Corbul sta pe loc tot corb

(Precum orbul e tot orb

Și ciocoiul e tot ciocoi

Cât sa-l cânți cu usturoi),

Nicidecum nu mai albise,

Nici acvilă devenise

Precum vulpea-i promisese

Pe când cașul îi ștersese.

Ca un corb, dar, mai aflase,

De pe unde tot umblase,

Un codroi de cașcaval;

Și cu dânsu-n cioc se duse

P-un copac și mi se puse

Ca un bun industrial.

Vulpea, tot ca jupâneasă

Ce cam rar o dă p-acasă,

Iar ieșise la primblare;

Și bunul miros ce are

D-ici, de colo o-ndreptă

Sub copac, și-n sus cătă:

„Jupân corb?... o! plecăciune!...

O, Doamne! ce frumusețe!

Ce pasăre! ce minune!

Ce splendoare! ce mândrețe!

Dar unde-i gurița lui?

Cui s-o ceri și cui să spui?

De l-aș auzi o dată

N-aș da-o pe lumea toată.”

Cerbul toate le-auzea,

Se făcea că nu simțea:

Își căta de cina sa,

Cașcavalul își mânca.

„Doamne corb! o rugăciune!

Excelență!... plecăciune!...

Altețea domniei-tale

Trece peste-un deal ș-o vale,

Încât vestea ți s-a dus.”

Corbul nici că asculta,

Peste câmpuri se uita

Și de cină își căta,

Și făcea un chef nespus.

„Grațioasă maiestate!

Strălucite, preanălțate,

O, ce mare împărat!...

Dar e mut... ah, ce păcat!”

Corbul, însă, tot tăcu

Până cina își făcu;

După ce o termină

Și bine se ospătă,

Către vulpe s-adresă

Și așa îi cuvântă:

„Hei! a fost pe când a fost,

Pe când era tata prost,

Că vulpea c-o zicătură

Îi ștergea cașul din gură;

Dar acum e altcevaș,

Gura nu mai pui pe caș.

Hei, vulpoi de năciunal,

N-a fost bun ăst cașcaval?”

Dacă știi că de demult

Din punga celor ce-ascult

Lingușitorii trăiesc,

Să-ți spun și eu una lată:

Că cei ce-au mințit o dată

Anevoie mai trăiesc.