. . . . . . . . . . . . . . . . . .)

Și-oricând pe el se pune al Domnului nalt spirit.

Iar mitul despre lemnul științei era încă

În credit între stirpea lui Abraham sau Brahma,

Ci-l nară omenește, ca și cum nu l-ar crede,

Căci prea cu pietate vorbește de știința

Ce Dumnezeu pusese în inima cea dreaptă

Lui Betseel, s-opere și să arhitectone

A Mărturiei tindă.

El face istorie din fabula trecută,

El spune că edenul e parte din Asia,

Prin care trece Tigrul, Gehon și Eufratul,

Și poate și-nsuși Istrul, cui și Phison se zise,

Grădină ce-avea-ntr-însa Siria,-Etiopia,

Cu Indii împreună, cu țările-Evilat.

El spune că acolo era stabilit omul,

Cultivator, custode, de mâna preaînaltă;

C-acele mari cuprinsuri, de multa lor cultură,

Era ca o grădină cum nu e azi Europa,

Că omul, mâncând pâinea în toată abondanța,

Fără sudoarea feței, ne dă să înțelegem

Machine de laboare ce-au fost liberat brațul

Ș-o mare naintare d-industrie, de arte;

Că-n plină libertate femeia-era consoarte

Mai sus d-o Aspasie, mai sus decât o Sappho,

A lui Pindar emulă, și, întregind pe omul

Ca demnă jumătate, năștea fără durere;

Că arborul științei, ca-n orice țară cultă,

Crescuse-n cea grădină și prospera d-alături

Cu arborul vieții.

Ne spune de o stare de pace, d-armonie

În care azi Europa s-a pus pe drum s-ajungă

Și d-unde omenirea căzu ca și Egiptul,

Și Grecia, și Roma. C-Adam, ca o figură,

Personifică omul din era de prodige

Culturii primitive, căzut în barbarie.

Și-n marea lui cădere, lipsit d-orice mijloace,

Lipsit d-orice știință, de tot ce ușurează

Și brațele, și corpul, de orice instrumente,

Redus, precum se zice, într-o informă sapă

De lemn foarte ingrată, și astfel a-și susține

Viața cu laboarea, a-și blestema ființa,

A-și face din femeie o sclavă tremurândă,

Iar din posteritatea-i moștenitori durerii,

Ai gemetului filii.

Narată pe-omenește, tradițiunea-antică

Ne face să-nțelegem enigma ce agită,

De șaptezeci de secoli, umana rațiune.

Aci s-aude clară a istoriei limbă

Ce-atâta se distinge d-al fabulei haracter,

Ce ne descrie anii și zilele de aur

Ai evului ferice, atâta de contrariu

Cu însăși fericirea.

O viață monotonă d-o-ntreagă nemișcare,

Când râurile d-astăzi erau râuri de lapte,

Pâraie curge-miere, când fructele din arbori

Erau poame de aur, și oamenii la umbră

Și neatinși de soare stau răsturnați ca pruncii

În leagăn de mătase, făr-a mai ști de mâine,

Și arborii de sine plecau ale lor ramuri

De fructe încărcate, ca muma ce își pleacă

Cu tinerețe sânul l-a pruncului său buze.

Nici artă, nici știință, nici frământarea minții,

Nici semn de rațiune. Se poate fericire

În plină neacțiune, monotonie-ntreagă?

Și-n care loc al lumii au fost aste tărâmuri?

În visele-indiene? în câmpuri elizee?

Grădinile-esperide c-acele încântate

Grădini-ale Armidei, create ca prin farmec

Și care niciodată și nicăieri n-avură

Nici loc, nici existență?