Elegie II. Dragele mele umbre

Vederea voastră mă-nsuflețește,

Umbre mult scumpe ce mă cătați,

Și al meu suflet se liniștește

Când înainte-i vă arătați.

Cât e de dulce a voastr-ivire

La cel ce-așteaptă în amăgire

L-al nădejdii viclean zâmbit!

Faceți adesea să se strecoare

A voastre chipuri și mă-nfășoare

Cu vălul nopții cel liniștit.

Mi-ați dat ființa și-ntreaga fire,

Părinți, ce-n miezul zilei-ați apus;

D-atâtea chinuri, lungă mâhnire,

Al meu trist suflet jăli supus.

Voi ușurați-l, umbre-ndrăgite,

Voi din lăcașuri nelocuite

Pe fericire o îndemnați;

P-astă streină faceți să vie

Necunoscută mult mai mult mie;

Vă rog d-acolo o îndreptați.

Lina ta mână mă ușurează,

Tânără maică, și-nsuflețesc,

Sărutătura-ți mă înviază

Și din odihnă-ți mă-mpărtășesc.

Asupră-mi ochii tăi ațintează,

Plini de iubire nu lăcrimează;

Peste durere tu ai sărit!

Blând ei revarsă rază cerească;

Ah! p-a mea inimă ei citească,

Focul ei vază cel înmulțit.

Zâmbire plină de mângăiere,

Cât e de dulce când te ivești!

A fi de tine cu-apropiere

Este viața ce dăruiești...

Ah! auritu-ți păr fâlfâiește,

M-atinge, unda-i mă răcorește,

Cade p-obrajii-mi cei înfocați;

Și a mea ploaie de lăcrimare

Pe el se varsă cu-mbelșugare...

Ah! cine-mi șterge ochii-nmuiați ?...

Al meu părinte, ah, ce ivire!

Să vă văz iarăși eu însoțiți!

A voastre pasuri prin ce simțire

Nu se desparte? ah! voi iubiți?

Și fericire oare se poate

Fără iubire, ce nalță toate

Câte de dânsa se-nvrednicesc?

Dumnezeu oare ce este-n sine?

Dragoste, pace, marele bine.

Și-n cine oare drepții trăiesc?

Trista ta buză vreo zâmbire

Sau bucurie n-a cunoscut

În câtă vreme în despărțire

Asprimea soartei crud v-a ținut

Veselă-ți fața acum zâmbește,

Dragostea, pacea o-nsuflețește:

Vălul mâhnirii l-ai sfâșiat!

O jumătate lipsea din tine

Și-ntreg că nu ești simțeai în sine.

Străin, dar iată, te-ai împăcat!

În acea lungă întristăciune,

În acea vreme de tânguit,

Peste durere, amărăciune

Nu cumva, oare, ți-am grămădit?!...

A!!! o-ngrijire cu voi urmează!

Unire, pace vă îndreptează,

Înger d-aproape străjuitor!

Ochiul de tată nu s-amăgește.

Ah! al meu sânge vă însoțește!

Virgil! tu, scumpe fiu ș-al meu dor!

Te-aruncă-n brațe-mi, strâns te lipește

Și luminează-mi sânul cel stins!

Dă-mi sărutare ce bălsămește

Inima-mi arsă ce mi-ai aprins.

A mele pasuri ne-ncredințate,

De sarcin'anilor greuiate,

De al tău reazem tu le-ai lipsit:

Părinții-mi dară povățuiește,

Du-i la lumina ce nu sfințește,

Fii lor tovarăș nedezlipit.

Umbre mult drage!... ah, puțin stați!

Veniți adesea, mă cercetați:

Ceasul îmi este necunoscut;

Pe lângă mine des vă aflați,

Când m-oi desface de acest lut

În brațul vostru să mă luați.

1830

Share on Twitter Share on Facebook