Share on Twitter Share on Facebook

Muștele și albinele

Judecată foarte mare oarecând s-a ridicat

Între muște și albine, încât lumea-au speriat.

Muștele zbârniau tare

Și, prin probe vederate,

După gust și demâncare

Demonstrau ca avocate

Trecute prin doctorat

(Căci aveau și ochelari,

Ca toți docții cei mai mari),

Demonstrau învederat,

De la una pân' la mie,

Că se trag din carne vie

Și că tabăra le-e leagăn

Și botezul lor în sânge,

Că-ntrețin și bărbăția

Supărând pe cel ce linge,

Căci ele ciupesc eroii

Și-i deșteaptă la rezbel

Și-i invită la măcel;

Ele-mpung și-ndeamnă boii

La cărat, la arătură;

Ele cailor dau ghes

La suiș spre culmătură,

Și că unde-o fi să fie,

Mai curat și pe-nțeles,

La-mbuibări călugărești,

La ospețe-mpărătești,

Ele mare au protie:

La dulcețe, la plăcinte,

Cu dreptul de prezidinte

Ele-ncep de căpătâi,

Ele pișcă mai întâi;

Și că-n fine, peste toate,

Fără însă, fără poate,

Musca este coconeață,

Că se pune poponeață

Peste tot ce-a viețuit,

Peste tot ce s-a mâncat,

Pe orice s-a cheltuit

Și-n colibă, și-n palat.

Prin deci dar argumentau

Și așa învederau:

Cum că mierea, din dreptate,

E a lor proprietate,

Căci albina n-are gust

Ca muscoii după must,

Nici încai istețul bot

Ca să dea ca musca-n tot,

Ci tot dă din floare-n floare,

Adunând ca cerșetoare.

Ba drăcoaice,

Tâlhăroaice,

Hoațe de conservatoare,

Retrograde, trădătoare!...

Astfel muștele turbate

Dau și ele prin dreptate,

Prin progres și libertate

Și prin câte alea toate.

Și zbierau la lumea-ntreagă

Ca să judece, s-aleagă,

Nimănui nu mai da pas,

Zbârnâiau

Și se puneau

Avocaților pe nas.

Timpul muștelor venise

Ca și timpul la ciocoi,

Căci natura se stârpise,

Producea tot la muscoi.

Și era-n dispreț laboarea,

Artele, știința,-ardoarea

Către binele comun.

Și când muștele se pun,

Ele, știți, cu iertăciune,

Că ce fac nu se mai spune.

Ș-apoi ș-un muscoi isteț

Și din toți mai precupeț,

Ca un mare mierolog

Striga tot din terfelog:

„La legi noi,

Lingariți noi!”

Și lingariții cei noi

Se aflară ăi muscoi,

Și zburau și zbârnâiau,

Se-ndesau, se repezeau,

Unul p-altul se-njurau;

Și la luptă când erau,

Piept la piept nu cutezau,

Ci dau tot pe dinapoi,

După legile mai noi.

Și în mierea ce furau,

Acolo se și-necau.

Iar albinele tăcute,

Ca oricare muncitor,

Erau toate prevăzute

Dinapoi cu acul lor.

Ș ziceau, laborioase: „Noi de ceară să cătăm,

Templele să luminăm,

Și a miere ce producem bărbătește s-apărăm.

Daca muștele codarde vor să dea pe dinapoi,

Zbârnâind,

Calomniind,

Binele parodiind,

Tot la coadă prea firește cată să ne-armăm și noi.

Iar albina conductoare,

Pân-aci ascultătoare,

Se sculă

Și cuvântă:

„V-ați armat, fetele mele; însă știți ceva mai bun?

Vă cătați de lucrul vostru și de binele comun.

Miere cât de multă fie și apuce măcar cine,

Că muștele cu-al lor bot,

Ce dau lacome prin tot,

Se sting, uite-le, de sine:

Când în miere înecate,

Când de aburi opărite,

Când de flăcăre pârlite,

Când de crivăț degerate.

Ascultați, fetele mele,

Nu-i pericol de la ele:

Despre urs, ucigă-l toaca! fiți cu ochii luminați:

Numai pentru botul lui,

Mai mult decât al oricui,

Acele vi le păstrați.”

1860