Scriptura cam acest fel ne dezvelește mitul

Ce străbătuse lumea; într-însa-aflăm mijloace

A dezlega enigma.

Mois', crescut în Egipt, mai conserva d-acolo

Și datini, și doctrine, și tot mai întrevede

Divinitatea-n forță, și Eloim îi zice.

Ca stirpe-abramiană reține iar credința

Științei prohibite; d-aceasta în Geneze

Mai dă divinității antice atribute

Sau calități păgâne, o lasă ca și alții

Tenace în vendictă, teribilă-n mânie,

Avară și geloasă în cauza științei;

În fond însă-l repumnă absurdul și nedreptul:

În Eloim transpare divinitatea veră.

Căci însuși prin femeie prescrie re-ntregirea,

Regenerarea plină umanității-ntrege.

Ea are să strivească culpabila, perfida

A șarpelui rea țeastă.

E cu metod Scriptura, căci atestând căderea

Ne spune câte-există și cum vorbește lumea

De arborul științei și lasă o speranță

De câte au să fie, prin contraziceri înseși

Descoperă-adevărul.

Căderea este-o faptă, ș-așa o recunoaște;

Ci care e cuvântul? de unde provenise?

Scriptura ni-l transmite așa cum se didese

D-adoratorii forței, satrapii-antichității,

Și pare că s-adresă la mintea omenirii,

Zicându-i: „Au se poate un zeu gelos și pater?

Un zeu plin de vendictă în marea-i bunătate?

Un zeu plin de rancurră în lunga lui clemență?

Și dacă vreți cuvântul căderii deplorabili,

Vi-l spui cum vor să-l spuie potenții, impostorii:

Creat cu simțiri omul, dotat cu judecată,

Distins prin rațiune cu naltă facultate

Să studie, s-observe și altor să comunice

Ideea, cugetarea, acesta este omul,

Imaginea divină.

De altă parte, iară, o lege de teroare

Divinamente dată, nerevocabil pusă

Să nu cumva să puie în uz aceste daruri,

Să nu cumva să guste din arborul științei,

Ce-atât se dezvoltase în lumea cunoscută

Cât paradis se zise! că va muri cu moarte

În tot superlativul și el, ce-a comis fapta,

Ș-a lui posteritate.”

Prin aste contraziceri Scriptura ne deschide

Un drum de judecare și d-a conchide singuri:

De este cu putință un zeu pervers cu mintea,

Gelos d-a sa făptură, nedrept, cumplit, teribil,

Neconsecvent cu sine, lipsit de rațiune,

Într-un delir culpabil de ură, de vendictă,

Să dea pe mâna morții umanitatea-ntreagă,

Să martirize filii d-a tatălui păcate

C-o ură ne-mpăcată, să-și facă un deliciu

Din lungile suspine ș-universalul gemăt?

Acel zeu nu există și n-a putut să-existe;

E zeul ficțiunii infamilor ce vrură

Să-mpile omenirea în numele credinței

De dânșii inventată, făcând divinitatea

Egală și complice cumplitelor lor crime.

Scriptura îi denunță prin contraziceri înseși,

Și toată neființa, ca zeii ficțiunii,

Dispare ca minciuna când adevăru-apare

În Iehova-Ființă, și când mai dinainte,

Prin luptă decisivă și foarte neleală

D-o noapte foarte lungă, învinse omul forța,

Ce pe lângă tărie adăugea și dolul,

Punându-i mii de piedici la coapsa lui virilă.

În alba dimineții teribila fantasmă,

Divinitatea-Forță, cu toată-a ei tărie,

Manopere și curse, era jos răsturnată;

Iacob e cu genunchii pe pieptul și gâtlejul

Lui Eloim cel tare, ce grație îi cere.

Nu grație, ci pumnă, te luptă d-aci, oame

Dezmoștenit, te luptă!

Cu propriul tău sânge respinge ignoranța,

Nu crede imposturii; Scriptura ce-ți depinge

Figurile erorii te face să vezi singur

A ta regenerare în fructele științei,

În Dumnezeu-Cuvântul.

Căzut-ai prin eroarea-ți, lipsit de preștiință;

Prin Dumnezeu-Cuvântul te nalță la splendoarea,

La starea-ți primitivă.

Desparte din substanța divinității vere

Nedemnele-atribute ce-i dete impostura;

În legile-armoniei vezi legea providenței,

Principiul bunătății; divinitaitea-ntreagă

Sta însăși în dreptate, când faptele-ți perverse

Răstoarnă echilibrul. Când ieși din calea dreaptă

Și predomină răul, convinge-te că bunul

Răsare din excesul al răului, și darul

S-adauge oriunde păcatul se-nmulțește;

Ca lucea din tenebre din rău binele iese.