Căderea-a fost și este, nu însă preursită

Din planul providenței, ci din fatală-eroare.

D-aci în ignoranță, în lipsă căzut omul,

Ajunse-a se susține ca fiarele cu prada,

Ca păsări cu ciupitul, sau laborând pământul

În chinuri și sudoare, cu palmele, cu brațul,

În lipsă d-instrumente, a se arma cu lemnul

Și mai târziu cu piatra spre-a răsturna pământul.

Dotat cu rațiune, își construi umbrarul;

Castorul, rândurela îi fură drept maeștri

Spre a-și clădi coliba, și alte animale

Spre a-și căta spelunce și a scobi pământul

Să se alberge iarna.

Domă cavallul, boul și le împinse jugul

D-a trage greutatea cu dânsul dimpreună

La asprele lui sarcini. Domestici și păsări,

Formă de vite turme, dispuse d-al lor lapte,

De lână și de piele, d-a lor progenitură.

Cu fiara veni-n luptă și, vingător adesea,

Întreaga-i despuiere îi atestă valoarea

Și-l revesti ca mantă, emblemă de victorie,

Trofeu al luptei sale.

Cu furie mai mare, cu ură mai cumplită

Veni cu omu-n luptă și, vingător sau pradă,

Ajunse ori despotul, ori sclavul mizerabil

Al fratelui său însuși, carnefix ori victimă.

Urmând după Scriptură, lua-vom înainte

Drept arhetip de viață adamiana stare,

Familia întreagă ce reprezintă-n sine

Viața primitivă; vom spune cu durere

De cele întâmplate după cădere-ndată

Ca niște consecințe.

Pierdu Adam edenul, primara fericire,

Căzu omul din culmea progreselor cântate

De toți profeții lumii popoarelor antice.

Un cataclism teribil, universal incendiu

Se pare că cuprinse, distruse moștenirea,

Averea omenirii; că cherubimi de flăcări

Sta custodind intrarea, romfeea fulgerante

Rota neîmpăcată. Nu mai era speranță:

Cu mâinile-atârnate, cu palmele-ncleștate,

Își pleacă omul fruntea și jos la pământ cată.

Iar sventurata-i soață în lacrimi sta în urmă-i.

Cu părul în desplete în marele său doliu.

Expatriat e omul, dezmoștenit cu totul

Din marele său bine, din toată-a lui avere;

În faptele lui toate e blestemat pământul:

E roșu de arsură, triboli abia produce

Și spini și pălămidă; chin și sudori l-așteaptă

Spre a-și susține viața; mai vine și insectul

Să-i dispute, să-i roază productele laborii.

Pe lâng-acestea-o voce din sânul său se nalță

Și-i spune implacabil că nu e decât humă

Și-n humă-o să reintre.

Frumoasa lui consoarte, cea grațioasă Eva,

Docilă îi urmează, supusă servitoare;

În lacrimi și lamente, labori de tot ingrate,

Își pierde ai ei carmeni și grațiile toate,

I se pălește fața, i se deseacă pieptul

Și buzele îi crapă. Cu scobitoru-n mână,

Drept instrument laborii, i se năsprește palma,

Când tălpile, călcâiul i se-ntăresc ca osul,

Ca-a vitelor copită. Durere o așteaptă

În viața-i lăcrimoasă spre-a naște și a crește

Spre dor, spre chin, laboare, tot filii ai durerii

Ce au să-ngrașe câmpii cu sânge, cu sudoare.

În toată nuditatea, expuși la ger, la vânturi,

Tunice pellicee le coperiră corpul,

Și vița, sicomorul le oferiră frunze

Spre-a-și coperi mijlocul.