaltăieri, în timpul nachtsubungului163 după cum ştii şi dumneata, trebuia să facem manevra împotriva einjahrigfreiwilligenschule164 în spatele fabricii de zahăr. Prima grupă, vorbut165, a mers destul de liniştită pe şosea, pentru că pe asta am condus-o chiar eu, dar a doua, care trebuia s-o ia la stânga şi să trimită vorpatrulen166 în apropierea fabricii de zahăr, s-a comportat, de parcă s-ar fi întors dintr-o excursie. Aşa cântau şi tropăiau, că sunt sigur că s-a auzit până în cantonament. Pe urmă, în flancul drept, a pornit să tatoneze terenul a treia grupă, pe liziera pădurii; era distanţată de noi cu zece minute bune, şi totuşi, chiar de la depărtarea asta, se puteau vedea numai puncte aprinse în întuneric: derbedeii fumau. A patra grupă, care trebuia să facă pe ariergarda, dracu ştie cum s-a întâmplat că a apărut deodată în faţa avangărzii noastre, încât a fost luată drept duşman şi m-am văzut silit să mă retrag în faţa propriei mele avangărzi, care înainta împotriva mea. Aşa se prezintă compania a unsprezecea de marş, pe care am moştenit-o. Mă întreb, ce pot să scot din oamenii ăştia? Cum o să se comporte într-un gefecht adevărat?

Locotenentul-major Lukáš ţinea în acest timp mâinile împreunate, avea un aer de martir şi părea că vârful nasului i se lungea.

— N-are nici un rost, domnule locotenent-major, să vă necăjiţi pentru asta, se străduia să-l liniştească plutonierul de aţă Vanek. Nu vă mai frământaţi pentru atâta lucru. Eu am mai fost, până acum, la trei companii de marş, şi fiecare din ele a fost făcută harcea-parcea, cu batalion cu tot; şi de fiecare dată ne-am întors înapoi să ne refacem. Şi toate companiile de marş au fost la fel, una ca cealaltă; niciuna n-a fost cu nimic mai bună ca a dumneavoastră, domnule oberlaitnant. Cea mai rea a fost a noua. Asta a tras după dânsa, în prizonierat, pe toţi gradaţii şi pe kompanienkomandant. Eu am scăpat numai mulţumită faptului că eram plecat la trenul regimentar ca să ridic nişte rom şi vin pentru companie, aşa că s-au cărat fără mine.

Dar dumneavoastră nu ştiaţi, domnule oberlaitnant, că la ultimul „nachtubung” de care aţi vorbit, Einjahrigfreiwillingenschule, care trebuia să împresoare compania noastră, a ajuns tocmai la lacul Nezidery? A mărşăluit mereu înainte, până dimineaţa, iar avanposturile au ajuns până la mlaştină. Şi a fost condusă chiar de domnul căpitan Sagner. Ar fi mers poate până la Soprony, dacă nu s-ar fi crăpat de ziuă, continuă cu glas scăzut plutonierul de aţă, care se complăcea grozav în asemenea situaţii şi ţinea în evidenţă toate evenimentele de acest fel. Şi ştiţi, domnule oberlaitnant, spuse, făcându-i familiar cu coada ochiului, că domnul căpitan Sagner va fi comandantul marşbatalionului nostru? Mai întâi, cum zicea plutonierul-major Hegner, s-a crezut că dumneavoastră veţi fi batalionskomandant, fiindcă dumneavoastră sunteţi cel mai vechi ofiţer al nostru, dar pe urmă a venit cică la brigadă ordin de la divizie, că a fost numit domnul căpitan Sagner.

Locotenentul-major Lukáš îşi muşcă buza şi aprinse o ţigară. Aflase şi el, şi era încredinţat că i se face o nedreptate. Sagner îl întrecuse până acum de două ori la avansare; cu toate acestea nu spuse nimic altceva decât:

— Mda, căpitanul Sagner…

— Eu, unul, nu prea mă bucur de asta, rosti confidenţial plutonierul de administraţie. Povestea stabsfeldwebelul Hegner că la începutul războiului, în Serbia, undeva în munţi, prin Muntenegru, domnul căpitan Sagner, dorind să se distingă, a aruncat fără nici un rost toate companiile batalionului său asupra poziţiilor sârbeşti, deşi era limpede că numai artileria ar fi putut să-i scoată pe sârbi dintre stâncile după care se adăposteau. N-au mai rămas, din tot batalionul, decât optzeci de oameni; chiar şi domnul căpitan Sagner s-a ales cu un Handschus167 şi mai târziu, în spital, cu o dezinterie; pe urmă a apărut din nou la regiment, la Budejovice; şi ieri seara, la cazino, cică ar fi spus că se bucură grozav de plecarea pe front, şi că va lăsa acolo tot marşbatalionul, dar că va arăta el ce-i în stare să facă şi va primi „signum laudis”: în Serbia, zicea, a scrântit-o, dar acum, ori cade cu tot marşbatalionul, ori va fi numit oberstlaitnant168 şi că batalionul va trebui să zbârnâie. Eu unul, domnule oberlaitnant, socot că riscul ăsta ne priveşte şi pe noi. Povestea nu demult stabsfeldwebelul Hegner că nu prea vă aveţi bine cu domnul căpitan Sagner şi că dumnealui tocmai de aceea va trimite mai întâi compania noastră la gefecht, în poziţiile cele mai expuse. Plutonierul suspină:

— Eu aş fi de părere că într-un război cu ăsta, cum avem atâta oştire şi un front atât de lung, s-ar putea obţine mult mai mult printr-o manevră ca lumea, decât prin atacuri disperate. Asta am văzut-o cu ochii mei la Dukla, cu compania a zecea de marş. Atunci, totul s-a lichidat foarte uşor; a venit ordin „nicht schiessen”, aşa că nu s-a tras şi s-a aşteptat până ce ruşii s-au apropiat de noi. I-am fi luat prizonieri, fără nici o împuşcătură, numai că atunci am avut lângă noi, în flancul stâng, „muştele de fire”; tâmpiţii din „landswehr” s-au speriat aşa de tare la apropierea ruşilor, încât au început să-şi dea drumul la vale pe povârniş, alunecând pe zăpadă, ca la săniuş; iar noi am primit ordin să căutăm să ajungem cât mai repede la brigadă, pentru că ruşii stăpânesc tot flancul stâng. Eu mă aflam la brigadă, ca să dau la aprobat kompanieverpflegungsbuch169, căci nu putusem da de trenul nostru regimentar, când deodată încep să sosească primii oameni din compania a zecea. Până seara au sosit o sută douăzeci; ceilalţi, chipurile, au alunecat pe zăpadă, la vale, nimerind în retragere, drept în poziţiile ruseşti, de parcă ar fi fost pe tobogan. A fost teribil, domnule oberlaitnant; ruşii aveau în Carpaţi poziţii, şi sus şi jos. Şi pe urmă, domnule oberlaitnant, domnul căpitan Sagner…

— Ia mai lasă-mă în pace cu domnul căpitan Sagner, se înfurie locotenentul-major Lukáš. Toate astea le ştiu eu, şi să nu-ţi închipui dumneata că atunci când o fi vreun sturm170 sau vreun gefecht, dumneata ai să te afli iarăşi, din întâmplare, undeva pe la trenul regimentar ca să ridici rom şi vin. Mi s-a atras atenţia că dumneata obişnuieşti să tragi vârtos la măsea, şi e destul să-ţi vadă cineva roşeaţa nasului, ca să-şi dea îndată seama cu cine are de-a face.

— Din Carpaţi ni se trage, domnule oberlaitnant. N-aveam ce face; sus, unde ne aflam, mâncarea ajungea rece, tranşeele erau săpate în zăpadă, foc nu era voie să facem, aşa că numai romul ne-a ţinut în picioare. Şi dacă nu eram eu, s-ar fi întâmplat şi cu noi ca la alte companii, unde, neavând rom, au îngheţat oamenii. La noi, toţi erau cu nasul roş, dar astea ne-a adus şi un neajuns: batalionul a dat ordin ca numai ostaşii cu nasul roş să fie trimişi în patrulare.

— Acum, iarna a trecut, bătu şaua locotenentul-major.

— Pe front, domnule locotenent-major, romul e un lucru absolut necesar în orice anotimp al anului; vinul la fel. Produce, ca să zic aşa, buna dispoziţie. Pentru o jumătate ploscă de vin şi pentru a litră de rom, oamenii se bat cu oricine… Care-i dobitocul care bate iar în uşă, de parcă n-ar şti să citească: Nicht klopfen?! Herein!171

Locotenentul-major Lukáš, care şedea pe scaun, se întoarse spre uşă şi văzu cum se deschide încet şi fără zgomot. Şi tot atât de discret intră în cancelaria companiei a unsprezecea de marş bravul soldat Švejk, salutând din prag, ba pare-se chiar din momentul în care începuse să bată, în timp ce privea inscripţia „Nicht klopfen”.

Salutul lui era ca o completare sonoră a expresiei sale fericite şi lipsite de griji. Arăta ca zeul grec al furtului, îmbrăcat în uniforma sobră a infanteristului austriac.

Locotenentul-major Lukáš închise pentru o clipă, pe jumătate, ochii în faţa apariţiei bravului soldat Švejk, care cu privirea lui îl îmbrăţişa şi îl săruta.

Cu aceeaşi plăcere se va fi uitat, de bună seamă, şi fiul risipitor – pierdut şi apoi regăsit – la tatăl său, în timp ce acesta învârtea, spre a lui cinstire, viţelul cel gras la frigare.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că iar sunt aici, se auzi din uşă glasul lui Švejk, cu atâta sinceritate şi firesc, încât locotenentul-major Lukáš îşi reveni brusc în fire.

Din clipa în care colonelul Schroder îi adusese la cunoştinţă că i-l trimite din nou pe cap, locotenentul-major Lukáš încerca în sinea lui, zi de zi, să îndepărteze cât mai mult această revedere. În fiecare dimineaţă îşi spunea: „Astăzi nu cred să vie; trebuie să fi făcut el pe acolo vreo boroboaţă şi cu siguranţă că-l mai reţin”.

Prin intrarea lui simpatică şi simplă, bravul soldat Švejk reduse însă la adevărata lor valoare aceste temeri.

Švejk se uită la plutonierul de administraţie Vanek şi, întorcându-se spre el, îi întinse, zâmbind binevoitor, nişte hârtii pe care le scosese din buzunarul mantalei.

— Cu respect vă raportez, domnule rechnungsfeldwebel, că trebuie să vă predau hârtiile astea, pe care ni le-au scris la regimentskanzelei. Sunt pentru lohnung 172 şi pentru înscrierea în verpflegung 173.

Švejk se mişca atât de degajat prin cancelaria companiei nr. 11 de marş, de parcă ar fi fost de când lumea în cele mai strânse relaţii de prietenie cu Vanek. La această comportare plutonierul de administraţie reacţionă foarte simplu, cu cuvintele:

— Pune-le pe masă.

— Ai face bine, Sie Rechnungsfeldwebel, dacă m-ai lăsa singur cu Švejk, spuse oftând locotenentul-major Lukáš.

Vanek ieşi din cancelarie şi rămase în spatele uşii, ca să asculte ce-şi vor spune cei doi.

La început nu auzi nimic, pentru că şi unul şi altul tăceau. Amândoi se priviră îndelung, măsurându-se. Lukáš se uită la Švejk, ca şl cum ar fi vrut să-l hipnotizeze: ca un cocoş în faţa găinii înainte de a se năpusti asupră-i.

Švejk, ca întotdeauna, se uita cu privirea lui blajină şi inocentă de parc-ar fi vrut să spună: „Din nou împreună, sufleţelule. De-acum încolo nu ne mai desparte nimeni, porumbiţa mea.”

Şi după îndelungata tăcere a locotenentului-major, ochii lui Švejk vorbeau cu o îngăduitoare compătimire: „Haide, spune ceva, îngeraşul meu, vorbeşte!”

Locotenentul-major Lukáš curmă apăsătoarea tăcere prin aceste cuvinte, în care îşi dădu silinţa să pună o mare doză de ironie:

— Fii binevenit, Švejkule. Îţi mulţumesc pentru vizită! Aşa oaspeţi, mai zic şi eu!

Nu se putea totuşi stăpâni şi-şi vărsă supărarea din ultimele zile, izbind cât putu cu pumnul în masă. Călimara sări în sus, împroşcând cu cerneală lohnungs-listele.

În acelaşi timp sări ca ars şi, oprindu-se aproape de tot de Švejk, zbieră la el:

— Dumneata… dobitocule!

Atât, şi începu să se învârtească nervos în spaţiul îngust al cancelariei, scuipând cu scârbă, de fiecare dată când ajungea în faţa lui Švejk.

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, spuse Švejk văzând că locotenentul-major Lukáš nu mai înceta să se frământe şi să arunce într-un colţ al cancelariei cocoloaşele de hârtie pe care le lua de pe masă, scrisoarea am predat-o cui se cuvine. Am găsit-o cu bine pe doamna Kakonyi şi pot spune că e o femeie tare frumoasă, cu toate că n-am văzut-o decât plângând.

Locotenentul-major Lukáš se aşeză pe patul de campanie al subofiţerului contabil şi strigă cu vocea sugrumată:

— Când se vor sfârşi odată toate astea, Švejkule?

Švejk răspunse, ca şi când n-ar fi auzit:

— Am avut, ce-i drept, o mică neplăcere, dar am luat totul asupra mea. Dumnealor n-au vrut să creadă că eu corespondez cu dama, aşa că am socotit mai cu folos să înghit scrisoarea la interogatoriu, înlăturând astfel orice dovadă. Pe urmă, printr-o curată întâmplare, pentru că altă explicaţie nu găsesc, m-am încurcat într-o mică încăierare, fără nici o importanţă. Şi din asta am ieşit cu bine, şi dumnealor au trebuit să-mi recunoască nevinovăţia. Aşa că m-au trimis la regimentsraport şi au oprit toată ancheta, la consiliul de război al diviziei. La regimentskanzelei am stat câteva minute, până ce a venit domnul oberst; m-a înjurat şi el o leacă, pe urmă mi-a zis să mă prezint imediat la dumneavoastră, domnule oberlaitnant, ca ordonanţă şi mi-a poruncit să vă spun că vă roagă să veniţi neapărat la dumnealui să vă spună ceva în legătură cu marskumpacka. A trecut de atunci mai mult de o jumătate de ceas, dar domnul colonel n-avea de unde să ştie că o să mai fiu dus pe la regimentskanzelei şi că acolo o să mai stau încă vreun sfert de ceas, pentru că, tot timpul ăsta, mi s-a reţinut solda şi trebuia s-o primesc de la regiment şi nu de la companie, pentru că am fost trecut la regimentsarest. În general, acolo toate-s brambura şi încâlcite, de-i vine omului să-şi ia câmpii.

Locotenentul-major Lukáš, auzind că de o jumătate de ceas trebuia să fie la colonelul Schroder, se îmbrăcă în grabă şi spuse:

— Dumneata, Švejkule, iar mi-ai făcut un serviciu.

Rostise aceasta cu atâta deznădejde în glas, încât Švejk se simţi dator să-l liniştească cu o vorbă bună. De aceea, în clipa în care Lukáš ieşea val vârtej pe uşă, strigă:

— Nu vă necăjiţi, că aşteaptă el, domnul oberst. Oricum, tot n-are ce tace.

Îndată după plecarea locotenentului-major, în cancelarie intră plutonierul de administraţie Vanek.

Švejk şedea pe scaun şi băga pe foc, în mica sobă de fier, bucăţele de cărbune prin portiţa deschisă. Sobiţa fumega, răspândind un miros înecăcios. Švejk continua să se distreze, fără să-l bage în seamă pe Vanek, care îl urmări o clipă, apoi, lovind cu piciorul în portiţa sobei, îi spuse s-o şteargă.

— Domnule rechnungsfeldwebel, i se adresă Švejk cu demnitate, îmi îngădui să vă declar că nu pot să mă supun ordinului dumneavoastră, oricâtă bunăvoinţă aş avea. Nu pot s-o şterg chiar de tot din tabără, pentru că trebuie să mă supun unor ordine superioare. Eu sunt, dacă vreţi să ştiţi, ordonanz, adăugă el cu mândrie; domnu oberst Schroder m-a repartizat aici, la compania a 11-a de marş, la domnul oberlaitnant Lukáš, la care am fost ţucălar, dar acum, datorită inteligenţei mele naturale, am fost avansat ordonanz. Eu şi domnul oberlaitnant suntem cunoştinţe vechi. Dumneavoastră ce sunteţi în civil, domnule rechnungsfeldwebel?

Plutonierul de administraţie Vanek fu atât de surprins de tonul familiar al bravului soldat Švejk, încât lăsând la o parte demnitatea, pe care îi plăcea s-o arate faţă de ostaşii din companie, răspunse, ca şi când ar fi fost inferiorul lui Švejk:

— Eu sunt droghistul Vanek din Kralupy.

— Şi eu am fost ucenic la o drogherie, spuse Švejk, la un domn Kokoska de la Perstyn, din Praga. Era un om foarte ciudat; o dată, pe motiv că am dat foc din greşeală în pivniţă unui butoi, m-a dat afară. Din cauza asta n-am mai fost primit nicăieri, aşa că de la sărăcia de butoi mi se trage că nu mi-am putut isprăvi ucenicia. Dumneavoastră preparaţi şi leacuri pentru vaci?

Vanek dădu din cap în semn că nu.

— La noi se făceau leacuri pentru vaci, cu poze sfinţite. Şeful nostru, domnul Kokoska, era un om foarte credincios. Citise undeva că sfântul Pelegrinus uşura dezumflarea vitelor. A comandat, aşadar, la Smichov poze cu chipul sfântului Pelegrinus, pe care le-a dus să le sfinţească la mânăstirea Emaus, pentru două sute de galbeni. După ce le-a sfinţit, am băgat pozele în pachetele cu leacuri pentru vaci. Leacul ăsta se amesteca cu apă caldă şi se dădea vacii să-l bea din ciubăr, în timp ce i se citea rugăciunea închinată sfântului Pelegrinus, pe care o scrisese domnul Tauchen, primul nostru vânzător. Când pozele cu chipul sfântului Pelegrinus au fost gata tipărite, s-a mai imprimat pe verso o scurtă rugăciune, Aşa se face că bătrânul Kokoska, chemându-l seara pe domnul Tauchen, i-a spus să scrie până dimineaţa o rugăciune mică pentru poză şi pentru leac. Cică să fie gata până la ceasurile zece, când vine dumnealui la prăvălie, ca s-o poată trimite la tipar, pentru că vacile aşteaptă de mult rugăciunea aia. Şi una din două: ori o scrie frumos, şi s-a învârtit de un galben peşin, ori de nu, în paisprezece zile poate să-şi ia tălpăşiţa. Domnul Tauchen a năduşit toată noaptea şi dimineaţa, când a venit să deschidă prăvălia, frânt de nesomn, n-avea scris nici un rând. Uitase şi cum îl cheamă pe sfântul ăla din leacul pentru vaci. Servitorul nostru Ferdinand l-a scos din impas. Ăsta toate le ştia. Când uscam în pod ceai de romaniţă, el se urca sus la noi, se descălţa de ghete şi ne învăţa cum să nu mai asudăm la picioare. Ştia să prindă, în pod, porumbei, se pricepea să deschidă sertarul de la tejgheaua cu parale, şi ne-a mai învăţat şi alte şmecherii, cu mărfurile. Eu, ca băiat, aveam acasă o farmacie cu articole aduse de la prăvălia noastră, cum n-aveau nici la „Inimile caritabile”. Şi, cum spuneam, Ferdinand ăsta l-a ajutat şi pe domnul Tauchen; i-a spus doar atât: Daţi-o încoace, domnule Tauchen să mă uit şi eu la ea”. Domnul Tauchen a trimis numaidecât să-i aducă o bere. Şi până să-i aducă berea, servitorul nostru Ferdinand era gata pe jumătate şi ne citea:

Din cer pogorât-am şi iată-mă sunt, Venit să fac bine la boi pe pământ Bou, vacă, viţel ori neleapcă de-i fi, De leacul lui Kokoska nu te feri.

Încearcă-l o dată şi cât de puţin Şi vezi că te scapă de boală şi chin.

Pe urmă, după ce trase berea pe gât, treaba i-a mers mai repede şi a isprăvit rugăciunea într-o clipă, foarte frumos:

Adu, Pelegrine, tu sfânt între sfinţi, În punga-ne goală doi galbeni cu zimţi, Înlătură vitelor noastre calvarul, Fereşte cireada de orişice racile Şi-n veci te-o slăvi gospodarul!

Păzeşte-ne boii şi vacile!

Pe urmă, când a venit domnu Kokoska, domnu Tauchen s-a dus cu el în birou, şi când a ieşit afară, ne-a arătat doi galbeni, nu unul, cum îi făgăduise, voind să-i împartă pe din două cu domnul Ferdinand. Dar pe Ferdinand rândaşul, când a văzut cei doi galbeni, l-au apucat pandaliile. Ori tot, ori nimic, zicea. Atunci domnul Tauchen nu i-a mai dat nimic şi şi-a oprit pentru dumnealui amândoi galbenii; pe mine m-a dus alături, în magazie, mi-a cârpit vreo două scatoalce şi mi-a spus că-mi mai trage o sută dacă voi cuteza vreodată să spun că nu el a scris rugăciunea şi, chiar dacă Ferdinand s-ar duce să se plângă bătrânului, eu trebuie să spun că Ferdinand e un mincinos. A trebuit să-i jur în faţa unui flacon cu oţet de tarhon. De atunci, servitorul nostru a început să se răzbune pe leacurile pentru vaci. Leacurile astea, noi le amestecam în pod, în nişte lăzi mari, şi de fiecare dată el aduna cu mătura, de pe unde putea, scârnă de şoareci, o aducea sus, şi o arunca în leacuri. Pe urmă se apuca să strângă pe stradă baligă de cal, o usca acasă, o pisa în vasele de medicamente, şi pe urmă o arunca şi pe asta în leacurile pentru vaci, cu poza sfântului Pelegrinus. Dar nu se mulţumea numai cu atât. Îşi făcea toate nevoile, şi cele mici şi cele mari, în lăzi, pe urmă le amesteca cu leacurile de arătau ca un terci de tărâţe.

Sună telefonul. Plutonierul se repezi, ridică receptorul şi după o clipă îl aruncă necăjit:

— Trebuie să mă duc la regimentskanzelei. Nu-mi miroase a bine, aşa deodată.

Švejk rămase din nou singur.

Peste o clipă sună iar telefonul.

Švejk începu să parlamenteze:

— Vanek? Nu-i aici. S-a dus la regimentskanzelei. Cine e la telefon? Ordonanţa de la compania a 11-a de marş. Da acolo cine e? Ordonanţa de la compania a 12-a? Servus colega! Cum mă numesc eu? Švejk! Dar tu? Braun! Nu eşti cumva rudă cu unul Braun de pe strada Pobrezni de la Karlin, de meserie pălărier? Nu eşti şi nu-l cunoşti?… Nici eu nu-l cunosc; am trecut numai pe acolo, o dată, cu tramvaiul şi firma asta mi-a sărit în ochi. Ce noutăţi ştiu? Nu ştiu nimic. Când plecăm? Nici asta nu ştiu; nu, n-am vorbit cu nimeni încă despre plecare. Unde trebuie să plecăm?

— Deşteptule, cu „marska”, pe front…

— Despre aşa ceva nici n-am auzit.

— Halal ordonanţă. Nu ştii dacă laitnantul tău…

— Al meu e oberlaitnant…

— Tot un drac; atunci, nu ştii dacă oberlaitnantul tău s-a dus la besprechung, la oberst?

— Ba da, dumnealui l-a poftit la el.

— Păi, vezi? Şi al nostru s-a dus, şi cel de la compania a 13-a; chiar acum am vorbit cu ordonanţa lui, la telefon. Mie, drept să-ţi spun, nu-mi place graba asta. Nici tu nu ştii nimic dacă se împachetează…

— Eu nu ştiu nimic.

— Ia nu mai fă pe boul. Nu-i aşa că rechnungsfeldwebelul vostru a primit wagonenaviso? Câtă trupă aveţi?

— Habar n-am.

— Ascultă, blegule, ce, ţi-e teamă că te mănânc? Se auzi cum interlocutorul lui Švejk vorbeşte într-o parte, adresându-se unui coleg: „Franto, ia celălalt receptor, ca să vezi şi tu ce ordonanţă tâmpită au la compania a 11-a”. Alo, ce faci acolo, dormi sau ce? Atunci răspunde când te întreabă un camarad. Va să zică, nu ştii încă nimic? Nu te ascunde! N-a zis nimic rechnungsfeldwebelul vostru, că veţi împărţi conserve? Cum? N-ai vorbit cu el asemenea lucruri? Tâmpitule… Ţie nu-ţi pasă de astea? (Se aud hohote de râs.) Mi se pare mie că eşti cam lovit cu leuca. Ascultă, dacă afli ceva, telefonează-ne şi nouă la marskumpania a 12-a, prostănacule, îngeraşule! De unde eşti?

— Din Praga.

— Ar trebui să fii mai deştept… Dar, ia spune, când s-a dus rechnungsfeldwebelul vostru la cancelarie?

— Chiar acuşica l-au chemat.

— Poftim! Şi asta n-o puteai spune mai înainte? Şi al nostru, tot acuşica s-a dus; să ştii că se coace ceva. N-ai vorbit cu aprovizionarea?

— N-am vorbit.

— Maica ta, Cristoase. Şi mai spui că eşti din Praga. Ţie de nimic nu-ţi pasă. Pe unde hoinăreşti de-atâta vreme?

— Am sosit abia de-un ceas de la consiliul de război al diviziei.

— Ei, atunci e altă mâncare de peşte, camarade; să ştii că chiar astăzi vin să te văd. Sună de două ori.

Švejk voia să-şi aprindă luleaua, când telefonul sună din nou.

„Lua-v-ar dracu cu telefonu vostru, îşi zise Švejk, altă treabă n-am decât să-mi pierd vremea cu voi!”

Telefonul zbârnia înainte necruţător, făcându-l pe Švejk să-şi piardă răbdarea şi să urle în receptor:

— Alo, cine-i acolo? Aici e Švejk, ordonanţa companiei a 11-a de marş.

Švejk recunoscu glasul locotenentului-major Lukáš:

— Ce faceţi cu toţii acolo? Unde-i Vanek. Cheamă-l numaidecât pe Vanek la telefon.

— Raportez supus, domnule oberlaitnant, că nu de mult a sunat telefonul.

— Ascultă, Švejk, eu n-am vreme de pierdut cu dumneata. În armată, nu stai la taifas la telefon, ca atunci când inviţi pe cineva la masă. Convorbirile telefonice trebuie să fie clare şi scurte. În convorbirile telefonice se lasă la o parte şi acest „cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant”. Aşadar Švejkule, te întreb: ştii unde-i Vanek? Să vie numaidecât la telefon.

— Nu-l am la îndemână, cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant. A fost chemat mai înainte la cancelaria regimentului; nu-i nici un sfert de oră de atunci.

— La reîntoarcere mă răfuiesc eu cu dumneata, Švejkule. Nu poţi să te exprimi scurt? Şi acum, fii cu multă băgare de seamă la ce-ţi spun, ca nu cumva să mi te scuzi pe urmă, că telefonul hârâia şi n-ai înţeles… Imediat, cum atârni receptorul…

Pauză. Un nou zbârnâit. Ridicând receptorul Švejk fu inundat de o avalanşă de înjurături.

— Dobitocule, haimana ce eşti, puşlama… Ce însemnează asta. De ce întrerupi convorbirea?

— Dumneavoastră, vă rog, aţi spus să agăţ receptorul.

— Peste un ceas sunt acasă, şi atunci să te ţii, Švejkule… Deocamdată, te duci imediat la baracă şi cauţi un sergent, să zicem pe Fuchs; îi spui să ia numaidecât zece oameni şi să meargă cu ei la magazie să ridice conserve. Repetă ce are de făcut.

— Să meargă cu zece oameni la magazie să ridice conserve pentru companie.

— În sfârşit, deocamdată nu te-ai prostit. În timpul ăsta, eu am să-i telefonez lui Vanek, la regimentskanzelei, săvină şi el la magazie, să le ia în primire. Dacă vine între timp la baracă, spune-i să lase toate şi să alerge laufşrit174la magazie. Şi acum agaţă receptorul.

Švejk a trebuit să alerge multă vreme zadarnic, căutându-l pe sergentul Fuchs şi pe ceilalţi gradaţi. Erau cu toţii la bucătărie, unde alegeau carnea de pe oase şi se bucurau grozav, uitându-se la Baloun, care, deşi legat, se sprijinea acum solid, cu picioarele de pământ, căci li se făcuse milă de el; le oferea doar un spectacol interesant. Unul din bucătari îi aduse o coastă cu carne şi i-o băgă în gură; legat, uriaşul Baloun, neputând să mişte mâinile, mişca cu băgare de seamă osul în gură, plimbându-l cu ajutorul dinţilor şi al gingiilor şi ronţăind în acelaşi timp carnea cu o expresie de urangutan.

— Care din voi e sergentul Fuchs? întrebă Švejk, când în sfârşit le dete de urmă.

Văzând că întrebarea e pusă de un infanterist oarecare, sergentul Fuchs nu găsi cu cale să răspundă.

— Se aude? repetă energic Švejk. Cât o să mai întreb? Unde-i sergentul Fuchs?

Sergentul Fuchs se înfăţişă şi, plin de demnitate, începu să înjure în fel şi chip, că el nu-i nici un sergent, ci domnul sergent şi că nu se spune aşa: „Unde-i sergentul”, ci: „Cu respect vă întreb, nu ştiţi unde se află domnul sergent?” în grupa lui, zicea el, dacă vreunul nu spune frumos; „Ich melde gehorsam”, se alege numaidecât cu una peste bot.

— Uşurel, îl luă Švejk cu binişorul. Dumneata ai să mergi imediat la baracă, ai să iei de acolo zece oameni şi laufşrit cu ei la magazie să ridicaţi conserve.

Sergentul Fuchs rămase atât de uluit, încât nu putu decât să rostească:

— Cum?

— Nici un cum, îi răspunse Švejk. Eu sunt ordonanţa marşcumpaniei a 11-a şi chiar acuşica am vorbit la telefon cu domnul oberlaitnant Lukáš. Şi dumnealui a spus: „Laufşrit, cu zece oameni la magazie”. Şi dacă nu vă duceţi, domnule sergent Fuchs, atunci eu mă duc imediat înapoi la telefon. Domnul oberlaitnant doreşte, în mod special, să vă duceţi dumneavoastră, şi n-are nici un rost să mai vobirm despre asta. „Convorbirea telefonică – spune domnul locotenent Lukáš – trebuie să fie scurtă şi clară. Dacă se spune: «merge sergentul Fuchs», atunci el merge. Faţă de un asemenea ordin, nu stai la taifas la telefon, ca atunci când pofteşti pe cineva la masă. În militărie, şi mai cu seamă în vreme de război, orice întârziere e crimă. Dacă sergentul Fuchs nu se duce imediat, telefonează-mi numaidecât, că de rest am eu grijă. Din sergentul Fuchs n-are să mai rămână decât amintirea.” Ehei, voi nu-l cunoaşteţi pe domnul oberlaitnant.

Švejk se uită cu un aer triumfător la toţi gradaţii, care se arătau într-adevăr surprinşi şi deprimaţi, în urma apariţiei lui.

Sergentul Fuchs bolborosi ceva şi cu pas grăbit dădu să plece. în urma lui, Švejk strigă:

— Atunci, pot să-i telefonez domnului oberlaitnant că totul e în ordine?

— Am să fiu numaidecât cu zece oameni la magazie, se auzi de lângă baracă glasul sergentului Fuchs; iar Švejk, fără să mai scoată o vorbă, părăsi grupul gradaţilor, care erau la fel de uluiţi ca sergentul.

— E groasă, îşi dădu cu părerea micuţul caporal Blazek. Ne strângem catrafusele.

Nici de data aceasta, după ce se înapoie la cancelaria companiei a 11-a, Švejk n-avu răgaz să-şi aprindă luleaua, din cauza telefonului care zbârnâi din nou. La celălalt capăt al firului era iar locotenentul-major Lukáš.

— Pe unde umbli, Švejkule? Sun pentru a treia oară şi nu-mi răspunde nimeni.

— Am fost în căutare, domnule oberlaitnant.

— Care va să zică, s-au dus?

— Se-nţelege că s-au dus, dar nu ştiu încă dac-or fi sosit. Vreţi să mă reped până acolo, încă o dată?

— Aşadar, l-ai găsit pe sergentul Fuchs?

— Găsit, domnule oberlaitnant. Mai întâi mi-a zis: „Cum?” şi numai după ce l-am lămurit că convorbirile telefonice trebuie să fie scurte şi clare…

— Iar începi, Švejkule… Vanek s-a întors?

— Nu s-a întors, domnule oberlaitnant.

— Nu zbiera aşa tare la telefon. Nu ştii unde-ar putea să fie blestematul ăsta de Vanek?

— Nu ştiu, domnule oberlaitnant, unde ar putea să fie blestematul ăsta de Vanek.

— A fost pe la cancelaria regimentului şi de-acolo a plecat undeva. Cred că o fi la cantină. Du-te până acolo, Švejkule, şi spune-i să se ducă imediat la magazie. Pe urmă, caută-l pe caporalul Blazek şi spune-i să-l dezlege imediat pe Baloun, iar pe Baloun trimite-l la mine. Agaţă receptorul!

Švejk începu într-adevăr să se agite. Când îl găsi pe caporalul Blazek şi-i comunică ordinul locotenentului-major cu privire la dezlegarea lui Baloun, caporalul Blazek mormăi:

— Le e teamă, acum când iau apă la galoşi.

Švejk se duse să vadă cum îl dezleagă pe Baloun şi cum merg în aceeaşi direcţie, spre cantină, unde trebuia să-l găsească pe plutonierul contabil Vanek; îl însoţi o bucată de drum.

Baloun se uită la Švejk ca la izbăvitorul lui şi făgădui să împartă cu el toate pachetele pe care le va primi de acasă.

— Acum, la noi, spunea melancolic Baloun, trebuie să fi tăiat porcul. Cum îţi place toba, cu sânge sau fără? Tu spune-mi numai, că astă-seară scriu acasă. Porcul meu trebuie să aibă cam vreo sută cincizeci de chile. Are capul ca de buldog; ăştia-s porcii cei mai buni. Din porcii ăştia nu ies pierituri. E o rasă bună, care ţine la tăvăleală. Trebuie să aibă pe el o slănină, de opt degete. Când eram acasă, făceam eu singur cârnaţii şi îmi umflam burta să plesnească. Porcul de anul trecut a avut o sută şaizeci de chile. Dar era un porc şi jumătate, continuă el cu însufleţire, strângând puternic mâna lui Švejk, la despărţire. L-am ţinut numai cu cartofi şi mă minunam eu singur câtă osânză prindea. Şuncile le-am pus la sărat. Tii, ce bunătate e o bucăţică, din asta, prăjită, cu găluşte de cartofi, cu garnitură de jumări şi varză călită; te unge la inimă, nu glumă. Pe urmă bei bere şi te simţi grozav de bine! Şi toate astea ni le-a luat războiul…

Bărbosul Baloun oftă adânc şi o porni spre cancelaria regimentului, iar Švejk se îndrepta spre cantină prin bătrâna alee de tei înalţi.

În acest timp, plutonierul de administraţie Vanek stătea liniştit la cantină şi-i povestea unui cunoscut, plutonier-major, cât se putea câştiga înainte de război cu vopselele şi cu praful de piatră.

Plutonierul-major era criţă. De dimineaţă sosise de la Pardubice un fermier, care avea un fecior în tabără. Fermierul îl mituise după obicei, şi toată dimineaţa se cinstiseră, jos, în oraş.

Acum şedea deznădăjduit, spunând că nu mai are poftă de nimic, îndruga vrute şi nevrute, fără să-şi dea seama ce spune, iar conversaţia despre vopsele nici n-o băgă în seamă.

Era preocupat de propriile lui vedenii şi bolborosea în neştire că trenul local ar trebui să meargă de la Trebon la Pelhrimov şi înapoi.

Când intră Švejk, plutonierul Vanek se căznea tocmai să-i explice plutonierului-major, în cifre, cât se câştiga la un kilogram de praf de piatră pentru case, la care majorul, aflat în plină călătorie, îi răspunse:

— La înapoiere a murit în tren şi n-a lăsat decât scrisori…

Zărindu-l pe Švejk, îl confundă pesemne cu vreun om care îi era antipatic şi începu să-l înjure şi să-i spună că e ventrilog.

Švejk se apropie de Vanek, care era şi el în mare formă, dar în acelaşi timp foarte amabil şi binevoitor:

— Domnule rechnungsfeldwebel, îi raportă Švejk, trebuie să vă duceţi imediat la magazie; vă aşteaptă acolo sergentul Fuchs cu zece băieţi ca să ridicaţi conserve. Trebuie să vă duceţi „laufşrit”. Domnul oberlaitnant a telefonat de două ori.

Vanek izbucni în hohote de râs:

— Ar trebui să fiu nebun, drăguţule. Făcând una ca asta, ar însemna să mă insult singur, îngeraşul meu. Avem destulă vreme pentru toate, copilaşule. Când o să însoţească şi domnul oberlaitnant Lukáš atâtea „marşcumpanii” câte am însoţit eu, are să poată şi dumnealui să vorbească şi n-o să mai stingherească pe nimeni fără rost cu „laufşritul” lui. Ordinul ăsta cu plecatu mâine, cu strânsul catrafuselor şi cu ridicarea imediată a conservelor pentru drum l-am mai primit eu de la regimentskanzelei. Şi vezi ce-am făcut: am venit frumuşel la un sfert de vin, şi cum mă simt foarte bine aici, le las toate în voia soartei. Conservele rămân conserve, raţiile raţii. Eu cunosc magazia mai bine decât domnul oberlaitnant şi ştiu, tot aşa de bine, cam ce se vorbeşte la un besprechung din ăsta cu domnii ofiţeri, în birou la domnul oberst. Numai domnul oberst îşi închipuie, în fantezia lui, că la magazie există conserve. Magazia regimentului nostru n-a avut de când există conserve în depozit şi le-a căpătat numai de la caz la caz de la brigadă, când nu le împrumuta de pe la alte regimente, cu care venea în contact. Numai regimentului din Benesov îi suntem datori peste trei sute de cutii de conserve. He, he… Dumnealor n-au decât să spună ce vor la besprechung; nu-i nici o grabă. De altfel, când or ajunge acolo, magazionerul o să le spună el singur că au înnebunit. Nici o „marşcă” n-a căpătat conserve la drum. Aşa-i, barabulă bătrână? se adresă el plutonierului-major.

Acesta însă răspunse fie că tocmai aţipea, fie că-l apucase un fel de delir:

— Şi în timp ce mergea, ţinea deasupra ei umbrela deschisă.

— Cel mai bine aţi face, continuă plutonierul de aţă Vanek, dacă le-aţi lăsa toate baltă. Dacă s-a spus astăzi, la regimentskanzelei, că se pleacă mâine, apoi asta nu trebuie s-o creadă nici un copil de ţâţă. Putem pleca fără vagoane? Chiar în faţa mea s-a telefonat la gară. N-au nici un vagon liber. Aşa a fost şi cu ultima „marşcă”. Am stat atunci în gară două zile, şi-am aşteptat până s-a îndurat nu ştiu cine de noi şi ne-a trimis un tren. Nu ştiam încotro plecăm. Nici oberstul nu ştia; am cutreierat toată Ungaria şi tot aşa, nimeni n-avea habar dacă mergem spre Serbia sau spre Rusia. În fiecare staţie se vorbea direct cu statul-major al diviziei. Şi noi eram ca un petic fără sac. Ne-au cusut, în cele din urmă, la Dukla: acolo ne-au făcut ferfeniţă şi am venit înapoi pentru refacere. Aşa că nici o grabă. Cu timpul totul se lămureşte, nu-i nevoie să ne pripim. Jawohl, nochamol175. Astăzi au aici un vin excepţional, continuă Vanek, fără să-l ia în seamă pe plutonierul-major care bolborosea ceva ca pentru sine:

— Glauben Sie mir, ich habe bisher wenig von meinem Leben gehabt. Ich wundere mich uber diese Frage 176.

— De ce să-ţi faci griji de pomană cu plecarea marşbatalionului? Dacă vrei să ştii, în prima „marşcă” cu care am plecat eu pe front, toate s-au aranjat în cea mai perfectă ordine, în două ceasuri. La celelalte companii ale marşbatalionului nostru, de atunci, pregătirile au început cu două zile înainte. Dar la noi era kumpanienkomandant laitnantul Prenosil, un băiat fercheş care ne-a spus: „Nu vă grăbiţi, băieţi” – şi toate au mers ca pe roate. Cu două ceasuri înainte de plecarea trenului, am început abia să ne strângem calabalâcul. Eu cred că ai face bine să iei loc.

— Nu pot, refuză, înfrângându-şi tentaţia, bravul soldat Švejk. Trebuie să mă înapoiez la cancelarie; ce mă fac dacă telefonează cineva?

— Bine, atunci du-te, puişorule, dar ţine minte pentru altădată că nu-i frumos din partea dumitale să refuzi şi că o adevărată ordonanţă nu trebuie să fie niciodată acolo unde-i nevoie de el. Nu trebuie să te omori atâta cu serviciul. Zău, sufleţelule, nimic nu-i mai urât pe lumea asta decât o ordonanţă speriată, care vrea să înghită dintr-o dată toată milităria.

Dar Švejk o zbughise pe uşă spre cancelaria companiei sale.

Vanek rămase părăsit, întrucât, fără îndoială, nu se putea spune că plutonierul-major îi ţinea cu adevărat tovărăşie.

Acesta se turtise bine de tot şi, mângâind sfertul de vin, bolborosea jumătate în cehă, jumătate în germană, ca pentru sine, nişte lucruri foarte ciudate, fără nici un fel de sens şi legătură între ele:

— De multe ori am trecut prin satul ăsta şi nici nu bănuiam că există pe lume. In einem halben Jahre habe ich meine Staatsprufung hinter mir und meinen Doktor gemacht177. Am devenit un infirm bătrân, îţi mulţumesc, Lucia. Erscheinen sie în schon ausgestatteten Banden178, poate că este printre dumneavoastră cineva care-şi aminteşte de asta…

Ca să-i treacă de urât, plutonierul contabil bătea cu degetele tactul unui marş; plictiseala lui nu dură însă prea mult, deoarece uşa se deschise şi în cantină îşi făcu apariţia bucătarul popotei ofiţereşti, Jurajda, care se lipi de un scaun.

— Noi, începu el împleticindu-i-se limba, am primit astăzi ordin să mergem şi să ridicăm raţia de coniac pentru drum. Şi cum damigeana de rom nu era goală, a trebuit s-o golim. Asta ne-a dat de furcă. Băieţii de la bucătărie s-au făcut praf. Eu am greşit la socoteală cu câteva porţii; domnul oberst a venit târziu şi pentru el n-a mai rămas nimic de mâncare. Acuma îi prepară omletă… E veselie mare…

— Astai o aventură frumoasă, remarcă Venek, căruia întotdeauna la un pahar de vin îi plăceau cuvintele alese.

Bucătarul Jurajda începu să filosofeze, ceea ce, de fapt, trăda fosta lui ocupaţie. Înainte de a fi militar, el scosese o revistă ocultistă şi colecţia „Misterele vieţii şi ale morţii”.

În armată izbutise să se strecoare la popota ofiţerilor şi de multe ori se întâmpla să ardă câte o friptură, atunci când se cufunda în lectura traducerii străvechiului tom indian Suter pragân – Paramita (înţelepciunea revelată).

Colonelul Schroder ţinea la el ca la o raritate a regimentului. Nici o altă popotă ofiţerească nu se putea mândri cu un bucătar ocultist, care, după ce pătrunsese misterele vieţii şi ale morţii, se pricepea atât de bine să-ţi ia văzul cu biftecuri cu smântână şi cu tocanele lui, încât în bătălia de la Komarov locotenentul Dufek, rănit de moarte, striga într-una numele lui Jurajda.

— Da, spuse ca din senin Jurajda, care abia se mai ţinea pe scaun şi duhnea a rom de la zece poşte. Astăzi, când n-a mai rămas nimic pentru domnul oberst şi când a văzut numai cartofi goi, fără altceva, dumnealui a căzut în starea gaki. Ştii dumneata ce-i aia gaki? Asta-i starea spiritelor flămânde. Atunci eu i-am spus: „Aveţi, domnule oberst, destulă putere să biruiţi voinţa destinului, care a hotărât ca pentru dumneavoastră să nu ajungă rinichiul de viţel? Scrie în zodiac, domnule oberst, că dumneavoastră trebuie să mâncaţi astă-seară, la cină, o omletă minunată cu ficăţel de viţel, tocat şi înăbuşit.”

— Scumpe prietene, se adresă el după o scurtă tăcere plutonierului contabil şi, făcând o mişcare bruscă, răsturnă toate paharele de pe masă. Asta-i lipsa de coeziune a tuturor fenomenelor, formelor şi lucrurilor, continuă posomorât după această ispravă bucătarul ocultist. Forma este lipsa de coeziune şi lipsa de coeziune este forma. Lipsa de coeziune nu se deosebeşte de formă, forma nu se deosebeşte de coeziune. Tot ce-i fără coeziune e formă, tot ce-i formă e lipsă de coeziune…

După aceste lămuriri sumare, bucătarul ocultist se cufundă într-o adâncă tăcere, sprijinindu-şi capul în mâini şi privind, pierdut, masa pe care o inundase cu vin.

Plutonierul-major bolborosea din nou ceva fără cap şi coadă:

— Grânele au dispărut de pe câmp, au dispărut… în dieser Stimmung erhielt er Einlandung un ging zu ihr… 179 Rusaliile sunt în primăvară…

Plutonierul de aţă Vanek începu iar să bată toba în masă, sorbind din pahar şi amintindu-şi din când în când că era aşteptat la magazie de un sergent şi zece ostaşi. Şi ori de câte ori îşi amintea de asta, râdea şi făcea un gest cu mâna.

Noaptea târziu, când se întoarse la cancelaria companiei a 11-a de marş, îl găsi pe Švejk lângă telefon.

— Forma e lipsă de coeziune şi lipsa de coeziune e formă, bâigui disperat, apoi se trânti îmbrăcat, aşa cum era, pe canapea şi adormi pe loc.

Švejk nu se mişca de lângă telefon, deoarece cu două ceasuri în urmă când îl chemase locotenentul Lukáš, care-i spusese că se află încă în conferinţă la domnul colonel, uitase să-i spună că poate să plece de la telefon. Fusese chemat şi de sergentul Fuchs care până atunci aşteptase cu cei zece soldaţi sosirea plutonierului Vanek, ca până la urmă să bage de seamă că magazia era închisă. În fine se făcu şi el nevăzut, iar cei zece ostaşi se întoarseră pe rând, unul câte unul, la baraca lor.

Din când în când Švejk se amuza ridicând receptorul şi ascultând. Noul sistem de telefon, introdus în armată, prezenta avantajul că se puteau auzi destul de limpede şi de desluşit convorbirile telefonice, pe toată linia.

Cei de la aprovizionare se înjurau cu cei de la artilerie, geniştii ameninţau poşta militară, poligonul de tragere lătra la compania de mitraliere.

Şi Švejk continua să rămână nemişcat lângă telefon.

În acest timp, în biroul colonelului şedinţa se prelungea. Colonelul Schroder dezvolta cea mai nouă teorie în legătură cu orientarea pe câmpul de bătălie şi mai cu seamă punea accentul pe folosirea aruncătoarelor de mine.

Vorbea de toate, despre situaţia frontului cu două luni în urmă, în sud şi în răsărit, despre importanţa strânsei legături dintre diferitele unităţi, despre gazele otrăvitoare, despre tirul asupra aeroplanelor inamice, despre aprovizionarea trupei pe câmpul de bătălie; în cele din urmă trecu la situaţia internă în rândurile armatei.

Fură luate în discuţie relaţiile dintre ofiţeri şi trupă, dintre trupă şi gradaţi, despre dezertarea la duşmani, despre evenimentele politice şi în sfârşit despre faptul că cincizeci la sută dintre soldaţii cehi sunt „politisch Verdachtig”180.

— Jawohl, meine Herren, der Kramarsch, Scheiner und Klofatsch.

În acest timp, cei mai mulţi dintre ofiţeri se întrebau când o să înceteze bătrânul să trăncănească, dar, parcă dinadins, colonelul Schroder continua să pălăvrăgească despre sarcinile noilor batalioane de marş, despre ofiţerii regimentului căzuţi pe front, despre zeppeline, despre călăreţii spanioli, despre jurământ.

La această ultimă chestiune, locotenentul Lukáš îşi aduse aminte că în clipa în care întreg batalionul depusese jurământul, bravul soldat Švejk nu fusese de faţă, deoarece se afla la consiliul de război al diviziei. Şi tot gândindu-se la asta, fu cuprins deodată de un râs isteric de care se molipsiră câţiva ofiţeri în mijlocul cărora stătea, fapt ce atrase atenţia colonelului care tocmai trecuse la expunerea experienţei câştigate cu prilejul retragerii armatelor germane în Ardeni.

Colonelul le încurcă pe toate şi încheie cu următoarele cuvinte:

— Domnilor, asta nu-i de râs.

După aceea o porniră cu toţii spre cazinoul ofiţerilor, colonelul Schroder fiind chemat la telefon de către statul-major al brigăzii.

Švejk moţăia pe scaun, lângă telefon, când îl trezi un nou zbârnâit:

— Alo, aici e cancelaria regimentului, auzi, el.

— Alo, răspunse Švejk, aici e cancelaria companiei a 11-a de marş.

— Nu mă ţine de vorbă! Ia repede creionul şi scrie telefonograma pe care ţi-o dictez: „Compania a 11-a de marş…”

După aceasta urmară una peste alta câteva fraze care se amestecau într-un haos ciudat, pentru că pe acelaşi fir vorbeau concomitent companiile a 12-a şi a 13-a, aşa că telefonograma se pierdu complet în această învălmăşeală de sunete. Švejk nu desluşea nici o iotă. În cele din urmă totul se linişti şi Švejk recepţionă:

— Alo, alo, acum citeşte-mi ce ai scris şi nu mă mai ţine de vorbă…

— Ce să citesc?

— Cum ce să citeşti? Boule! Telefonograma!

— Care telefonograma?

— Tii, crucea ta, ce dracu, eşti surd? Telegrama pe care ţi-am dictat-o, idiotule!

— Eu n-am auzit nimic, cineva s-a amestecat pe fir…

— Fir-ai tu să fii de maimuţoi; ce-ţi închipui, că mie-mi arde de joacă numai cu tine? Spune: primeşti sau nu primeşti telefonograma? Ai creion şi hârtie? Cum? Nu ai? Vită ce eşti! Cum? Să aştept până ce găseşti? Halal ostaş! Ei, gata! Eşti pregătit? Slavă Domnului că în sfârşit te-ai descurcat. Nu cumva ţi-ai schimbat şi hainele? Şi acum fii atent: 11-te Marschkumpanie! Repetă!

— 11-te Marschkumpanie…

— Kumpanienkommandant, ai scris? Repetă.

— Kumpanienkommandant…!

— Zur Besprechung morgen… Eşti gata! repetă.

— Zur Besprechung morgen…

— Um neun Uhr – Unterschrift. Ştii ce-i aia Unterschrift, maimuţoiule? Asta-i semnătură. Repetă!

— Um neun Uhr – Unterschrift. Ştii ce-i aia Unterschrift maimuţoiule – asta-i semnătura.

— Fir-ai al dracului de dobitoc… Aşadar, semnătura: Oberst Schroder, vită… Ai scris? Repetă!

— Oberst Schroder, vită…

— Bine, boule. Cine a primit telefonograma?

— Eu.

— Himmelherrgott, cine-i ăsta eu?

— Švejk. Mai ai ceva?

— Slavă Domnului, am terminat. Dar ar trebui să te numeşti Vacă… Ce se mai aude pe la voi?

— Nimic. Toate vechi.

— Şi-ţi pare bine, nu-i aşa? E adevărat că la voi a fost astăzi unu legat la stâlp?

— Nimic deosebit, era ţucălarul locotenentului-major, i-a halit prânzul… Nu ştii când plecăm?

— Ce întrebare?! Asta n-o ştie nici bătrânul (colonelul). Noapte bună. Ascultă, aveţi pe acolo purici?

Švejk agăţă receptorul şi se duse să-l trezească pe plutonierul de administraţie Vanek care se apăra furios, şi când Švejk începu să-l scuture, Vanek îl lovi cu pumnul peste nas, apoi se întoarse pe burtă şi începu să azvârle din picioare, în dreapta şi-n stânga.

În cele din urmă, Švejk izbuti totuşi să-l trezească pe Vanek care, frecându-se la ochi, se întoarse cu faţa în sus întrebând ce s-a întâmplat.

— Nimic grav, răspunse Švejk. Vreau numai să mă sfătuiesc cu dumneata. Chiar acum am primit o telefonogramă în care se spune că mâine la orele nouă domnul oberlaitnant Lukáš trebuie să meargă la besprechung, la domnul oberst. Nu ştiu ce să fac. Să mă duc să-i spun chiar acum, sau s-o las pe dimineaţă? Am stat mult şi m-am tot gândit dacă să vă scol, când sforăiaţi atât de frumos; dar până la urmă mi-am zis că tot mai bine e când te sfătuieşti…

— Pentru Dumnezeu, te rog, lasă-mă să dorm, se văicări Vanek, căscând cu gura mare, du-te dimineaţa şi nu mă mai trezi!

Se întoarse pe o parte şi adormi din nou.

Švejk se duse înapoi lângă telefon şi începu iar să moţăie cu capul pe masă. Curând însă, îl trezi un nou zbârnâit…

— Alo, marşkumpania 11…

— Da, marşkumpania a 11-a. Cine-i acolo?

— Aici e marşka 13. Alo. Cât e ceasul la voi? Eu nu pot să prind centrala şi îmi pare că trebuia să fiu de mult schimbat.

— Ceasul nostru a stat.

— Atunci staţi şi voi, ca şi noi. Da ia spune, nu ştii când plecăm? N-ai vorbit cu regimentskanzelei?

— Las' că şi căcăcioşii ăia ştiu mai mult de-o grămadă, ca şi noi.

— Nu fi, domnişoară, prost crescută… Voi aţi ridicat conservele? Ai noştri, cum s-au dus, aşa s-au întors. Magazia era închisă.

— Şi ai noştri s-au întors cu mâna goală.

— Toată panica asta e de pomană. Unde crezi că plecăm?

— În Rusia.

— Eu cred că mai degrabă în Serbia. Om vedea noi când vom ajunge la Budapesta. Dacă o luăm la dreapta, atunci ne aşteaptă Serbia, la stânga, Rusia. Voi a-ţi primit raniţele? Se zice că acum ne urcă lehnungul? Ai auzit ceva? Da, ia spune, ştii să joci friesckeviere? Ştii? Atunci vino mâine aici. Noi jucăm în fiecare seară. Câţi sunteţi acolo, la telefon? Cum? Singur? Las-o baltă şi du-te şi te culcă. Frumoasă ordine mai e şi la voi. Ce zici? Că ai picat acolo ca musca în lapte? În sfârşit, slavă Domnului, au venit să mă schimbe. Somn dulce.

Urmându-i sfatul, Švejk se cufundă într-un somn dulce, uitând să mai agaţe receptorul în furcă, astfel că nimeni nu-l tulbură din visare. În acest timp, telefonistul de la cancelaria regimentului tuna şi fulgera că nu poate transmite marşcompaniei a 11-a o nouă telefonogramă prin care se cerea ca până a doua zi la orele douăsprezece să se comunice cancelariei numărul ostaşilor care n-au fost inoculaţi împotriva tifosului.

În vremea aceasta, locotenentul-major Lukáš se mai afla încă la cazinoul ofiţerilor în compania medicului-militar Sancler, care, călare pe un scaun, bătea la intervale egale cu tacul de biliard în podea pronunţând totodată, într-o succesiune arbitrară, frazele care urmează:

— Sultanul din Saracen, Salah-Edin, a fost cel dintâi care a recunoscut neutralitatea corpului sanitar.

Răni-ţii ambelor tabere trebuiesc îngrijiţi.

Medicamentele şi tratamentul trebuie să li se administreze pe socoteala părţii adverse.

Trebuie să se permită să li se trimită medici şi asistenţi cu trese de generali.

De asemenea prizonierii răniţi trebuie trimişi înapoi sau schimbaţi sub ocrotirea şi garanţia generalilor… Dar, după aceea, pot sluji mai departe…

Bolnavii de ambele părţi nu trebuie făcuţi prizonieri, nici ucişi, ci transportaţi la loc sigur, la spital, cu bună pază, care împreună cu bolnavii trebuie să se înapoieze… Şi… tresele de general. Tot aşa şi cu preoţii militari, medicii chirurgi, farmaciştii, infirmierii care îngrijesc bolnavii, cu toate persoanele însărcinate să dea asistenţă bolnavilor, care de asemenea nu trebuie reţinute, ci trimise înapoi la fel cu bolnavii.

Deşi stricase până atunci două tacuri de biliard, doctorul Sancler tot nu-şi isprăvise ciudata expunere cu privire la ocrotirea, răniţilor de război, îndrugând mereu printre fraze ceva nedesluşit cu privire la nişte trese de general.

Plictisit, locotenentul-major Lukáš îşi bău cafeaua şi se duse acasă unde-l găsi pe uriaşul bărbos Baloun, ocupat cu prăjitul unei bucăţi de salam într-o ceaşcă de tablă, pe lampa de spirt a locotenentului.

— Am… îndrăznit, îngăimă Baloun la vederea lui Lukáš, mi-am îngăduit… raportez supus…

Lukáš îl privi cu blândeţe. În clipa aceea îşi dădu seama că acest om nu era decât un copil mare, o creatură naivă, şi deodată îl cuprinse părerea de rău că poruncise să fie legat la stâlp din pricina foamei lui, veşnic nepotolită.

— Prăjeşte-ţi mai departe, Baloune îi spuse locotenentul-major descingându-şi sabia. Mâine am să pun să te treacă cu încă o porţie de pâine.

Apoi se aşeză la masă. Trecea printr-o criză de melancolie, care-l determină să scrie o scrisoare sentimentală mătuşii sale.

Dragă mătuşica, Am primit ordin să fiu gata de plecare cu marşkumpania mea, pe front. S-ar putea ca această scrisoare să fie ultima pe care o mai primeşti de la mine, deoarece pretutindeni se dau lupte crâncene şi pierderile noastre sunt mari. De aceea îmi vine greu să închei această scrisoare spunându-ţi: la revedere! Cred că ar fi mai nimerit să-ţi transmit un ultim adio!” „O termin mâine dimineaţă”, îşi zise Lukáš în sinea lui şi se duse să se culce.

Văzându-l dormind adânc, Baloun începu să umble din nou şi să cotrobăiască prin odaie ca gândacii noaptea. Deschise geamantanul locotenentului şi muşcă o tabletă de ciocolată; se sperie însă când Lukáš se mişcă în somn, băgă repede la loc ciocolata şi se linişti.

Apoi se duse tiptil, tiptil să vadă ce a scris locotenentul-major.

Citi şi fu atât de copleşit, mai cu seamă de acest „ultim adio!”, încât se retrase în grabă pe salteaua lui de paie, de lângă uşă, cu gândul acasă şi la porcul tăiat.

Se vedea înţepând maţul ca să iasă aerul şi să nu plesnească la fiert.

Şi amintindu-şi că odată vecinilor le plesnise tot „specvurstul”, amestecându-se în oală, se cufundă într-un somn foarte agitat.

Visă că a chemat un măcelar nepriceput oare i-a spart toate maţele de porc în timp ce umplea cârnaţii. Nepriceputul măcelar uitase de asemenea să facă blutwurştul, pierduse osânza de la ceafă şi nu mai avea cu ce să umple cârnaţii. I se mai păru apoi în vis că e chemat de consiliul de război, pentru că fusese prins în timp ce căra o halcă de carne de la bucătăria de campanie. În cele din urmă se văzu spânzurat de craca unui tei de pe aleea cantonamentului militar din Bruck pe Leita.

A doua zi când se trezi, în revărsatul zorilor, care se iviră o dată cu mirosul cafelei care fierbea în toate bucătăriile companiilor, Švejk agăţă mecanic receptorul în furcă, ca şi când tocmai atunci ar fi terminat o convorbire telefonică şi făcu o mică plimbare de înviorare prin Cancelaria companiei. Intonă totodată un vesel cântec ostăşesc, al cărui text îl începu de la mijloc, de la partea în care era vorba de un ostaş travestit în fată care se duce la moară la iubita lui, unde morarul, înainte de a-l pofti în culcuşul fetei, strigă către morăreasă:

Morăriţo, adă cina Să se ospăteze Lina.

După ce josnicul ostaş e ospătat copios de morăreasă, urmează tragedia familiară.

Au găsit pe uşă scris:

Morari, treziţi-vă din vis:

Fiica voastră de la moară Nu-i nici sfântă, nici fecioară.

Švejk depuse atâta patos în acest final, încât îl trezi pe plutonierul de aţă Vanek, care întrebă cât e ceasul.

— Chiar acuşica a sunat deşteptarea.

— Bine, eu mă scol după cafea, hotărî Vanek, care nu se grăbea niciodată: oricum o să înceapă iar să ne sâcâie cu graba lor, scoţând sufletul din om, ca ieri cu conservele alea…

Vanek căscă, apoi îl întrebă pe Švejk dacă n-a trăncănit cumva prea mult aseară, când s-a întors acasă.

— Numai aşa, olecuţă, ce-a mai rămas de pe drum, răspunse Švejk. Îi dădeaţi într-una cu nişte forme care nu-s forme, că forma nu e formă şi că ce nu-i formă e formă, şi că forma asta până la urmă tot nu-i formă. Dar v-a trecut repede şi aţi început să sforăiţi, de parcă aţi dus porcii ia jir.

Švejk tăcu, făcu câţiva paşi spre uşă, apoi se întoarse lângă patul plutonierului, se opri şi continuă:

— În ceea ce mă priveşte pe mine, domnule rechnungsfeldwebel, când am auzit ce spuneaţi despre formele alea, mi-am adus aminte de unu Zatka; lucra la uzina de gaz de pe Letna. Treaba lui era să aprindă şi să stingă felinarele. Era un om luminat şi umbla prin toate cârciumile de pe Letna pentru că între aprinsul şi stinsul felinarelor avea destul timp liber; spre dimineaţă, când se întorcea la uzină, îndruga şi el vorbe din astea ca şi dumneavoastră, numai că el le zicea altfel: „cubul, zicea el, are colţuri, de aceea e colţuros”. Asta am auzit-o eu cu urechile mele, când îmi făceam odată nevoile pe stradă şi un poliţist afumat, în loc să mă ducă la postul de poliţie, m-a dus la uzina de gaz. Până la urmă, continuă Švejk cu glas scăzut, Zatka a păţit-o rău de tot. Se înscrisese în congregaţia sfintei Maria şi se ducea ca un zevzec la predicile părintelui Jemelka de la biserica Sfântul Ignat din Piaţa Carol. Într-o bună zi, când au venit în piaţă misionarii, Zatka a uitat să mai stingă felinarele din raionul lui, aşa că gazul a ars trei zile şi trei nopţi, fără întrerupere. Nu-i lucru curat, urmă Švejk, când aşa, din senin, îl apucă pe om bâzdâcul să-şi bage nasul în filosofie; pute a delirum tremens. Cu ani în urmă, a fost mutat la noi un maior de la regimentul 75; îi zicea Bluher. Avea obiceiul să ne adune o dată pe lună, să ne alinieze în careu, şi să filosofeze cu noi despre disciplina militară. Nu punea în gură decât şliboviţă – nimic altceva. „Ţineţi minte ce vă spun, ostaşi, începea el să ne boscorodească în curtea cazărmii, ofiţerul este, de la sine, cea mai perfectă fiinţă şi are de o sută de ori mai multă minte decât voi toţi, la un loc. Dacă aţi sta, ostaşi, şi v-aţi gândi toată viaţa voastră, tot n-aţi putea găsi ceva mai desăvârşit ca ofiţerul. Orice ofiţer este o fiinţă necesară, în timp ce voi, ostaşi, nu sunteţi decât nişte creaturi întâmplătoare; existenţa voastră e posibilă, dar nu obligatorie. Dacă s-ar întâmpla, ostaşi, să înceapă războiul şi voi aţi cădea pentru maiestatea-sa împăratul, bine; situaţia nu s-ar schimba prea mult; dar dacă înaintea voastră ar cădea ofiţerul care v-ar conduce, aţi vedea atunci cât de mult depindeţi de el şi ce pierdere aţi suferit. Ofiţerul trebuie să existe, şi existenţa voastră se datoreşte de fapt domnilor ofiţeri; voi de la ei purcedeţi, fără ofiţeri aţi fi dezorientaţi, fără superiorii voştri nici o băşină n-aţi şti să trageţi. Pentru voi, ostaşi, ofiţerul este un exemplu de moralitate, fie că vă daţi sau nu seama de asta; şi fiindcă fiecare lege trebuie să-şi aibă legiuitorul ei, apăi aflaţi, ostaşi, de la mine că numai ofiţerul este omul faţă de care vă simţiţi, şi trebuie să vă simţiţi îndatoraţi şi să îndepliniţi, fără nici o excepţie, orice poruncă a lui, chiar dacă ea nu v-ar conveni.”

Odată, după ce şi-a terminat cuvântarea, a început să umble în jurul careului şi să ne întrebe pe fiecare, la rând: „Ce simţi când te înapoiezi târziu la cazarmă?”

Soldaţii s-au zăpăcit de tot şi au dat nişte răspunsuri, care mai de care mai chisnovate. Unii s-au îndemnat a spune că n-au întârziat niciodată, alţii că de fiecare dată când întârzie îi ia cu sictir prin pântec, alţii că simt carcera, şi aşa mai departe. Pe ăştia maiorul Bluher i-a scos pe loc din front şi a ordonat să fie puşi după-amiază să facă klenkubung în curte, drept pedeapsă că nu sunt în stare să spună ce simt. Până să-mi vină şi mie rândul, mi-am adus aminte de ce ne spusese el, ultima oară, când a stat de vorbă cu noi. Când s-a oprit în faţa mea, eu i-am spus foarte liniştit:

— Raportez supus, domnule maior, că atunci când întârzii simt în mine un fel de nelinişte, frică şi mustrări de cuget. Dacă mă învârtesc însă de un bilet de voie, mă întorc la timp şi în ordine la cazarmă, şi atunci mă cuprinde un fel de linişte fericită şi simt o mulţumire lăuntrică…

Toţi cei din jurul meu s-au pornit pe râs şi maiorul Bluher a zbierat la mine ca ieşit din minţi:

— Lua-te-ar dracu, mizerabile, pe tine nici ploşniţele nu se îndură să urce când sforăi, şi-ţi mai arde să faci glume?

Şi m-a băgat frumuşel în fiare, de mai mare dragul.

— În armată nici nu se poate altfel, răspunse plutonierul de aţă, întinzându-se alene pe pat; poţi să răspunzi orice-ai răspunde, să faci orice-ai face, norii tot s-adună deasupra-ţi şi trăsnetul bubuie. Fără asta nu poate să existe disciplină.

— Foarte bine zis, încuviinţă Švejk. N-am să uit, cât oi trăi, cum l-au închis pe recrutul Pech. Laitnantul companiei era unu Moc. Adunase odată recruţii şi a început să-i întrebe, pe rând, de unde erau.

— Boboci nenorociţi, li s-a adresat el, trebuie să vă învăţaţi să răspundeţi limpede, precis şi repede ca dintr-o pocnitură de bici. Aşadar, să începem. Dumneata, Pech, de unde eşti? Pech, care era un om învăţat, i-a răspuns:

— Dolny Bousov, Unter Bautzen, nr. 267, 1936 de locuitori cehi, departamentul Jicin, districtul Sobotka, fostul domeniu Kost, biserica parohială Sfântă Caterina din secolul al XlV-lea, renovată de contele Vaclav Vratislav Netolicky, şcoală, poştă, telegraf, fabrică de zahăr, moară cu fierăstraie, conacul Valcha, şase bâlciuri tradiţionale… Deodată laitnantul Moc s-a năpustit asupra lui, a început să-i care la pumni peste gură şi să urle: „Ţine, un târg tradiţional, al doilea târg tradiţional, al treilea, al patrulea, al cincilea, al şaselea”.

Pech, cu toate că nu era decât recrut, a cerut să fie scos la batalionsraport. Pe vremea aceea, la cancelaria regimentului era o bandă veselă şi unul din bandă a scris că recrutul nostru cere să fie scos la batalionsraport din pricina bâlciurilor tradiţionale de la Dolny Bousov. Batalionskommandant era maiorul Rohell. „Aho, was gibt's?”181 l-a întrebat el pe Pech, şi Pech i-a dat drumu: „Cu respect vă raportez, domnule maior, că la Dolny Bousov sunt şase bâlciuri anuale”. Mai mult n-a apucat să spună; maiorul Rohell a început să zbiere şi a poruncit să fie dus numaidecât la ospiciul spitalului militar; de atunci bietul Pech a fost cel mai năpăstuit soldat şi a dus-o din pedeapsă în pedeapsă.

— E greu să educi pe soldaţi, răspunse plutonierul Vanek căscând. În militărie soldatul, care n-a avut parte de pedeapsă, nu-i soldat. În timp de pace, mă rog, mergea poate teoria că soldatul care se elibera fără nici o pedeapsă avea pe urmă întâietate în serviciul civil. Astăzi însă tocmai acei ostaşi care înainte, în timp de pace, nici n-apucau să mai iasă din arest, sunt cei mai buni pe front. Îmi aduc aminte de infanteristul Sylvanus de la compania a 8-a. Înainte de război, o ţinea numai într-o pedeapsă; şi ce pedepse… Nu se sfia să fure ultimul gologan camarazilor de arme; în schimb, când s-a pornit la atac, el a fost primul care a tăiat drahthindernisse182, a capturat trei soldaţi inamici şi pe unul l-a achitat pe drum, spunând că nu avea încredere în el. Pentru isprava asta a căpătat medalia mare de argint, i-au cusut două steluţe şi, dacă nu l-ar fi spânzurat mai târziu la Dukla, ar fi de mult sergent. Dar de spânzurat au trebuit să-l spânzure, pentru că odată după un atac, a cerut să fie trimis în recunoaştere şi o altă patrulă de la regiment l-a prins pe când buzunărea morţii. Au găsit la el vreo opt ceasuri şi o grămadă de inele… Aşa că l-au spânzurat la statul-major al brigăzii.

— Se vede din asta, remarcă Švejk cu înţelepciune, că fiecare soldat trebuie să-şi cucerească singur poziţia lui în armată.

Telefonul zbârnâi. Plutonierul de aţă ridică receptorul şi recunoscu glasul locotenentului-major Lukáš, care îl întrebă ce se aude cu conservele, făcându-i apoi câteva reproşuri.

— Într-adevăr, nu sunt, domnule oberlaitnant! striga la telefon Vanek. De unde să fie dacă ele nu există decât în închipuirea celor de sus, de la intendenţă! N-avea nici un rost să trimitem acolo oamenii, de pomană. Eu am vrut să vă telefonez. Ce spuneţi? Că am fost la cantină? Aşa v-a spus bucătarul ocultist de la popota ofiţerească? Da, e adevărat, mi-am îngăduit să mă duc. Dumneavoastră ştiţi, domnule locotenent, cum a numit ocultistul zarva asta cu conservele? „Teroarea inexistenţei”. Da de unde, domnule locotenent-major, sunt perfect treaz. Ce face Švejk? E aici lângă mine! Să vi-l chem la telefon?

— Švejk, la telefon, strigă Vanek, apoi adăugă cu glas foarte scăzut: şi dacă te întreabă cumva în ce stare am venit, ai grijă să-i spui că am venit în stare normală.

Švejk luă receptorul:

— Aici e Švejk, raportez supus, domnule oberlaitnant.

— Ascultă, Švejkule, ce se aude cu conservele? S-a aranjat?

— Nu sunt, domnule oberlaitnant! Nici urmă de conserve…

— Aş dori, Švejkule, ca atâta vreme cât mai rămânem în cantonament, să te prezinţi în fiecare dimineaţă la mine. De altfel, ai să rămâi tot timpul pe lângă mine, după ce vom pleca. Ce ai făcut astă-noapte?

— Am stat toată noaptea la telefon.

— A fost ceva nou?

— A fost, domnule oberlaitnant.

— Švejkule, nu începe iar cu prostiile. S-a comunicat de undeva ceva important?

— S-a anunţat, domnule oberlaitnant, dar abia pentru ora nouă. N-am vrut să vă neliniştesc, domnule oberlaitnant, că era destulă vreme.

— Pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi odată: ce este atât de important pentru ora nouă?

— O telefonogramă, domnule oberlaitnant.

— Nu te înţeleg, Švejkule.

— Staţi c-o am scrisă, domnule oberlaitnant: „Primiţi telefonograma. Cine e la telefon? Ai scris? Atunci citeşte”, sau cam aşa ceva…

— Ei drăcie! Švejkule, cu dumneata poate să-şi iasă omul din minţi… Spune-mi repede conţinutul că de nu, mă reped acolo şi vai de oasele dumitale. Hai, spune, ce s-a întâmplat?

— Iarăşi un fel de besprechung, domnule oberlaitnant. Astăzi la ora nouă, la domnu oberst. Am vrut să vă trezesc astă-noapte, dar pe urmă m-am răzgândit.

— Asta ţi-ar mai fi lipsit, să îndrăzneşti să mă scoli din somn, pentru orice prostie, când era destul timp pentru asta şi dimineaţa. Wieder eine Besprechung, der Teufel soll das alles buserieren!183 Lasă receptorul şi cheamă-l la telefon pe Vanek!

— Plutonierul contabil Vanek la telefon!

— Rechnungsfeldwebel Vanek, Herr Oberlaitnant.

— Ascultă, Vanek, găseşte-mi, te rog, numaidecât o altă ordonanţă. Derbedeul ăsta de Baloun mi-a mâncat până dimineaţa toată ciocolata. Cum spui? Să-l legăm? Nu, îl dăm la echipele de sanitari. E voinic cât un munte şi o să poată căra răniţii căzuţi la atac. Îl trimit chiar acum la dumneata. Aranjează asta la regimentskanzelei şi înapoiază-te imediat la companie. Ce crezi, plecăm curând?

— Nu-i nici o grabă, domnule oberlaitnant. Când a fost să plecăm cu marşcompania a 9-a, ne-au dus de nas, tot aşa, patru zile la rând. Cu a 8-a a fost şi mai rău. Numai cu a 10-a a fost mai bine. Făceam atunci felddienstflec184, la amiază ne-a venit ordinul şi seara am plecat! În schimb, pentru asta, ne-au purtat prin toată Ungaria şi dumnealor singuri nu ştiau ce gaură, şi de pe care front, s-o astupe mai întâi cu noi.

De când devenise comandant al companiei a 11-a de marş, locotenentul-major Lukáš se afla într-o stare care în termeni filosofici se numeşte sincretism; înţelegem prin asta că el îşi dădea toată osteneala să atenueze conflictele prin soluţii care duceau ades la compromis.

De aceea, se vede, i-a şi răspuns lui Vanek în felul următor:

— Mda, s-ar putea, de fapt cam aşa este. Aşadar, dumneata socoteşti că nu plecăm astăzi? La ora nouă avem besprechung cu domnul oberst… Apropo, dumneata ştii că ai fost numit dienstfuhrender185?… Te întreb numai aşa. Te rog să-mi întocmeşti… Stai, de ce aveam nevoie să-mi întocmeşti?” Ah, da… o situaţie a tuturor gradaţilor, cu menţiunea de când slujesc în armată… Pe urmă o situaţie cu rezervele de hrană ale companiei… Cum? Naţionalitatea? Da, da şi asta… Dar mai cu seamă nu uita să-mi trimiţi altă ordonanţă… Cum? Ce să facă astăzi fahnrich Pleschner cu trupa? Vorbereitung zum Abmarsch?186 Socotelile? Vin să le semnez după-masă. Nu lăsaţi pe nimeni să iasă în oraş. La cantina taberei? După-masă, pentru un ceas… Dă-mi-l, te rog, pe Švejk!… Ascultă, Švejk, dumneata rămâi deocamdată la telefon…

— Cu respect vă raportez, domnule oberlaitnant, că încă n-am băut cafeaua.

— Atunci adă-ţi cafeaua şi nu pleca din cancelarie până nu te chem. Dumneata ştii ce-i aia ordonanţă?

— Da, domnule oberlaitnant, e unu care aleargă mereu…

— Aşadar, să fii la post când te-oi chema. Mai spune-i odată lui Vanek să-mi caute un ţucălar. Alo! Švejkule, unde eşti?

— Aici, domnule oberlaititant, chiar acum au venit cu cafeaua.

— Alo, Švejkule!

— Vă ascult, domnule oberlaitnant, cafeaua e rece de tot.

— Dumneata, Švejkule, ştii acum foarte bine ce va să zică un ţucălar. Te rog să-l vezi şi dumneata şi pe urmă să-mi raportezi dacă e ceva de capul lui. Şi acum agaţă receptorul.

Vanek, sorbind zgomotos din cafeaua neagră, în care îşi turnase rom din sticla camuflată cu eticheta „Tinte”187(pentru orice eventualitate), se uită la Švejk şi spuse:

— Nu ştiu ce are oberlaitnantul ăsta al nostru, că urlă la telefon. Am auzit tot ce ţi-a spus. Dumneata, Švejkule, trebuie să fii o bună cunoştinţă a domnului oberlaitnant.

— Cred şi eu. Noi suntem ca o singură mână, răspunse Švejk. Vorba ceea, o mână spală pe alta. Prin câte n-am trecut noi doi, împreună. De câte ori n-au vrut să ne despartă unul de altul, dar până la urmă tot ne-am regăsit. Dumnealui s-a bizuit întotdeauna pe mine, în toate, de mă mir, chiar şi eu, de multe ori. Ai auzit dumneata chiar acum cum m-a rugat să-ţi mai amintesc o dată că trebuie să-i găseşti un alt ţucălar şi că trebuie să-l văd şi eu ca să dau despre el referinţe. Ehei, dumnealui nu se mulţumeşte cu orice ţucălar.

Colonelul Schroder convocase cu mare plăcere, pentru a doua oară, pe toţi ofiţerii batalionului de marş, dat fiind că avea o deosebită pasiune pentru flecăreală. În afară de asta, mai trebuiau luate unele măsuri urgente în chestiunea teteristului Marek, care refuzase să cureţe latrinele, fapt pentru care fusese trimis de colonelul Schroder la consiliul de război al diviziei, pentru răzvrătire.

Marek fusese adus înapoi în cursul nopţii de la consiliul de război al diviziei şi acum se afla reţinut sub pază la hauptwache. O dată cu el, cancelaria regimentului primi un raport, foarte încurcat, trimis de consiliul de război al diviziei, în care se arăta că, în cazul lui Marek, nu poate fi vorba de răzvrătire, teteriştii nefiind obligaţi să cureţe latrinele, aşa că nu poate fi vorba decât de subordinationsverletzung188, delict care poate fi trecut cu vederea în cazul unei comportări exemplare pe front. Din aceste motive, se spunea în raport, inculpatul Marek este trimis înapoi la regimentul de care ţine, ancheta cu privire la încălcarea disciplinei fiind oprită până la sfârşitul războiului, ea putând fi totuşi redeschisă la prima abatere pe care o va săvârşi teteristul Marek.

Pe ordinea de zi mai era de asemenea înscris şi un alt caz: o dată cu teteristul Marek, consiliul de război al diviziei trimisese la hauptwache pe falsul sergent Teveles, care nu demult îşi făcuse apariţia la regiment, trimis de spitalul militar din Zagreb. Purta pe piept marea medalie de argint pentru vitejie şi îşi cususe la tunică trese de teterist şi trei steluţe. Vorbea vrute şi nevrute despre actele de eroism ale companiei a 6-a de marş, susţinând că era singurul supravieţuitor al acestei companii. În urma cercetărilor făcute s-a putut stabili că, la începutul războiului, plecase într-adevăr, cu compania a 6-a de marş, un oarecare Teveles, care nu avea însă dreptul la tresa de teterist. Cerându-se informaţii din partea brigăzii în subordinele căreia se afla compania a 6-a, în momentul în care, la 2 decembrie 1914, armatele austro-ungare se retrăgeau din Belgrad, s-a putut afla că pe listele celor propuşi sau distinşi cu medalia de argint nu figura nici un soldat cu numele de Teveles. Nu s-a putut însă constata, sub nici o formă, dacă în lupta de la Belgrad, soldatul infanterist Teveles fusese avansat la gradul de sergent, deoarece întreaga companie a 6-a de marş dispăruse fără urmă, cu ofiţeri cu tot, în preajma bisericii Sfântul Sava din Belgrad. În faţa consiliului de război al diviziei, Teveles s-a apărat argumentând că într-adevăr îi fusese făgăduită marea medalie de argint pentru vitejie, şi că aceasta l-a determinat să şi-o cumpere la spital, de la un bosniac. În ceea ce priveşte tresele de teterist, Teveles susţine că şi le-a cusut fiind în stare de ebrietate, şi că a continuat să le poarte fiind mereu beat şi având organismul slăbit de pe urma dezinteriei.

La deschiderea besprechungului, înainte de a se trece la discutarea acestor două cazuri, colonelul Schroder îşi exprimă părerea că, dat fiind că plecarea pe front poate interveni din moment în moment, este absolut necesar ca reuniuni de acest fel să aibă loc cât mai des. De la comandamentul brigăzii i se comunicase că se aşteaptă ordine de la divizie. În consecinţă, trupa trebuie ţinută în stare de alarmă, iar comandanţii de companie trebuie să fie cu băgare de seamă ca nimeni să nu lipsească. După această scurtă comunicare, colonelul începu să repete tot ceea ce spusese cu o zi înainte. Prezentă din nou situaţia evenimentelor şi insistă asupra faptului că nimic nu trebuie să ştirbească curajul şi iniţiativa în luptă.

În faţa lui, pe masă, se afla prinsă în ace cu gămălie harta câmpului de bătălie, pe care nişte steguleţe înfipte cu bolduri marcau linia fronturilor; de data asta însă steguleţele erau răvăşite şi fronturile deplasate. O parte din steguleţe zăceau chiar sub masă.

Toată harta fusese devastată de motanul conţopiştilor de la cancelaria regimentului, care, peste noapte, după ce-şi făcuse nevoile pe câmpul de bătălie austro-ungar vrând să-şi acopere isprava împrăştiase steguleţele, murdărind toate poziţiile şi necinstind toate corpurile de armată.

Colonelul Schroder era foarte miop.

Ofiţerii batalionului de marş urmăreau cu mult interes degetul colonelului Schroder, care se apropia de grămezile respective.

— De aici, domnilor, spre Sokal pe Bug… spuse colonelul, atotştiutor, deplasându-şi spre Carpaţi degetul arătător, care se împotmoli însă într-una din grămăjoarele cu care motanul avusese grijă să dea hartei un relief.

— Was ist das, meine Herren? întrebă colonelul mirat, în clipa în care simţi ceva lipindu-i-se de deget.

— Wahrscheinlich Katzendreck, Herr Oberst189, îi răspunse foarte politicos, în numele tuturor, căpitanul Sagner.

Colonelul porni vijelios spre cancelaria vecină de unde, curând, se putu auzi un vacarm infernal, din care se desluşeau blesteme şi înjurături însoţite de ameninţarea îngrozitoare de a-i pune pe cei vinovaţi să lingă în urma cotoiului.

Interogatoriul fu scurt. Colonelul află că motanul fusese adus la cancelarie, cu paisprezece zile în urmă, de cel mai tânăr dintre conţopişti, Zwieblfisch. În urma acestei constatări, Zwieblfisch îşi adună catrafusele, după care un conţopist mai vârstnic îl conduse la hauptwache, unde urma să rămâie până la noi ordine ale domnului colonel.

Cu aceasta şedinţa luă sfârşit. Înapoindu-se congestionat în biroul său, unde era aşteptat de corpul ofiţeresc, colonelul Schroder uită că mai avea de hotărât asupra soartei teteristului Marek şi a falsului sergent Teveles. De aceea rosti laconic:

— Rog pe domnii ofiţeri să fie gata pregătiţi şi să aştepte ordinele şi instrucţiunile mele.

Aşa se face că teteristul Marek şi sergentul Teveles rămăseseră mai departe, sub pază, la hauptwache, şi mai târziu, când în mijlocul lor îşi făcu apariţia Zwieblfisch, putură să joace „mariaş”, iar după „mariaş” să-l necăjească pe paznic, cerându-i să vină să le prindă puricii care-şi făceau de cap pe salteaua de paie.

Puţin mai târziu, cercul lor se mări o dată cu sosirea fruntaşului Peroutka de la compania a 13-a de marş, care, cu o zi înainte, când se răspândise vestea plecării pe front, dispăruse din cantonament, fiind descoperit, a doua zi, de patrula militară la cârciumă „Trandafirul alb” din Bruck. Văzându-se în încurcătură, Peroutka încercase să se dezvinovăţească, spunând că voise, înainte de plecare, să vadă cunoscuta seră a contelui Harrach din Bruck, şi că la înapoiere rătăcise drumul şi că abia spre dimineaţă, frânt de oboseală, nimerise la „Trandafirul alb”. (În timpul ăsta, de fapt, se desfătase în patul Ruzenei de la acelaşi „Trandafir alb”.)

Situaţia continua să fie tulbure. Domnea o totală nesiguranţă: pleacă regimentul, nu pleacă? La telefonul din cancelaria companiei a 11-a de marş, Švejk asculta cu o răbdare imperturbabilă tot felul de păreri, care pesimiste, care optimiste. Telefonistul companiei a 12-a de marş spunea că auzise de la cineva în cancelaria regimentului că mai întâi se vor face exerciţii de tragere cu manechine mobile şi că plecarea va avea loc abia după feldmassigschiessubungen190. Părerea aceasta optimistă nu era însă împărtăşită de cel de la marşcompania a 13-a, care transmitea că tocmai se înapoiase caporalul Havlik din oraş, unde aflase, de la un muncitor de la calea ferată, că vagoanele erau trase în gară.

Vanek îi smulse lui Švejk receptorul din mână şi strigă furios la telefon că cei de la calea ferată habar n-au pe ce lume trăiesc şi că el, Vanek, abia s-a întors de la cancelaria regimentului, unde nu se ştia încă nimic precis.

Švejk se instală cu încăpăţânare lângă telefon şi tuturor celor care întrebau: „ce se mai aude”, le răspundea, foarte binevoitor, că nu ştie încă nimic precis.

Tot aşa îi răspunse şi locotenentului-major Lukáš, când acesta întrebă:

— Ce se mai aude pe la voi?

— Nu se ştie încă nimic precis, domnule oberlaitnant, răspunse el stereotip.

— Agaţă receptorul, boule!

După aceea urmară câteva telefonograme, pe care Švejk le recepţionă după multă tevatură. Mai întâi înregistră telefonograma referitoare la vaccinaţi şi nevaccinaţi, care n-a putut fi dictată în cursul nopţii, întrucât Švejk adormise uitând să pună receptorul în furcă.

Primi apoi o telefonogramă întârziată, cu privire la conserve, chestiune care fusese lămurită cu o zi înainte.

Ceva mai târziu veni la rând o telefonogramă adresată tuturor batalioanelor, companiilor şi unităţilor regimentelor, care suna astfel: „Copia telefonogramei pe brigadă, nr. 75692 Ordinul de brigadă nr. 172. În rapoartele (situaţiile) referitoare la gospodărirea şi administrarea bucătăriilor de campanie va fi respectată următoarea ordine în specificarea produselor de consum: 1) carne, 2) conserve, 3) zarzavaturi proaspete, 4) zarzavaturi uscate, 5) orez, 6) macaroane, 7) crupe de hrişcă şi făină de hrişcă, 8) cartofi; în loc de 4) zarzavaturi uscate, 5) zarzavaturi proaspete.”

Când Švejk citi acest mesaj plutonierului de aţă, Vanek declară solemn că astfel de telefonograme se aruncă din oficiu în latrină.

— Tâmpenia asta a născocit-o vreun dobitoc de pe la statul-major al armatei şi acum circulă pe la toate diviziile, brigăzile şi regimentele.

În sfârşit, Švejk mai recepţionă o telefonogramă, dictată însă într-o asemenea viteză, încât abia reuşi să prindă următoarele cuvinte ce aduceau cu un mesaj cifrat: „In der Folge genauer erlaubt gewesen oder das selbst einem hingegen immerhin eingebolt werden.”191

— Aiureli! declară Vanek, când Švejk îşi exprimă contrariat nedumerirea, după ce reciti de trei ori cu glas tare ceea ce scrisese. Numai prostii, deşi dracu ştie dacă n-o fi ceva cifrat; dar pentru aşa ceva noi nu suntem pregătiţi. Şi asta se poate arunca…

— Eu cred, spuse Švejk, că dacă m-aş duce la domnu ob'laitnant şi i-aş zice că trebuie în der Folge genauer erlaubt gewesen oder das selbst einem hingegen immerhin eingeholt werden s-ar putea supăra… Unii oameni sunt aşa de supărăcioşi, că te apucă şi groaza, continuă Švejk, purtat din nou de valul amintirilor. Într-o zi mergeam cu tramvaiul de la Vysocany la Praga. În staţia Liben s-a urcat un domn, Novotny. Cum l-am recunoscut, m-am dus lângă el pe platformă şi am intrat în vorbă, zicându-i că amândoi eram din Drazov. El însă s-a răstit la mine, furios, şi zicea să-l las în pace, că nu mă cunoaşte. Atunci am încercat să-l lămuresc, rugându-l să-şi amintească de mine care încă de mic copil veneam pe la dumnealui cu mama mea, pe care o chema Antonia, că pe tata îl chema Prokop şi era vechil. Dar nici după asta n-a vrut să mărturisească că ne cunoaştem. Atunci i-am dat şi alte amănunte, doar-doar l-oi face să-şi amintească… I-am spus că la Drazov erau doi Novotny, pe unul îl chema Tonda, iar pe celălalt Iosef, că el e cu siguranţă Iosef, cel despre care mi-au scris cunoscuţii din Drazov că şi-a împuşcat nevasta, care îi făcea zile amare din pricina beţiei lui… Şi ce să vezi: când a auzit vorbele astea, dumnealui s-a stropşit deodată şi a dat să mă lovească… eu însă m-am ferit şi dumnealui a spart geamul de la platforma din faţă… ăla mare din faţa manipulantului. Ei, şi pe urmă ne-au dat jos pe amândoi şi ne-au dus la comisariat, şi aici s-a dovedit că dumnealui îi sărise ţandăra pentru că nu-l chema Iosef Novotny, ci Eduard Doubrava şi era din Montgomery, din America, venit la Praga să-şi vadă rubedeniile.

Telefonul întrerupse povestirea lui Švejk şi o voce hârâită de la compania de mitraliere întrebă din nou dacă vor pleca sau nu. Zicea că a doua zi de dimineaţă va fi iar un besprechung la domnul oberst.

În uşă apăru, palid de tot, cadetul Biegler, cel mai mare idiot din întreaga companie, care la şcoala de teterişti se străduise să se evidenţieze cu cunoştinţele sale. Îi făcu semn lui Vanek să iasă după el pe coridor, unde avură o convorbire îndelungată.

Reintrând, Vanek zâmbea dispreţuitor.

— Mare bou mai e şi ăsta, îi spuse lui Švejk. Avem aici, în compania noastră, exemplare de lux, nu glumă! A fost şi el la besprechung şi, la despărţire, domnul oberlaitnant a ordonat ca toţi zugkomandanţii192 să facă kvervisite şi să fie foarte drastici. Şi acum, boul vine să mă întrebe dacă ar fi cazul să lege la stâlp pe Zlabek, pentru că şi-a curăţat puşca cu gaz.

Vanek se înfurie.

— Uite ce tâmpenie mă întreabă, idiotul, când ştie bine că azi-mâine plecăm pe front. Ai văzut doar că domnul oberlaitnant s-a răzgândit, nu fără rost, cu legatul ordonanţei lui. Da, lasă, că i-am zis-o eu puştiului ca să-i iasă din cap că o să facă din manschaft193 nişte vite.

— Fiindcă tot veni vorba de ţucălarul ăla, interveni Švejk, aţi făcut rost de unul ca lumea pentru domnul oberlaitnant?

— Ai răbdare, răspunse Vanek. E destulă vreme pentru toate; şi pe urmă, stau şi mă gândesc că domnul oberlaitnant o să se obişnuiască şi cu Baloun; ei, o să-i mai halească pe ici pe colo câte ceva şi pe urmă, oricum, o să-i treacă, când om fi pe front. Acolo de multe ori n-o să aibă niciunul ce mânca. Când zic eu: Baloun rămâne, s-a isprăvit, n-ai ce-i face. Asta mă priveşte pe mine şi domnul oberlaitnant n-are de ce să se amestece în treburile mele. Cum îţi zic: nici o grabă.

Vanek se întinse pe canapeaua lui şi apoi reluă:

— Švejkule, eu aş zice mai bine să-mi povesteşti o anecdotă din viaţa militară.

— Ar fi ceva, răspunse Švejk, dar mă tem că iar o să ne sune careva.

— N-ai decât să închizi, Švejkule; deşurubează legătura sau scoate receptorul din furcă.

— Bine, consimţi Švejk scoţând receptorul, am să vă povestesc una care se potriveşte grozav cu situaţia de acum, numai că pe vremea aceea în loc de război adevărat nu erau decât manevre, dar panică era tot aşa, ca şi astăzi, fiindcă nu se ştia când o luăm din loc, din cazarmă. Era cu mine acolo unul Sic din Porice, om cumsecade, dar evlavios şi tare fricos. Îşi închipuia că manevrele sunt ceva îngrozitor, că în timpul lor oamenii mor de sete şi că sanitarii îi adună de pe drum în timpul marşului. De aceea a început să bea zdravăn, să aibă de rezervă, şi când am luat-o din loc şi am ajuns pe aproape de Mnisek, ne-a zis: „Măi, băieţi, eu unul nu mai pot, pe mine numai Domnul mai poate să mă scape”. Pe urmă am ajuns la Horovice şi aici am avut două zile rast194, fiindcă se întâmplase o încurcătură şi noi mersesem atât de repede înainte, încât era gata-gata ca împreună cu celelalte regimente, care erau în flancul nostru, să luăm prizonier tot statul-major al inamicului. Asta ar fi fost o mare ruşine, corpul nostru de armată urmând s-o cacarisească şi duşmanul să câştige partida, fiindcă acolo la ei comandant era un amărât de arhiduce. Ei, şi să vedeţi ce s-a apucat să facă Sic al nostru. A părăsit cantonamentul, ducându-se să-şi cumpere nu mai ştiu ce într-un sat, dincolo de Horovice. Către amiază a pornit înapoi spre tabără. Zăpuşeală mare, el încins, cum îi şade omului mai bine. Deodată vede în drum o troiţă cu o statuie mică de tot a sfântului Jan Nepomuk. S-a închinat în faţa sfântului Jan şi i-a spus: „Trebuie că mori de căldură; dacă ai avea măcar niţică băutură. Stai aici în bătaia soarelui, de bună seamă că năduşeşti într-una.” Zicând aceasta, deşurubă bidonul, trase o duşcă zdravănă şi spuse: „Ţi-am lăsat şi ţie o înghiţitură, sfinte Jane din Nepomuk”. Dar nu ştiu cum se făcu, de spaimă poate, dar a tras totul pe gât, nemailăsând nimic pentru sfântul Jan. „Maica ta Cristoase, oftă el necăjit, Sfinte Jane din Nepomuk, iartă-mă rogu-te; am să-mi răscumpăr greşeala asta. Te iau cu mine în cantonament şi-ţi dau să bei până n-ai să mai poţi sta în picioare.” Şi drăguţul de Sic, de mila sfântului Jan din Nepomuk, a spart geamul, a scos statuia sfântului, a băgat-o sub bluză şi a adus-o în tabără. De-atunci, se culca cu sfântul Jan Nepomuk în paie, şi-l purta în timpul marşurilor în raniţă, fiindcă îi aducea mare noroc la cărţi. Peste tot unde am fost cantonaţi, a câştigat, dar ajungând în regiunea Prachen ne-au cantonat la Drahenice. Aici, netam-nesam, Sic pierdu totul. Dimineaţa, când ne încolonam de plecare, l-am văzut pe sfântul Jan Nepomuk spânzurat în părul de lângă drum. Asta-i toată povestea, şi acum mă duc să agăţ la loc receptorul.

Şi telefonul aduse iarăşi înfrigurarea vieţii noi, trepidante, care începuse din clipa în care vechea armonie a liniştii din tabără fusese întreruptă.

În acest timp, locotenent-major Lukáš studia în odaia lui o scrisoare sosită chiar atunci pentru el, de la regiment, în care i se dădeau instrucţiuni cu privire la desluşirea cifrurilor. în acelaşi timp, i se înmână un ordin secret, cifrat, în legătură cu direcţia în care va porni marşbatalionul spre graniţa Galiţiei (prima etapă):

— 1238 – 457 – 2121 – 35 = Moson

— 375 – 7282 – Rab

— 1238 – 7217 – 35 – 8922 – 35 = Komarom

— 9299 – 310 – 375 – 7881, 298, 475 – 7979 = Budapesta.

Desluşind cifrul, locotenentul-major Lukáš oftă:

— Der Teufel soll das buserieren.195