Să-ncepem d-unde-ncepe credința despre starea

Acei culture nalte de unde căzu omul.

Așa de fostul bine, d-antica fericire

Se nară pretutindeni și-nvederează fapta

C-a fost ce nu e astăzi, un nalt progres în toate,

În care omenirea se bucura ferice

De dreptul la viață.

Acea antică eră s-arată, cum am zis-o,

Sub varii, multe forme, sub varii, multe nume:

În Indii se numește maharchiane faste,

Căci oamenii d-atuncea erau maharchi pelorii,

Mai mari decât pământul, atotpotenți ca zeii;

Și leii, tigrii, lupii, momițele, asinii,

Și înșiși peștii mării aveau mai multă minte

Decât regii de astăzi; iar vulpile și lupii

Se pricepeau mai bine decât toți fariseii

Spre a-ncela și-a smulge.

O singură cetate era tot globul nostru;

Maharchii, cetățenii acestei urbe vaste,

Erau cât universul de mari și formidabili.

Pe lângă ei pământul era ca o puntură

Și — o, minune mare! — că ei, maharchi cât lumea,

Cu mii și milioane se desfăta pe dânsul

Și bea la ambrozie și se punea la luptă,

Precum se luptă zeii sau regii până astăzi.

În mijlocul cetății, ce-era ca o grădină,

Și arborul științei creștea superb spre ceruri,

Nemărginit cu trunchiul. Ca și știința însăși

Se împărțea în ramuri, în crace,-n rămurele,

În secțiuni aparte, capitoli, paragrafe,

Articoli, axiome și câte-are știința

Să semene cu pomul.

Acest arbore mare era ca orice plantă,

În jos cu rădăcina, spre cer cu-ale lui ramuri,

Și rădăcine-ntinse ce sfredelea pământul

Și străbătea profunde în iad ca niște pompe,

Cât să spăimânte mintea și să-nfioare carnea.

D-acolo-și trăgea sucul și-l răspândea în fructe

Ca, d-or veni vrodată p-acest pământ și oameni,

Precum veniră-n urmă, să nu guste dintr-însul,

Căci moartea îi așteaptă în stirpea lor întreagă,

În toată-eternitatea.

P-acest fel de credințe și Brahma, și brahmanii

Își stabiliră siguri și tronul, și altarul,

Și ordinea legală.