Un eretic odată, potente cât maharchii,

Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însuși

Și suveran pontefice, c-un braț de naltă forță

Ia pomul și, smulgându-l din cele mai profunde,

L-întoarce și-l înfige cu rădăcina-n ceruri.

Cu ramurile-ncoace spre noi ca niște raze,

Să-nvețe d-altădată să nu mai sugă moartea

Ca pân-atunci din iaduri, ci viață și lumină

Din cele preaînalte; să crează fiecare

Că cine din el gustă ia viață și putere

Spre a combate forța ce se credea că este

Ea însăși absolutul.

D-această cutezanță se zbucină pământul;

Toți sfinții, toți maharchii strigară: „Sacrilegiu!

Trădare,-apostazie!”, căci după dânșii lumea

S-a-ntors, ca niciodată, cu josul său în sus.

Nici Anna-arhiereul, nici doctorul Caiafa,

Cuvioșia toată, cu scribi, cu farisei,

Nu-și sparseră vestmântul și nu strigar-atâta

Când încarnat Cuvântul, spre nutrimentul minții,

Își dete al său sânge, doctrina sa divină.

Nici însuși sfântul papa n-a fulgerat atâta,

Din culmea Vaticanului, urgie și-anateme

Gând Luther ereticul se puse să proteste,

Altissim să proclame și voia conștiinței,

Și liberul examen.

Era nevoie mare în Indiile toate!

Și de aci nainte persecutări, martire,

Furci, bende, rugi și roate, cu moartea toți să moară

Și câți n-au atins pomul.

Ci arborul științei fu transplantat în China

Cu rădăcina-n ceruri.

P-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă

N-avea atâtea-nvățuri ca cele de prin Indii;

Chinezii-n simplitate nu se puteau pricepe

Cum mii de universuri, de colosali maharchi,

Putea să se desfete pe glob ca un grăunte.

Au fost auzit însă din tată la alt tată

C-a fost mai dinainte timpi, zile fericite,

În care-și mânca omul fără laboare pâinea

Și oamenii cu toții erau nici viermi, nici humă,

Ci suverani cu toții, imperatori celebri,

În strictă alianță cu cele preaînalte,

Căci cerul cu pământul erau ca două sfaturi

Vecine și amice, în bună armonie.

P-atunci imperatorii (c-așa se zicea omul)

Pe căi d-argint, de aur, de fier peste tot locul,

Cu trăgători d-aramă vărsând flăcări pe gură,

Mergea unul la altul și, devorând distanța

În câteva minute, în țări prea depărtate.

Iar alții-n vehicule ca stelele volante,

Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de repezi

Îți străbătea prin aer de la pământ la lună,

Din lună drept la soare. P-atuncea toată lumea

Era în fericire, p-atunci erau și râuri

De miere și de lapte.

Dar cum, nu se prea știe, că-ncetul cu încetul

Se tot corupse lumea, și iată și căderea.

Spre consolare, însă, advine pomul științei,

Și, tot gustând dintr-însul (cum gustă din știință),

Locuitorii Chinei inventă astăzi una,

Inventă mâine alta; cu corpul și cu mintea

Se puseră-n travaliu, se deteră la arte,

La măiestrii, științe; aflară niște semne,

Spre-a se putea-nțelege cu cei ce sunt departe

Și cu posteritatea; făcură tipografii,

Hârtia inventară, făcură cărți sau table;

Țin mult la industrie, ș-a câmpului cultură

O au drept lucru mare, că ară și-mpăratul;

Și le-a rămas credința că au să mai ajungă

Tot cum mai fură-odată, nainte de cădere,

Pe drumuri ferecate, cu cai de acioaie

Și vărsători de flăcări, distanța să devoare

Și lumea să străbată din margine la alta,

Și c-or s-ajungă încă ca-n clipă, ca un fulger,

Apus cu răsăritul să stea gură cu gură

A se-nțelege-n vorbă, ca-n zilele acelea

Ce le numea divine.

Acestea le cred toate, și încă și mai multe,

Ci nu se pun să facă, așteaptă să le vie

De peste mări decindea, din lumea cea mai nouă,

Din țara lui Franklin.

Căci ei au o credință, și țin prea mult la dânsa,

Ca soarele, lumina tot de la răsărituri

S-a învățat să vie, când alții, bunăoară,

Așteaptă să le vie de la apus sau nord.