În adevăr, căderea a fost și este-o faptă,

Căci degradat fu omul mai jos și decât vita;

Și oricare-ar fi forma prin care se transmise,

Învederează timpii de-ntreagă fericire

Și d-o cultură naltă, cât li s-a dat și nume

De timpi divini, timpi d-aur.

Ci care e cuvântul căderii deplorabili,

Al unei catastrofe atâta de complete?

Să ascultăm răspunsul sau paradoxul mare:

Căci cuteză să guste din arborul științei!!!

Și ce, au moare omul când gustă temerariu

Din fructele științei?

Problema se prezintă mai mult decât enigma.

Ci, studiind progresul cu istoria-n mână,

Se poate ca-n enigmă s-aflăm și adevărul.

Să trecem peste toate câte putu să-nvente

Și să fabrice omul spre-a lui necesitate:

Invențiuni de vase, de varii instrumente,

Cu uzul profitabili, cu-abuzul dezastruoase.

Sunt însă legi eterne, cuprinse-n marea carte

Ce s-a numit natură ș-a căror existență

Și-ntreagă împlinire fu ordinea naturii

Când a ieșit din haos, și care nu se calcă

Nepedepsit de nimeni.

Pe apă nu se umblă, prin aer nu se svoală;

Știința însă vine și îi produce vase

Și nave și batele ș-aerostate înseși.

Aceste admirabili ale științei fructe,

Gustate fără cumpăt sau fără sprevedere,

Pe lâng-a lor foloase aduseră și moartea.

Tot fructe-ale științei sunt ș-armele de luptă,

Măciuca ori securea, ori gladiul, ori spada,

Săgeata, arcul, lancea, făcute spre-apărare

Și-n fond spre a distruge.

Progresul e mai mare, știința mai departe

Când ne produce fructe ca pulbera tonante,

Ș-alăturea cu dânsa fulgerătoare arme

Și tot mai mortifere ca cele mai din urmă

Și cele ce cu timpul mai repede vor stinge

Și arde, și distruge.

Câți ați gustat din aste ingenioase fructe,

Tot fructe-ale științei spre-a subjuga, distruge

Ș-a domina ca zeii, trăit-ați cu viață

Sau ați murit cu moarte, făcându-vă ori Caini,

Ori victime ca Abel?

Să punem ipoteza de ce-ar putea s-advie

D-acum în câțiva secoli de-nvențiuni, progrese.

Se-ntrarmă astăzi omul cu electricitatea,

Dispune după voia-i d-a aburilor forță,

Și toți le recunoaștem foloasele immane.

Ci tot mai e progresul pe cât există încă

Și mai există timpul.

Străbată-se uscatul de forțele de aburi,

Mulțească-se ca peștii pe mare piroscafe;

Din popol la alt popol, de la un stat la altul,

Din urbă l-altă urbă și din comună l-alta

Încingă-se pământul de căile ferate;

Locomotive, fabrici mulțească-se-n tot locul;

Consume-se cărbunii și umple atmosfera

De gazuri, când natura ni-l dă-n stare compactă,

Să-și imagine omul la ce grad ar ajunge

Progresul în doi secoli și cei ce au să vie;

Ci fără preștiință sau fără prevedere

Ce-ar fi când atmosfera dodată s-ar aprinde

În general incendiu și cataclism de flăcări

Ar arde ș-ar reduce progresul în cenușă?

Acest fruct al științei nu ar aduce moartea

La câți au vrut să-l guste lipsiți de preștiință

Și înșiși la aceia ce n-au gustat dintr-însul,

Posterității înșeși din germene extinse

Nainte d-a se naște?

Sau fără a ne-ntinde în ipotezi asemeni,

Prin alte catastrofe, invaziuni de barbari,

Ar recădea iar omul precum căzu Egiptul

Și Grecia, și Roma și n-ar rămânea semne

De marea naintare în care s-află lumea;

Cine-ar scăpa atuncea din astă catastrofă

Ar spune cum pot spune căzuții și barbarii

De câte-a pierdut omul. Prin forme variate

Tradiția-ar începe a deveni iar mituri,

Divini, fabuloși secoli. Și ori credul, ori sceptic,

Ori humă, ori zeu, omul din nou ar reîncepe

Tot în sudoarea frunții să-și ție o viață

De chinuri, de durere; prin luptă, prin travaliu

Din nou ar reîncepe o cale lăcrimoasă

D-o lungă, grea laboare și aspră, și ingrată

D-invențiuni târzie, cât șaptezeci de secoli

De luptă, de turmente, sudând, laborând unii

Și tot culegând alții, n-ar fi d-ajuns ca omul

Să vie iar în starea în care ajunsese

Nainte de cădere.