Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente,

Drept în picioare omul apare ca un rege;

Contemplă universul, cer, soare, lună, stele,

Și parcă va să svoale, în sus să-și ia avântul.

Se uită împrejiuru-și, contemplă munți, văi, câmpuri,

Și tot care germină, și tot care răsuflă,

Și flori, și păsărele, și arbori, ș-animale,

Și tot ce este-n mare, și tot ce svoală-n aer;

Din toate omul simte misterioasa voce

Ce-i spune că e tipul, imaginea divină.

Contemplă, se contemplă și Zeul, ca și omul:

În sus se uită unul, ardică la cer fruntea,

Umana-inteligență simte pe Zeu în sine,

Iar Creatoru-și vede în om asemănarea

Și se dilectă-ntr-însul. „Creat-am pe om, zice,

Imagine divină, asemănarea noastră.

Vă înmulțiți și creșteți și dominați pământul,

Vă bucurați de dânsul, a voastră-avere este,

Al vostru eritagiu; și tot ce e pe dânsul

De domni să vă cunoască.”

Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,

Când tot care viază și simte și se mișcă

Își are și soția? Tot animalul este

Un individ în parte, pereche — două corpuri,

Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul,

În sânul său o poartă, la inimă-i palpită

Ș-o simte că viază. Bărbatul și femeia

E el și ea-mpreună, aceeași creatură,

Același corp și carne,

Vivificați d-un suflet, trăind aceeași viață.

Amorul lor nu este unirea întâmplării,

Atracția ce trage pe vită către vită;

E naltul, suveranul amor al providenței,

Serafica ardoare ce suflete mărită —

Ș-aci transpare Zeul.

Înalta Beatitute, văzându-și a sa faptă,

Într-însa se dilectă ș-exclamă: bine foarte!

Se face iară seară, se face dimineață;

În deltele eterne se-nscrie ziua-a șasea,

Și-ndată Creatorul reintră în repaos.