IV – Noi suferinţe.

Colonelul Schroder privea cu multa satisfacţie faţa palidă, cu cearcăne mari sub ochi, a locotenentului-major Lukáš, care, încurcat, evita cu grijă să-l privească şi, cu coada ochiului, ca şi când ar fi studiat ceva, se iuta la planul de dislocare a trupei în tabără, care de altfel era singura ornamentaţie din biroul colonelului.

Pe masă, în faţa colonelului Schroder, se aflau câteva ziare cu nişte articole subliniate cu creion albastru, pe care colonelul îşi mai aruncă o dată ochii în treacăt, spunând apoi către locotenentul-major Lukáš:

— Aşadar, dumneata ştii că sluga dumitale Švejk, e arestat, şi că probabil va fi înaintat tribunalului militar al diviziei?

— Da, domnule colonel.

— Dar cu asta, bineînţeles, adăugă apăsat colonelul, plimbându-şi privirea pe faţa palidă a ofiţerului, nu e lichidată întreaga chestiune. Un lucru e sigur: că opinia publică locală a fost răscolită de cazul slugii dumitale, Švejk, şi că în toată afacerea asta e amestecat şi numele dumitale, domnule locotenent-major. De altfel ne-au parvenit şi câteva documente de la comandantul diviziei. Avem în faţă câteva gazete care se ocupă de acest caz. Dacă vreţi, puteţi să-mi citiţi cu glas tare. Întinse locotenentului-major Lukáš unul din ziarele cu articolele subliniate şi acesta începu să citească cu glas monoton, de parcă ar fi citit într-un manual de şcoală primară fraza: „Mierea este mult mai hrănitoare şi mai uşoară de digerat decât zahărul”.

„Unde este garanţia viitorului?”

— Ăsta-i Pester Lloyd, nu-i aşa? întrebă colonelul.

— Da, domnule colonel, răspunse locotenentul-major Lukáš, continuând lectura: „Dirijarea războiului spre victorie necesită colaborarea tuturor păturilor populaţiei din imperiul austro-ungar. Dacă vrem să asigurăm securitatea statului, toate naţiunile noastre trebuie să se ajute reciproc; garanţia viitorului nostru se află tocmai în acel respect spontan pe care o naţiune îl are faţă de cealaltă. Marile sacrificii de pe front ale bravilor noştri ostaşi, care nu contenesc să înainteze, nu ar fi posibile dacă spatele frontului – artera politică şi de aprovizionare a glorioaselor noastre armate – nu ar fi unit, dacă în spatele armatei noastre s-ar ivi elemente care să zdruncine unitatea statului şi care prin agitaţie şi rea-credinţă i-ar submina autoritatea şi ar provoca haos în rândurile popoarelor înfrăţite ale imperiului. În aceste clipe istorice, nu putem trece sub tăcere atitudinea unui mănunchi de oameni care, din motive naţionale locale, încearcă să tulbure unitatea noastră şi lupta dusă de toate popoarele acestui imperiu pentru justa pedepsire a acelor mizerabili care, fără pricină, au atacat imperiul nostru pentru a-l lipsi de toate bunurile culturale şi ale civilizaţiei. Nu putem trece sub tăcere aceste josnice manifestări aţâţătoare ale unor spirite bolnăvicioase care nu doresc decât frângerea unităţii de gândire în inimile popoarelor noastre. Am mai avut, până acum, de câteva ori prilejul să atragem atenţia, în acest ziar, asupra faptului că autorităţile militare se văd silite să intervină cu toată severitatea împotriva acelor elemente izolate, din regimentele cehe, care, călcând în picioare glorioasa tradiţie a regimentului din care fac parte, seamănă prin atitudinea lor nesăbuită, în oraşele noastre maghiare, ura împotriva întregului popor ceh, care, luat în ansamblu, nu este vinovat cu nimic, şi care a stat totdeauna ferm alături de interesele acestui imperiu, fapt dovedit de o serie întreagă de conducători de oşti, de origină cehă, dintre care amintim cu drag de glorioasa figură a mareşalului Radecky şi a altor apărători ai imperiului austro-ungar. Împotriva acestor pilde luminoase se ridică câţiva derbedei cehi, depravaţi care, profitând de izbucnirea războiului mondial, s-au prezentat ca voluntari în armată, de unde încearcă să provoace haos, pentru a destrăma unitatea popoarelor din monarhia noastră. Am mai atras o dată atenţia asupra comportării regimentului nr…, la Debreţin. Parlamentul de la Budapesta a înfierat fărădelegile acestui regiment al cărui drapel, mai târziu, pe front, a fost… – cenzurat – Cine are vina acestor fărădelegi?…

— Cenzurat – Cine i-a împins pe soldaţii cehi. – cenzurat.

De ceea ce îşi permit străinii în patria noastră ungurească ne poate convinge mai ales incidentul recent de la Kiralyhid, oraş unguresc pe malul Litavei. De ce naţionalitate erau soldaţii din tabăra militară din apropierea oraşului Brucke, care l-au atacat şi defăimat pe domnul Gyula Kakonyi, negustor onorabil din localitate? Este de datoria autorităţilor să facă cercetări în legătură cu această crimă şi să întrebe comandamentul militar care fără îndoială că se ocupă de această afacere ce rol joacă în această aţâţare, fără precedent, împotriva cetăţenilor regatului maghiar, locotenentul-major Lukáš, al cărui nume este rostit prin oraş în legătură cu evenimentele din ultimele zile, după cum ne-a relatat corespondentul nostru local, care a şi adunat un bogat material cu privire la întreaga afacere, în vremurile grave de astăzi într-adevăr strigătoare la cer. Cititorii ziarului Pester Lloyd vor urmări, fără îndoială, cu interes desfăşurarea cercetărilor, şi putem să-i asigurăm că-i vom ţine la curent, îndeaproape, cu mersul acestei afaceri de o covârşitoare însemnătate. În acelaşi timp însă aşteptăm şi un comunicat oficial în legătură cu crima săvârşită împotriva populaţiei maghiare la Kiralyhid. Că de această chestiune se va ocupa parlamentul de la Budapesta e limpede ca ziua; trebuie să se lămurească odată pentru totdeauna că soldaţilor cehi care trec spre front prin regatul maghiar nu le este îngăduit să considere ţara coroanei sfântului Ştefan ca fiind la cheremul lor. Dacă unele elemente aparţinând acestei naţiuni, care la Kiralyhid au reprezentat în chip atât «de minunat» frăţia popoarelor noastre, nu înţeleg situaţia de azi, atunci n-au decât să-şi pună cenuşă în cap, pentru că în timp de război, glonţul, ştreangul, puşcăria şi baioneta îi învaţă pe oamenii de acest soi să asculte şi să se supună intereselor celor mai înalte ale patriei noastre comune.”

— Cine semnează acest articol, domnule locotenentmajor?

— Bela Barabas, redactor şi deputat, domnule colonel…

— E o bestie cunoscută, domnule locotenent-major. Dar mai înainte de a apare în Pester Lloyd acest articol a fost publicat în Pesti Hirlap. Fii, te rog, bun şi citeşte-mi acum traducerea oficială din limba maghiară a articolului apărut în ziarul Sopronyi Naplo.

Locotenentul-major Lukáš citi cu glas tare un articol în care se vedea strădania neobişnuită a redactorului respectiv de a introduce fraze încâlcite, cu următorul conţinut: „Imperativul raţiunii de stat – ordinea de stat – demnitatea şi sentimentele umane călcate în picioare – sărbătoarea canibalilor – masacrarea societăţii omeneşti – bandă de mameluci – îi veţi recunoaşte între culise”. Şi articolul continua tot aşa, lăsând limpede impresia că, în propria lor ţară, maghiarii erau poporul cel mai persecutat; se părea că soldaţii cehi s-ar fi năpustit asupra redactorului călcându-l în picioare şi că în timp ce el zbiera de durere un martor ocular a stenografiat zbieretele lui.

„Despre unele chestiuni, de cea mai mare importanţă – se plângea ziarul Sopronyi Naplo – nu se spune şi nu se scrie nimic. Ştim cu toţii, foarte bine, la ce fărădelegi se dedau cehii, ce se petrece în rândurile cehilor şi cine anume provoacă aceste dezordini. Se înţelege de la sine că vigilenţa autorităţilor este prinsă în alte chestiuni importante, ea trebuie să fie însă neapărat legată de acţiunea de supraveghere în ansamblu, pentru a nu se mai întâmpla ceea ce s-a putut întâmpla zilele acestea la Kiralyhid. Articolul nostru de ieri a fost cenzurat în cincisprezece locuri. De aceea nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să declarăm că nici azi nu avem posibilitatea, din motive tehnice, să ne ocupăm pe larg de evenimentele de la Kiralyhid. Trimisul nostru special a constatat la faţa locului că autorităţile dovedesc într-adevăr mult zel în lămurirea întregii afaceri, cercetând de zor. Ni se pare totuşi ciudat că unii participanţi la masacrul general se mai află în libertate. Aceasta se referă mai cu seamă la o anumită persoană, care potrivit informaţiilor noastre continuă să rămână nepedepsită în cantonamentul militar, purtând mai departe insignele regimentului său de papagali. Numele său a fost amintit alaltăieri în Pester Lloyd şi în Pesti Naplo. Este vorba de cunoscutul şovinist ceh Lukáš, despre ale cărui isprăvi deputatul nostru Savanyu Geza, reprezentantul districtului Kiralyhid, va face o interpelare în parlament.”

— În acelaşi stil fermecător, domnule locotenent-major, spuse colonelul, scriu despre dumneata revista săptămânală din Kiralyhid şi ziarele din Presburg. Cred însă că pe dumneata asta nu te mai poate interesa, toate fiind pe acelaşi calapod. Din punct de vedere politic se mai poate găsi o explicaţie, pentru că noi, austriecii, fie că suntem nemţi sau cehi, suntem încă destul de porniţi împotriva maghiarilor… Mă înţelegi ce vreau să spun, domnule locotenent. Există în toată socoteala asta o anumită tendinţă. Poate însă că te-ar interesa mai curând articolul din Komarensky Vecernik, în care se afirmă despre dumneata că ai încercat să o violezi pe doamna Kakonyi chiar în sufragerie, în timp ce lua prânzul alături de soţul ei pe care l-ai ameninţat cu sabia, pentru a-l sili să înfunde gura soţiei cu şervetul, ca să nu ţipe. Asta e ultima ştire în legătură cu dumneata, domnule locotenent.

Colonelul zâmbi şi continuă:

— Autorităţile nu şi-au făcut datoria. Cenzura preventivă a ziarelor locale se află tot în mâinile maghiarilor. Fac din noi ce vor. Ofiţerii noştri nu sunt destul de protejaţi împotriva defăimării de către un asemenea porc de redactor civil, şi abia în urma unei intervenţii energice, respectiv primirea telegramei din partea consiliului de război al diviziei noastre, procuratura de stat din Pesta a luat măsurile necesare pentru efectuarea unor arestări în toate redacţiile amintite. Cele mai mari ponoase o să le tragă redactorul de la Komarensky Vecernik, care n-are să uite de Vecernikul lui, cât o trăi. Consiliul de război al diviziei m-a însărcinat pe mine, în calitate de superior al dumitale, să te interoghez, trimiţându-mi întregul dosar referitor la cercetări. Toate s-ar fi sfârşit cu bine, dacă n-ar fi fost la mijloc păgubosul ăla de Švejk al dumitale. O dată cu el a fost arestat un genist, pe nume Vodicka, la care s-a găsit după încăierare, când l-au dus la hauptwache, scrisoarea adresată de dumneata doamnei Kakonyi. Švejk ăsta al dumitale a susţinut la cercetări că n-ar fi fost scrisoarea dumitale şi că ar fi scris-o el; când i-au pus scrisoarea în faţă şi l-au invitat s-o copieze, ca să fie confruntată cu scrisul lui, a înghiţit scrisoarea. De la cancelaria regimentului au fost trimise apoi la consiliul de război al diviziei rapoartele dumitale pentru a fi comparate cu manuscrisul lui Švejk, şi dacă doriţi, puteţi vedea rezultatul.

Colonelul răsfoi prin dosar şi-i arătă locotenentuluimajor Lukáš următorul aliniat: „Acuzatul Švejk a refuzat să scrie fraza dictată, invocând motivul că peste noapte a uitat să scrie”.

— În general, domnule locotenent-major, eu nu iau de loc în consideraţie cele declarate la consiliul de război al diviziei de Švejk al dumitale sau de genist. Švejk şi genistul susţin că a fost vorba de o mică farsă, rău înţeleasă, şi că de fapt ei au fost atacaţi de civili, fiind nevoiţi să se apere ca să salveze onoarea militară. Ancheta a constatat că Švejk ăsta al dumitale este, în general, o poamă bună. De pildă, după cum reiese din procesul-verbal, la întrebarea de ce nu mărturiseşte, a răspuns: „Eu mă aflu acum taman în aceeaşi situaţie în care s-a trezit odată, din pricina unui tablou al fecioarei Maria, servitorul pictorului academician Panusek. Acela, tot aşa, când era vorba de vreun tablou pe care trebuia să-l tăinuiască, nu putea răspunde decât: «Ce vreţi, să scuip sânge?»„ Bineînţeles, continuă colonelul, că în calitate de comandant al regimentului am avut grijă să fac demersurile necesare ca, în numele consiliului de război al diviziei, să se dea cuvenitele rectificări la articolele apărute în ziarele locale. Astăzi vor fi expediate şi sper că am făcut totul, ca să repar ceea ce s-a întâmplat din pricina comportării potlogăreşti a acestor lichele de jurnalişti civili maghiari. Nădăjduiesc că am redactat bine; ascultaţi: „Consiliul de război al diviziei nr. N şi comandamentul regimentului nr. N declară că articolul publicat în gazeta locală, cu privire la nişte închipuite isprăvi ale ostaşilor regimentului nr. N nu este întemeiată pe adevăr, din nici un punct de vedere, că de la primul până la ultimul rând articolul este născocit şi că ancheta întreprinsă împotriva acestei gazete va hotărî aspra pedepsire a vinovaţilor.”

În nota sa, continuă colonelul, adresată comandamentului regimentului nostru, consiliul de război al diviziei e de părere că, de fapt, e vorba de o aţâţare împotriva unităţilor militare care trec din Cislaitania în Translaitania. Dar comparaţi, vă rog, câtă oştire a plecat pe front de la noi, şi câtă de la ei. Vă spun sincer că mie ostaşul ceh mi-e de-o sută de ori mai drag decât canaliile astea de unguri. Îmi aduc aminte că în apropierea Belgradului ungurii au deschis focul asupra batalionului nostru de marş nr. 2. Ai noştri, văzând că ungurii trag în ei, au început să tragă în aripa dreaptă unde se aflau deutschmaiştrii; deutschmaiştrii, la rândul lor, s-au zăpăcit şi ei şi au deschis focul asupra regimentului de bosnieci, care se afla alături. Închipuiţi-vă ce situaţie! Eu luam tocmai masa de prânz, la statul-major al brigăzii; în ajun a trebuit să luăm o masă frugală; puţină şuncă şi supă conservată, iar în ziua aceea ni se pregătise o supă bună de pasăre, fileuri cu orez şi prăjitură cu frişcă; cu o seară înainte, spânzurasem un cârciumar sârb din orăşel şi bucătarii noştri găsiseră în pivniţa lui un vin vechi de treizeci de ani. Vă puteţi închipui cu câtă bucurie aşteptam cu toţii prânzul. Ni se servise supa, şi ne pregăteam să intrăm în găină, când deodată auzim o salvă, apoi un tir în toată regula; artileria noastră, neştiind că unităţile noastre trag una în alta, a deschis focul spre noi şi un obuz a căzut foarte aproape de statul-major al brigăzii. Sârbii credeau probabil că a izbucnit răscoala, aşa că au început să ne lovească din toate direcţiile şi să pornească împotrivă-ne peste râu. Generalul de brigadă a fost chemat la telefon şi generalul de divizie l-a luat la zor, întrebându-l ce înseamnă porcăria din sectorul brigăzii sale, tocmai în momentul în care primise ordin de la statul-major al armatei ca la orele 2 şi 35 de minute noaptea să înceapă, pe aripa stângă, atacul asupra poziţiilor sârbeşti. Zicea că noi suntem rezerva şi să încetăm numaidecât focul. Dar într-o situaţie ca asta mai poţi ordona: „Feuer einstellen!”149 Centrala telefonică a brigăzii anunţa că nu poate lua contact cu nici o unitate şi ne comunică doar că statul-major al regimentului 75 face cunoscut că, în clipa aceea, a primit de la divizia vecină ordinul: „ausharen” 150; că nu se poate înţelege cu divizia noastră, că sârbii au ocupat cotele 212, 226 şi 327, şi cere trimiterea unui batalion de legătură şi stabilirea legăturii telefonice cu divizia noastră. Am trecut firul diviziei, dar ce folos: legătura fusese întreruptă pentru că sârbii ajunseseră între timp în spatele nostru din ambele părţi şi secerau centrul dintr-un triunghi în care, până la urmă, au capturat tot: infanteria, artileria, cu toată coloana de automobile, magaziile şi spitalul de campanie. Două zile în şir, am gonit fără să descalec; generalul de divizie a căzut prizonier împreună cu generalul brigăzii noastre. Şi toate astea din pricina ungurilor care-au deschis focul asupra batalionului nostru de marş nr. 2. Se înţelege că până la urmă au dat vina pe regimentul nostru.

Colonelul scuipă:

— De altfel, dumneata, domnule locotenent-major, ţi-ai dat singur seama cum au ştiut să speculeze păţaniile dumitale de la Kiralyhid.

Locotenentul-major Lukáš tuşi încurcat.

— Domnule locotenent-major, i se adresă colonelul pe un ton familiar, spune drept, cu mâna pe inimă: de câte ori te-ai culcat cu doamna Kakonyi?

Colonelul Schroder era într-o dispoziţie foarte bună:

— Nu-mi spune mie, domnule locotenent-major, că abia ai început corespondenţa. Eu, când eram de vârsta dumitale, am fost trimis în Ungaria, la Jagr, la cursuri de topografie, care au durat trei săptămâni; şi să mă fi văzut dumneata cum în aceste trei săptămâni n-am făcut nimic altceva decât să mă culc cu unguroaice. În fiecare zi, alta. Fetişcane, domnişoare mai vârstnice, văduve, care cum le vedeam, le şi agăţam, aşa că atunci când mă întorceam la regiment abia mă mai ţineau picioarele. Cel mai mult m-a aprins soţia unui avocat. Aia mi-a arătat de ce sunt în stare unguroaicele. În focul dragostei mă muşca de nas şi toată noaptea nu mă lăsa să închid ochii. Am început corespondenţa… cunoaştem noi, continuă colonelul, bătându-l prieteneşte pe umăr. Nu-i nevoie să-mi spui nimic, eu mi-am format părerea despre întreaga daraveră. Te-ai încurcat cu ea, soţul a aflat, dobitocul dumitale de Švejk… Dar ştii, domnule locotenent-major, că Švejk ăsta e totuşi un om de caracter, dacă a făcut ceea ce a făcut cu scrisoarea dumitale. Un astfel de om e într-adevăr păcat să-l pierzi. Eu cred că asta e o chestiune de educaţie. Mie unul mi-a plăcut foarte mult comportarea lui, şi ţinând seama de asta, sunt hotărât să opresc cercetările. Pe dumneata, domnule locotenent-major, te-au defăimat în gazete. Prezenţa dumitale aici este inoportună. În cursul săptămânii va fi expediat un batalion pe frontul rusesc. Dumneata eşti cel mai vechi ofiţer al companiei a 11-a; vei pleca cu ea în calitate de kompanienkomandant. La brigadă, totul e aranjat. Spune plutonierului contabil să-ţi găsească altă ordonanţă.

Locotenentul-major Lukáš aruncă o privire plină de recunoştinţă spre colonel, şi acesta continuă:

— Pe Švejk îl trimit la dumneata, în calitate de kompanienordonanz.

Colonelul se ridică în picioare şi, întinzând mâna locotenentului-major care pălise, îi spuse:

— Şi cu asta, totul e în perfectă ordine. Îţi urez mult noroc şi să te distingi pe front. Şi dacă cumva ne-om mai vedea vreodată, atunci să vii printre noi şi să nu ne mai ocoleşti ca la Budejovice…

Tot timpul drumului până acasă, locotenentul-major Lukáš repetă în gând: „Kompanienkomandant, Kompanienordonanz”.

Şi în faţă îi apărea radioasă figura lui Švejk, în toată splendoarea ei.

Când locotenentul-major Lukáš porunci plutonierului de administraţie Vanek să-i caute altă ordonanţă în locul lui Švejk, Vanek spuse uimit:

— Eu credeam, domnule oberlaitnant, că sunteţi mulţumit de Švejk.

Auzind însă că Švejk fusese numit de colonel ordonanţa companiei a 11-a, exclamă: „Ajută-ne, Doamne!”

La consiliul de război al diviziei, în baraca prevăzută cu zăbrele la ferestre, deşteptarea se făcea, potrivit regulamentului, la orele şapte dimineaţa, când începea rânduirea saltelelor întinse pe duşumele, în praf. Paturi de scândură nu erau. Într-o despărţitură a barăcii, într-o sală lungă, deţinuţii potriveau, conform regulamentului, păturile pe saltele, iar cei care isprăveau această treabă stăteau pe băncile înşirate de-a lungul peretelui; cei veniţi proaspăt de pe front se căutau de păduchi. Ceilalţi îşi treceau timpul spunând snoave.

Švejk şi bătrânul genist Vodicka stăteau pe banca de lângă uşă cu încă câţiva ostaşi, de pe la diferite regimente şi unităţi.

— Ia uitaţi-vă, fraţilor, glăsui Vodicka, la băieţaşul acela ungurean de lângă fereastră; priviţi-l cum se închina, scârba, ca să scape cu bine. Spuneţi drept, nu i-aţi rupe gura de la o ureche la cealaltă?

— E un om de treabă, interveni Švejk. A ajuns aici pentru că n-a vrut să recruteze. E împotriva războiului, e adventist, şi a fost închis pentru că nu vrea să ucidă pe nimeni. El păzeşte porunca Domnului, dar dumnealor i-au scos-o pe nas. Înainte de război, tot aşa, trăia în Moravia un domn cu numele Nemrava; nici ăla n-a vrut să ia flinta pe umăr, când a fost încorporat; zicea că e împotriva principiilor lui să poarte flintă. Pentru asta l-au ţinut arestat până l-a luat dracul, şi pe urmă l-au dus din nou la jurământ. Dar el de acolo, nu, că nu jură, că, zice, asta-i împotriva „prinţipurilor” lui, şi aşa a ţinut-o mereu.

— Un prost, mormăi bătrânul genist Vodicka. Putea, foarte frumos, să jure şi în acelaşi timp să se cace pe toate şi pe jurământ.

— Eu unul am jurat până acum de trei ori, intră în vorbă un infanterist. Sunt aici a treia oară pentru dezertare; şi dacă n-aş avea certificat medical că acum cincisprezece ani mi-am omorât mătuşa, din nebunie, poate că aş fi fost împuşcat a treia oară pe front. Pe când aşa, răposata mătuşă-mea mă ajută, fără să vrea, să ies din încurcătură şi poate că, până la urmă, o să ies cu bine din războiul ăsta.

— Şi de ce, mă rog, ţi-ai omorât matale mătuşica? întrebă Švejk.

— De ce se omoară oamenii? răspunse ostaşul. E la mintea cocoşului: pentru bani. Baba avea cinci carnete de economii şi tocmai primise dobânzile, când am venit în vizită la ea, ostenit şi jerpelit. În afară de dânsa nu mai aveam pe nimeni în lumea asta. Aşa că m-am dus la ea s-o rog să mă înfieze, dar dânsa, afurisita, zicea să mă duc să muncesc, că sunt, pasămite, om tânăr, voinic şi sănătos. Şi-aşa, din vorbă în vorbă, ne-am luat la ceartă, până ce i-am altoit vreo două peste cap cu vătraiul şi i-am aranjat toată mutra în aşa fel, că nu mai ştiam nici eu dacă era sau nu mătuşica. Şi m-am aşezat aşa, lângă ea, pe podea şi-i ziceam într-una: „E mătuşica sau nu-i mătuşica?” şi aşa m-au găsit a doua zi, şezând lângă dânsa, vecinii. După aceea am fost la balamucul din Slupy, şi mai târziu, înainte de război, când m-au trimis în faţa comisiei militare la Bohnice, am fost declarat vindecat şi a trebuit să mă prezint din nou la militărie ca să slujesc pentru anii pe care i-am pierdut la balamuc.

Prin preajma lor trecu un soldat înalt, uscăţiv, chinuit la înfăţişare, cu un măturoi în mână.

— Asta-i un învăţător din ultimul nostru batalion de marş, le spuse un vânător care şedea alături de Švejk. Acum se duce să măture unde a dormit. E un om foarte ordonat. L-au adus aci din pricina unei poezioare pe care a scris-o. Hei, învăţătorule, ia vino încoa! strigă el către bărbatul cu măturoiul în mână.

Învăţătorul se apropie de banca lor, cu un aer foarte grav.

— Haide, spune-ne şi nouă cum e cântecul cu păduchii.

Soldatul cu măturoiul tuşi, apoi începu:

Totul e plin de păduchi, frontul întreg se scarpină, Păduchele mare umblă pe noi.

Domnul general se tolăneşte în pat şi în fiece zi îşi schimbă hainele.

Păduchii în oştire o duc foarte bine, şi pe gradaţi au început să se obişnuiască, bătrânul păduchios austriac se şi împerechează cu păduchele prusac.

Amărâtul ostaş-învăţător se aşeză şi el pe laviţă şi suspină:

— Asta-i tot; şi pentru asta am fost până acum interogat de patru ori de domnul judecător de la tribunalul militar.

— La drept vorbind, treaba asta nu merită atâta osteneală, spuse cu înţelepciune Švejk. Totul depinde numai de părerea domnilor de la consiliul de război asupra bătrânului austriac păduchios. E bine că aţi pomenit de împreunarea aceea; asta o să-i încurce şi o să le tulbure mintea. N-aveţi decât să lămuriţi că păduchiosul este păduchele mascul şi că pe păduchele femelă nu poate să se urce decât păduchele mascul. Altfel nu vă descurcaţi din afacerea asta. Desigur că n-aţi scris poezioara cu gândul să jigniţi pe cineva, asta e limpede. N-aveţi decât să-i spuneţi domnului judecător că aţi scris-o aşa, de plăcere, şi că după cum masculului scroafei i se spune vier, tot aşa la păduche masculul se numeşte păduchios.

Învăţătorul oftă:

— Da, dar ce mă fac dacă domnul judecător nu ştie bine limba cehă? Cam în felul ăsta i-am explicat şi eu, dar el s-a răstit la mine că păduchelui mascul i se spune în limba cehă „vesak”151. „Ce vorbă-i asta vsivak? mi-a spus domnul judecător. Vesak! Femininum, sie gebildeter Kerl, ist «ten fes» also masculinum ist «ta fesak». Wir kennen unsre Pappenheimer.152„

— Ce mai tura-vura, spuse cu hotărâre Švejk. Cu dumneavoastră e rău de tot, dar nu trebuie să vă pierdeţi nădejdea, cum spunea şi ţiganul Janecek din Plzen, că lucrurile se mai pot îndrepta, când, în anul 1879, i-au pus ştreangul de gât din pricina unui dublu asasinat şi furt. Şi a nimerit-o: chiar în ultima clipă l-au dat jos din spânzurătoare neputând să-l spânzure în ziua de naştere a împăratului, care cădea tocmai atunci când urma să fie spânzurat ţiganul. Aşa că l-au spânzurat abia a doua zi, după ziua împăratului; şi unde mai pui ce baftă a avut pe urmă! A treia zi a fost graţiat, urmând să înceapă noi cercetări, dat fiind că se dovedise până la urmă că isprava o săvârşise un alt Janecek. Aşa că au trebuit să-l dezgroape din cimitirul condamnaţilor şi să-l reabiliteze la cimitirul catolic din Plzen, ca abia după aceea să se afle că era evanghelic, aşa că l-au transportat la cimitirul evanghelic şi pe urmă…

— Pe urmă încasezi o pereche de palme, se înfurie bătrânul genist Vodicka. Ia te uită ce poate născoci băiatul ăsta!… Omul are necazuri cu consiliul de război al diviziei şi el nătărăul, a început ieri, în vreme ce ne duceam la interogator, să-mi povestească cum e trandafirul de Jericho.

— Nu erau vorbele mele, se apără Švejk. Asta a povestit-o servitorul pictorului Panusek, Matei, unei babe care l-a întrebat cum arată trandafirul de Jericho. Şi el i-a spus aşa: „Luaţi baligă uscată de vacă şi puneţi-o în farfurie; stropiţi-o cu apă şi o să se înverzească aşa de frumos… ăsta-i trandafirul de Jericho”. Prostia asta n-am născocit-o eu; dar despre ceva tot trebuia să vorbim oricum, până la interogatoriu. Eu n-am vrut decât să te încurajez, Vodicka…

— Halal încurajare! făcu Vodicka, scuipând cu dispreţ. Omul nu ştie pe unde să scoată capul ca să scape din încurcătură, ca o dată scăpat să se răfuiască cu unguraşii, şi el îl îmbărbătează cu baligă de vacă. Şi cum pot eu să le-o plătesc băieţaşilor ungureni, când stau închis şi pe deasupra mai trebuie să fac pe prostul şi să-i spun judecătorului că nu le port unguraşilor nici un fel de pică? Eh, Doamne, asta-i adevărată viaţă de câine. Dar când oi pune odată eu gheara pe un băieţaş din ăştia ungureni, apoi îl sugrum ca pe o javră de câine; le dau eu „isten ald meg a magyart”153; mă răfuiesc eu cu ei, aoleu… despre mine o să se mai vorbească încă…

— Nici o grijă, spuse Švejk, că toate se îndreaptă. Principalul e să nu spui niciodată, la tribunal, adevărul. Cel care se lasă momit şi recunoaşte, e totdeauna pierdut. Din unul ca ăsta n-are să iasă niciodată ceva ca lumea. Odată, când lucram la Moravska Ostrava, s-a întâmplat că un miner l-a tăbăcit pe un inginer, între patru ochi, aşa că nimeni n-a văzut; şi avocatul care îl apăra i-a spus să tăgăduiască, că nu i se poate întâmpla nimic. Preşedintele tribunalului îi spunea mereu că mărturisirea înseamnă circumstanţe atenuante, dar el o ţinea într-una pe a lui, că n-are ce mărturisi, aşa că a fost eliberat pentru că şi-a dovedit alibiul: în aceeaşi zi fusese la Brno…

— Maica ta Cristoase, izbucni furios Vodicka. Nu mai pot. Nu pricep de ce se spun toate astea. Ieri a fost cu noi la interogatoriu un om taman ca el. Când l-a întrebat judecătorul cu ce se ocupă în civilitate a spus: „Robotesc cu ziua la Cruce”. Şi a trebuit să treacă peste o jumătate de oră până să-l lămurească pe judecător că e cărător de muşchi la fierarul Kriz (Cruce); şi pe urmă, când l-au întrebat: „Care va să zică, în civil, dumneata eşti muncitor auxiliar?” El le-a răspuns: „Da de unde! Paznic de noapte e Franta Hybsu”.

De pe coridor se auzi un zgomot de paşi şi strigătele santinelei: „Zuwachs”154.

— Iar ne înmulţim, spuse cu bucurie Švejk. Poate c-or fi ascuns vreun…

Uşa se deschise, şi santinelele îl îmbrânciră înăuntru pe teteristul care stătuse cu Švejk în arestul regimentului, la Budejovice, şi care fusese repartizat la bucătăria companiei de marş.

— Lăudat fie Domnul nostru Isus Cristos, spuse el intrând, la care Švejk răspunse, în numele tuturor:

— Acum şi în vecii vecilor, amin!

Teteristul se uită cu mulţumire la Švejk, lăsă pe duşumea pătura pe care o adusese cu sine şi se aşeză pe bancă lângă colonia cehă. Acolo îşi desfăcu jambierele, scoase ţigările, dosite cu măiestrie printre încreţituri, şi le împărţi tuturor, apoi scoase din bocanci câteva beţe de chibrit cu capetele artistic tăiate în două şi o bucăţică de scăpărătoare. Frecă chibritul, îşi aprinse ţigara cu băgare de seamă şi, după ce oferi foc şi celorlalţi, spuse nepăsător:

— Sunt învinuit de răzvrătire.

— O nimica toată! i se adresă Švejk ca să-l liniştească. Ăsta-i un fleac.

— Bineînţeles, spuse teteristul; dacă vrem să câştigăm războiul, cu ajutorul tribunalelor. Dacă ţin cu tot dinadinsul să se judece cu mine, n-au decât! Judece-se! La urma urmei, un proces nu schimbă cu nimic situaţia.

— Şi cum te-ai răzvrătit? îl întrebă bătrânul genist Vodicka, privindu-l cu simpatie.

— N-am vrut să curăţ closetele la Hauptzvache, răspunse teteristul, aşa că m-au dus până la colonel. Ce porc de câine! A început să zbiere la mine zicând că sunt arestat pe baza regimentsraportului, aşa că sunt un arestat ca oricare altul şi că se miră că mă mai ţine pământul şi nu încetează să se învârtească de ruşine, că în armată s-a ivit un om cu calitatea de teterist, având dreptul la grad de ofiţer, care însă prin comportarea lui nu poate trezi decât scârba şi dispreţul superiorilor. Eu i-am răspuns că rotaţia globului pământesc nu poate fi întreruptă prin apariţia unui teterist de teapa mea, că legile naturii sunt mai presus decât galoanele teteriştilor şi că aş dori să ştiu cine mă poate sili să curăţ un closet pe care nu l-am murdărit, cu toate că aş fi avut dreptul să-l murdăresc după porcăria de mâncare de la regiment, după varza stricată şi carnea de berbec împuţită ce ni s-a dat. I-am mai spus că nedumerirea lui în ceea ce priveşte faptul că mă mai ţine pământul mi se pare ciudată, şi că din pricina mea nu e cazul să se stârnească un cutremur. În tot timpul discursului meu, domnul oberst n-a făcut decât să scrâşnească din dinţi ca o iapă când mestecă sfeclă îngheţată şi-i răceşte limba. Când am terminat a început să urle la mine:

— Cureţi sau nu cureţi closetul?

— Cu respect vă raportez că nu curăţ nici un closet.

— Ba dumneata ai să cureţi, Sie Einjahriger155!

— Cu respect vă raportez că n-am să curăţ.

— Kruciturken, ai să cureţi dumneata, nu unul, ci o sută de closete.

— Raportez supus că n-am să curăţ nici un closet, şi cu atât mai puţin o sută!

Şi aşa a mers într-una: „Ai să cureţi?” „N-am să curăţ!” Zburau closetele în dreapta şi-n stânga, ca într-o zicătoare pentru copii din Pavel înţeleptul. Colonelul alerga prin cancelarie ca ieşit din minţi; în cele din urmă, s-a aşezat şi mi-a spus: „Gândeşte-te bine, că de nu, te înaintez consiliului de război al diviziei, pentru răzvrătire. Să nu-ţi închipui că dumneata ai să fii primul teterist împuşcat în acest război. În Serbia am spânzurat doi teterişti de la compania a zecea, iar pe unul de la compania a noua l-am împuşcat ca pe un mieluşel. Şi de ce? Pentru nerespectarea ordinelor. Cei doi care au fost spânzuraţi s-au codit undeva lângă Sabac să înjunghie femeia şi băiatul unui ciujak, iar teteristul de la compania a noua a fost împuşcat pentru că a refuzat să meargă mai departe, motivând că are picioarele umflate din cauză de platfus. Şi acum spune, ce ai de gând: cureţi sau nu cureţi closetul?” „Raportez supus că nu curăţ.” Colonelul se uită la mine şi zise: „Ascultă, nu cumva eşti panslavist?” „Raportez supus că nu sunt.” După asta m-au ridicat şi mi-au adus la cunoştinţă că sunt învinuit de răzvrătire.

— N-ar strica, spuse, Švejk, dacă ai face-o pe prostul. Tot aşa, când am fost închis în arestul garnizoanei era cu noi un om deştept, învăţat, profesor la o şcoală comercială. Dezertase de pe front şi trebuia să i se intenteze un proces cu tămbălău mare, cu condamnare şi spânzurătoare, ca să le treacă şi altora pofta de-a mai spăla putina; dar acuzatul a izbutit foarte simplu să iasă basma curată din toată încurcătura. S-a apucat s-o facă pe nebunul din născare, şi când l-a cercetat medicul-şef, a început să spuie că el n-a dezertat, că lui de mic îi place să călătorească şi că întotdeauna i se năzare să dispară undeva, departe; că odată s-a trezit la Hamburg, altă dată la Londra şi că habar n-avea cum a ajuns acolo. I-a mai spus că taică-su era alcoolic şi că şi-a făcut seama înainte de naşterea lui, că mama era prostituată şi beţivă şi că a murit de delirium tremens; ca sora cea mai mică i s-a înecat, iar cea mare s-a aruncat înaintea trenului, că fratele a sărit de pe podul de cale ferată de la Vysehrad, că bunicul şi-a omorât nevasta şi pe urmă s-a stropit cu gaz şi şi-a dat foc, că a doua bunică a hoinărit cu ţiganii şi s-a otrăvit în închisoare, cu chibrituri; că unul din veri, condamnat de două ori că a dat foc unor case, şi-a tăiat vinele de la gât cu un ciob de sticlă, în închisoare la Kartouzy; că o verişoară din partea lui taică-su s-a aruncat de la etajul şase, la Viena, şi că el însuşi e un om fără educaţie şi că până la zece ani nici nu ştia să vorbească, fiindcă la vârsta de şase luni, când ai lui l-au legat de masă şi l-au lăsat singur, pisica l-a tras jos şi a căzut în cap. I-a mai zis că are des migrene cumplite şi că, în momentele de migrenă, habar n-are ce face; că într-o asemenea stare a plecat de pe front la Praga, şi că nu şi-a revenit decât atunci când l-a arestat poliţia militară la cârciumă „U Fleku”. Şi să fi văzut dumneata ce bucuroşi au fost să-l scoată cât mai repede din armată. Cu el în cameră mai erau vreo cinci gealaţi care, pentru orice eventualitate, şi-au însemnat pe hârtie după cum urmează:

Tata alcoolic, mama prostituată, soră (înecată) soră (tren)

Frate (de pe pod)

Bunicul + nevasta (gaz, foc)

II bunică (ţigani, chibrituri) + ş.a.m.d.

Unul din ei, când a început să-i băsnească medicului-şef, n-a apucat să treacă de văru-su, că doctorul, fiind la al treilea caz, i-a spus: „Ştiu flăcăule: verişoara ta din partea lui tat-tu s-a aruncat, la Viena, de la etajul şase, iar tu ai fost un copil needucat, lăsat în voia soartei, aşa că ai să te îndrepţi la corecţie”. Şi aşa l-au dus la corecţie, l-au legat burduf pe capră, şi cât ai zice văleu i-a pierit pofta şi de lipsă de educaţie, şi de tată alcoolic, şi de mamă prostituată; şi-a fost mai bucuros să se prezinte voluntar pe front.

— Astăzi, spuse teteristul, nu mai crede nimeni în armată în ţicneala ereditară. Altfel ar trebui să închidă la balamuc toate statele-majore.

În broasca uşii ferecate se auzi scârţâitul cheii, apoi intră gardianul-şef.

— Infanteristul Švejk şi genistul Vodicka la domnul judecător.

Cei doi se ridicară de pe bancă. Vodicka i se adresă lui Švejk:

— Îi vezi, nătărăii? Toată ziua ne bârâie cu interogatoriul, fără nici un rezultat. Himmelherrgott! Mai bine ne-ar condamna odată şi nu ne-ar mai purta de colo până colo. Aşa stăm aici cât îi ziulica de mare şi unguraşii foiesc în jurul nostru…

În drum spre birourile consiliului de război al diviziei instalate peste drum, în altă baracă, genistul Vodicka şi Švejk se întrebau între ei când vor fi trimişi în faţa unui tribunal ca lumea.

— Pe unde te uiţi, numai interogatoriu, se aprinse Vodicka. Şi dacă ar ieşi măcar ceva din asta. Strică teancuri întregi de hârtie şi nu mai ajunge omul să se judece. Stă şi putrezeşte după gratii. Spune drept, tu poţi înghiţi ciorba asta? Dar varza împuţită cu cartofi degeraţi? Crucea ei de treabă! De când m-a făcut mama n-am văzut un război mondial aşa de tâmpit. Eu mi l-am închipuit cu totul altfel.

— Eu unul, drept să spun, sunt foarte mulţumit, spuse Švejk. Cu ani în urmă încă, pe vremea când făceam serviciul activ, ciorbagiul nostru, Solpera, ne spunea că în militărie fiecare trebuie să fie conştient de datoriile sale. Şi după ce spunea asta, îţi atingea una peste bot, să n-o uiţi câte zilişoare îi mai fi având. Dar răposatul oberlaitnant Kvaiser! De câte ori venea sa inspecteze armele, ne spunea că soldatul trebuie să dea dovadă că e un dobitoc, pentru că soldaţii nu sunt decât nişte vite pe care statul le îngrijeşte, le nutreşte, le dă cafea, le bagă tutun în pipă, şi pentru asta ei trebuie să tragă la jug ca boii.

Genistul Vodicka reflectă o clipă, apoi spuse:

— Ascultă, Švejkule, când ai să te afli în faţa judecătorului, ai grijă să nu te încurci şi ce ai spus înainte să repeţi şi acum, ca nu cumva să mă bagi în vreun bucluc. Va să zică, principalul e că ai văzut cum ne-au atacat vlăjganii aceia de unguri. Le-am făcut doar toate împreună, dar pe cont propriu.

— Nici o grijă, Vodicka, îl linişti Švejk. Fii calm şi nu te enerva; ce-i, mare scofală să te afli în faţa unui consiliu de război ca ăsta, al diviziei, să fi văzut, cu ani în urmă, cum se lichida, raz, dva, o judecată. Era la noi, în serviciu activ, un învăţător: îi zicea Heral. Ne-a povestit el odată, pe când eram închişi, că la muzeul din Praga e o carte cu documentele unui tribunal militar de pe vremea Mariei Tereza. Fiecare regiment îşi avea călăul lui, care executa soldaţii, bucată cu bucată; un taler terezian de cap de om. Şi, după cum reieşea din documente, călăul câştiga câteodată până la cinci taleri pe zi… Se înţelege, adăugă Švejk cu seriozitate, că pe vremea aceea regimentele erau puternice şi le completau mereu cu ţărani.

— Când am fost în Serbia, continuă Vodicka, în brigada noastră, cei care spânzurau „ciujacii” erau răsplătiţi cu ţigări. Cine spânzura un bărbat căpăta zece ţigări Sport; pentru femei şi copii câte cinci. După aceea, intendenţa a început să facă ecomomii, şi oamenii erau împuşcaţi cu grămada. Făcea atunci cu mine serviciu un ţigan; multă vreme n-am ştiut ce-i poate pielea. Ni s-a părut, ce-i drept, ciudat că era mereu chemat la cancelarie în timpul nopţii. Eram cantonaţi la Drina; şi într-o noapte, când era plecat, unul din noi se apucă să cotrobăiască prin boarfele lui; şi ce să vezi: javra dracului avea în raniţă trei cutii întregi a câte o sută de Sport. Când s-a întors, spre dimineaţă, în şopronul nostru, judecata n-a ţinut mult. Am dat cu el de pământ şi unu, Beloun, l-a sugrumat cu centironul. Avea javra naibii viaţă în el ca o pisică.

Bătrânul genist Vodicka scuipă:

— Nu-şi dădea sufletul şi pace! Se scăpase pe el, ochii îi ieşiseră ca cepele, da tot viu era, ca un cocoş tăiat fără îndemânare. Băieţii, dac-au văzut că nu se mai isprăveşte, au început să-l sfâşie ca pe o mâţă. Doi de cap, doi de picioare şi i-au sucit gâtul. După aceea l-am vârât în rucsacul lui, cu ţigări cu tot, şi l-am azvârlit binişor în Drina. Care dracu ar mai fi fumat ţigările acelea. Dimineaţa l-au căutat de zor.

— Trebuia să anunţaţi că a dezertat, accentuă cu înţelepciune Švejk, şi să spuneţi că de mult se pregătea s-o facă şi că în fiecare zi scăpa o vorbă că de-abia aşteaptă să spele putina.

— Cine mai avea vreme de pierdut cu socoteli de astea, răspunse Vodicka. Noi ne-am făcut treaba, fără să ne mai sinchisim de rest. Acolo era foarte uşor. În fiecare zi se mistuia câte unul şi nici dracu nu-i mai dibuia urma. Câte un sărman „ciujak” plutea frumuşel pe Drina alături de vreun soldat jerpelit din landwehrul nostru, până la Dunăre. Unii, neîncercaţi, care vedeau pentru prima dată aşa ceva, făceau puţină temperatură.

— Trebuia să le dea chinină, spuse Švejk.

Ajunşi la baraca în care erau instalate birourile consiliului de război al diviziei, patrula îi duse în cancelaria nr. 8, unde, la o masă lungă cu maldăre de hârtii pe ea, şedea judecătorul Ruller.

În faţa lui zăcea un volum din Codul militar, pe care odihnea un pahar de ceai, băut pe jumătate. Pe masă, în dreapta, se afla un crucifix din imitaţie de fildeş. De sub linţoliul de praf, Mântuitorul se uita disperat la postamentul crucii sale, plin de scrum şi mucuri de ţigări.

Judecătorul Ruller scutura tocmai, spre marea părere de rău a Domnului răstignit, o ţigară proaspăt aprinsă, pe postamentul crucifixului, iar cu cealaltă mână ridica paharul cu ceai care se lipise de Codul militar.

După ce eliberă paharul din robia Codului, continuă să răsfoiască în cartea pe care o împrumutase de la cazinoul militar.

Era o carte de Fr. S. Kraus, cu un titlu foarte promiţător: Forschungen zur Entwicklungsgeschichte der geschlechtlichen Moral156.

Era atât de captivat de reproducerile naive ale desenelor de bărbaţi şi femei în costumul lui Adam şi Eva, la care erau adăugate versurile corespunzătoare, descoperite de savantul Fr. S. Kraus pe pereţii closetelor Gării de Vest din Berlin, încât nu-i băgă în seamă pe cei care intrară.

Se smulse din contemplarea reproducerilor, abia când Vodicka tuşi intenţionat.

— Was geht los?157 întrebă el, răsfoind mai departe şi căutând continuarea puerilelor schiţe.

— Raportez supus, domnule judecător, răspunse Švejk, că camaradul Vodicka a răcit şi acuma tuşeşte.

Abia atunci îşi ridică ochii judecătorul Ruller şi se uită la Švejk şi Vodicka.

Se căznea să-şi compună o mină severă.

— Slavă Domnului că aţi venit odată, spuse cotrobăind prin vrafurile de hârţoage de pe masă. Am dat ordin să vă cheme pentru ora nouă şi acum e aproape unsprezece.

— Cum stai, boule? îl întrebă pe Vodicka, care îşi îngăduise să ia pe loc repaus. Când oi comanda „rut”, atunci poţi face cu cotonoagele tale ce pofteşti.

— Cu respect vă raportez, domnule judecător, se auzi Švejk, dânsu e bolnav de reumatism.

— Tu ai face mai bine, să-ţi ţii clanţa, îi spuse judecătorul Ruller. Răspunde numai când te-oi întreba. De trei ori ai fost la mine, la interogatoriu, şi ţi-a mers gura ca o moară stricată. Ce dracu nu le mai găsesc odată? Luav-ar dracu, că mult îmi daţi de lucru. Dar să ştiţi că nu va merge să ne stingheriţi de pomană… Ia uitaţi-vă aici, nătărăilor, continuă judecătorul, după ce scoase din grămada de acte un dosar voluminos pe care scria:

Schwejk & Woditschka

— Să vă iasă din minte că o să mai trândăviţi la divisionsgericht pentru o încăierare prostească, şi că în felul ăsta o să scăpaţi de front pentru o bucată de vreme. Din pricina voastră a trebuit să chem la telefon consiliul de război al armatei, derbedeilor.

Oftă, apoi continuă:

— Nu fă o mutră aşa de gravă, Švejkule: pe front are să-ţi piară pofta să te mai păruieşti cu honvezii; ancheta voastră se suspendă şi fiecare pleacă la unitatea lui, unde veţi primi pedeapsa cuvenită, la raport, şi după aceea veţi pleca cu batalionul de marş, pe front. Dar dacă îmi mai picaţi vreodată în mână, derbedeilor, întorc eu foaia, că n-o să ştiţi pe unde să mai scoateţi cămaşa. Ţineţi foile de eliberare şi vedeţi de vă purtaţi cum trebuie. Duceţi-i la nr. 2.

— Cu respect vă raportez, domnule judecător, spuse Švejk, că amândoi vom pune vorbele dumneavoastră la inimă şi că vă mulţumim foarte mult pentru bunătatea dumneavoastră. Dacă am fi civili, mi-aş îngădui să spun că sunteţi un om de aur. Şi în acelaşi timp vă rugăm să ne iertaţi că a trebuit să vă pierdeţi atâta vreme cu noi. Noi, într-adevăr, n-am meritat-o.

— Hai, plecaţi dracului odată! zbieră judecătorul la Švejk. Noroc de domnul oberst Schroder, că a pus o vorbă bună pentru voi. Altfel, zău, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

Vodicka se simţi din nou în apele lui, pe coridor, în timp ce santinela îi conducea spre cancelaria nr. 2.

Soldatul care îi însoţea se temea să nu ajungă târziu la masa de prânz şi de aceea li se adresă:

— Hai, băieţi, întindeţi-o niţel; vă mişcaţi ca păduchii.

Vodicka îl sfătui să-şi mai ţie gura, spunându-i că are noroc că e ceh; dacă ar fi ungur l-ar rupe în două ca pe o scrumbie.

Conţopiştii militari din cancelaria nr. 2 fiind plecaţi după mâncare, ostaşul care îi însoţea se văzu silit să-i conducă deocamdată înapoi la închisoarea consiliului de război al diviziei, fapt peste care nu a putut trece fără cuvenitele blesteme, adresate rasei nesuferite a conţopiştilor militari.

— Iar o să-mi scoată camarazii grăsimea din ciorbă, se tângui el cu o mutră tragică, şi în loc de carne au să-mi lase numai zgârci. Ieri, tot aşa, am escortat doi până la tabără şi cineva mi-a halit jumătate din raţia de pâine, pe care a ridicat-o în locul meu.

— Cum văd eu, voi ăştia, de la consiliul de război al diviziei, nu vă gândiţi decât la burtă, spuse Vodicka, care îşi revenise de-a binelea.

Când îi povestiră teteristului cum s-a desfăşurat interogatoriul, acesta exclamă:

— Aşadar, „marska”, prieteni dragi! Asta-i ca în revista turiştilor cehi: „Vânt bun!” Pregătirile de drum sunt gata, de toate s-a îngrijit glorioasa noastră administraţie militară. Şi voi sunteţi gata, la comandă, să participaţi la excursia în Galiţia. Porniţi voioşi la drum, cu inima uşoară şi veselă. Să nutriţi o dragoste neţărmurită pentru meleagurile unde vă vor fi prezentate tranşeele. E tare frumos acolo şi mai cu seamă interesant. O să vă simţiţi în străinătatea îndepărtată ca la voi acasă, ca într-o ţară înrudită, ba aproape chiar ca în scumpele locuri natale. Cu sentimentele cele mai înălţătoare, porniţi la drum spre coclaurile despre care bătrânul Humboldt a zis:Pe tot cuprinsul pământului n-am văzut ceva mai măreţ ca această stupidă Galiţie”. Bogata şi preţioasa experienţă pe care glorioasa noastră armată şi-a însuşit-o în timpul retragerii din Galiţia, cu prilejul primei călătorii, va constitui cu siguranţa, pentru noile noastre expediţii războinice, un binevenit îndrumar întru alcătuirea programului celei de a doua călătorii. Mereu înainte, drept înainte, după direcţia nasului, spre Rusia, şi de bucurie să descărcaţi în aer toate cartuşele.

Înaintea plecării lui Švejk şi Vodicka, după-prânz, se apropie de ei, în cancelarie, nefericitul învăţător – cel care scrisese poezia despre păduchi – şi le spuse în taină, trăgându-i pe amândoi deoparte:

— Nu uitaţi, când veţi fi dincolo, să le spuneţi ruşilor, de cum îi vedeţi: „Zdravstvuite, ruskie bratia, mî bratia cehi, mî niet avstriiţî”158

Când ieşiră din baracă, Vodicka, vrând să-şi exprime demonstrativ ura sa faţă de maghiari şi să dovedească cum că arestul nu i-a înfrânt şi nu i-a slăbit convingerile, îl călcă pe picior pe ungurul care nu voise să facă armată şi zbieră la el: „Încalţă-te, puturosule!”

— Păcat că nu mi-a răspuns nimic, îi declară apoi lui Švejk, nesatisfăcut, genistul Vodicka. Să fi scos numai o vorbuliţă, aşa ca să-i fi întins mestecătoarea ungurească de la o ureche la cealaltă. Când colo, prostălăul tace şi se lasă călcat pe bătătură. Hergot, Švejkule, nici nu-ţi dai seama cât sunt de furios că nu m-au condamnat. La drept vorbind, situaţia arată ca şi când şi-ar fi bătut joc de noi; ca şi când toată afacerea cu ungurii ăia nici nu merită să fie luată în seamă. Şi cu toate astea, noi ne-am bătut ca leii. Tu eşti de vină că nu ne-au condamnat şi că ne-au dat un certificat care parcă vrea să spună că nici n-am şti să ne batem ca lumea. Ce-or fi crezând de fapt despre noi? La urma urmei, a fost o încăierare destul de serioasă.

— Dragă băiete, spuse Švejk cu bunătate, eu nu prea pot să înţeleg cum se face că nu te bucuri că divisionsgerichtul ne-a recunoscut în mod oficial drept nişte oameni foarte cumsecade, împotriva cărora nu poate avea nimic. E drept că eu, la interogatoriu, am scăldat-o cât am putut; asta şi trebuie, e o datorie să minţi, cum spune avocatul Bass clienţilor lui. Când domnul judecător m-a întrebat de ce am dat buzna în locuinţa domnului Kakonyi, eu i-am răspuns simplu: „Eu am socotit că cel mai bun mijloc de a-l cunoaşte pe domnul Kakonyi este să-i facem o vizită”. După asta, domnul judecător nu mi-a mai pus nici o întrebare; şi-a dat el numaidecât seama despre ce e vorba… Ţine minte un lucru, îşi urmă Švejk meditaţia, că în faţa tribunalelor militare nimeni n-are voie să mărturisească. Când am fost închis la garnisonsgericht, un soldat din camera vecină a mărturisit totul şi cum au aflat ce-a făcut, ceilalţi i-au pus pătura în cap şi i-au poruncit să-şi retragă mărturisirea.

— Dacă aş fi făcut ceva neonorabil nici eu n-aş fi mărturisit, spuse bătrânul genist Vodicka. Dar când broscoiul ăla de judecător m-a întrebat de-a dreptul: „Te-ai bătut?” ce era să-i spun? „Da, m-am bătut”. „L-ai dat gata pe vreunul?” „Păi, cred şi eu, domnule judecător”. „Dar de rănit, ai rănit pe careva?” „Cum să nu, domnule judecător!” Să ştie şi el cu cine stă de vorbă. Şi tocmai aicea-i toată ruşinea, că ne-au eliberat. Asta-i ca şi când nimeni n-ar vrea să creadă că mi-am rupt ubersvungul pe spinarea unguraşilor, că am făcut din ei tăiţei, cucuie şi vânătăi. Ai fost doar de faţă, şi ai văzut cum la un moment dat aveam împotrivă-mi trei şi cum într-o clipă toţi erau la pământ şi eu călcam pe ei. Şi după toate astea, un mucos de judecător opreşte ancheta. Asta-i ca şi când mi-ar fi spus: „Dumneata, şi bătaie, căcăciosule!” Când s-o isprăvi războiul şi o să fiu iar civil, dau eu de el pe undeva şi îi arăt atunci dacă ştiu sau nu să mă bat. Pe urmă vin aici, la Kiralyhid, şi fac un tărăboi cum n-a văzut lumea. Or să se ascundă oamenii prin pivniţe când or afla că am venit să-i văd pe şmecherii de la Kiralyhid, pe haimanalele astea, pe derbedeii ăştia…

La cancelarie, formalităţile se terminară foarte repede. Un conţopist, cu gura încă unsuroasă de la prânz, întinzându-le hârtiile, cu un aer grav, nu lăsă să-i scape prilejul de a le ţine o cuvântare în care făcea apel la spiritul lor militar, amestecând frazele, ca un „wasserpolak” 159 ce era, cu diferite expresii frumoase din dialectul lui, cum ar fi „marekvium”,glupi rolmopsie”, „krajcova sedmina”, „svinia porypana” şi „dum vam bane na mjesjnuckovy vasi gzichty”.

La despărţire, întrucât fiecare era dus la unitatea lui, Švejk îi spuse lui Vodicka:

— Când s-o isprăvi cu războiul ăsta, nu uita să vii să mă vezi. Mă găseşti în fiecare seară, la ora şase, în cârciumă „La Potirul” de la Bojiste.

— Să ştii c-am să vin, răspunse Vodicka. Se petrece bine pe-acolo?

— În fiecare zi se întâmplă câte ceva, îl asigură Švejk, şi dacă o fi cumva prea multă linişte, avem noi grijă s-o tulburăm…

Se despărţiră, şi când se îndepărtară binişor unul de altul, bătrânul genist Vodicka strigă după Švejk:

— Atunci ai grijă să fie petrecere când am să vin.

La care Švejk răspunse tot cu glas tare:

— Dar să vii sigur, cum s-o isprăvi războiul.

Apoi se îndepărtară, iar după un răstimp mai îndelungat se auzi din nou, de după colţ, din spatele celuilalt şir de barăci, glasul lui Vadicka:

— Švejkule, Švejkule, ce fel de bere au „La Potirul”?

Şi ca un ecou se auzi răspunsul lui Švejk:

— De Velkopopovice!

— Eu credeam că de Smichov, strigă de departe genistul Vodicka.

— Au şi fete! strigă Švejk.

— Atunci, după război, la ora şase, se auzi, de undeva din vale, glasul lui Vodicka.

— Vino mai bine la şase şi jumătate, poate că mai întârzii pe undeva, răspunse Švejk.

După asta se mai auzi de departe de tot glasul lui Vodicka:

— La ora şase nu poţi să vii?

— Bine, viu la ora şase, auzi Vodicka răspunsul prietenului care se îndepărta.

Şi aşa se desparţi bravul soldat Švejk de bătrânul genist Vodicka. „Wenn die Lente auseinander gehen, da sagen sie auf Wiederseben”. 160