În astă scăpătare și lipsă despre toate

Născu lui Adam Eva pe-ntâiul filiu, Cain,

Cu gemenea Azruna. Ca cuibul unei păsări

Se împleti un leagăn de flori, plăpânde frunze.

Acolo puși copiii, ca doi Columbei tineri,

Fură-ardicați spre ceruri de mâinile paterne,

Primițiile-agapei.

Se mai născu și Abel, și gemenea Helia.

Părinții se-nmuiară cu inima, cu dorul,

Cum foarte des se-ntâmplă, spre cel mai june frate,

Și gestele lui toate, mișcări, apucăture

Li se părea mai tineri, mai blânde, grațioase,

Cât din fatalitate, și încă din pruncie,

Redeștepta în Cain o tristă gelozie.

Când se măriră frații, căzu-n partea lui Cain

A câmpului cultură, întru sudoarea feței

A-și întreține viața; iar Abel își alese

Viața pastorală, a turmelor sporire.

În arșița căldurii sudând labora unul;

Asprindu-i-se palma, curbându-i-se corpul,

I se năsprea-mpreună și inimă, și cuget.

În urma turmei sale, la umbră, la răcoare

Sta în veghere altul, cu inima în pace,

Cu sufletu-n repaos.

Stătut de labori unul, ca negura de noaptea

Se returna la tindă; își întrista părinții

Și tânăra soție.

Blând, plin de bucurie, cu oile, cu mieii,

Venea voiosul Abel ridente ca seninul

În brațele Heliei, ambilor săi genitori.

Familia întreagă era în voie bună,

Căci devenise Abel cel mai dilect al casei.

Pe lâng-acestea iară intrase-n ale rugii,

În câte își expande spre cer inima omul,

Și datina d-a-aduce din fructe ș-animale

Spre-a le-nchina de sacre l-altar, în olocaust,

Oblațiuni, ofrande.

Cu ritul dimpreună, cu observări de forme,

Nu mult, și supravine și o credință-absurdă

D-o teamă, d-o speranță, și pân' la degradarea

Să uite ale rugii și să observe numai,

Când focul se aprinde, cum flăcările joacă,

Când drept se suie fumul sau când apucă-n lături,

Când bate vântu-n dreapta sau dacă bate-n stânga,

Când păsări trec sau svoală d-o parte sau de alta,

Când victima se lasă pășind l-altar voioasă

Sau face vro mișcare, ori înapoi se ține;

Când măruntaie, oase cuprind cutare semne

Ce-nseamnă ori dezastre, ori fericire mare;

Să mai acuze încă pe cel care ofere

D-a lui bunăvoință sau de vro coditură

De inimă, de suflet.

Adam, precum se vede, ca omul ce ignoră

Și va și el să știe, și n-are cum să afle,

Căci n-are de la cine, observă și întreabă

Obiectele inerte, ș-atât cele-ntâmplate,

Cât mai vârtos pe sine; din sânul solitudinii

Se forță-a-și da cuvântul de tot ce-aduce-azardul,

De jocul întâmplărilor, a tot ce e materie

Și n-are voie liberă, nici rația drept duce;

Voind prea mult să știe, în supraștire-ajunge,

Și-n loc de veritate s-afundă-n superstiție,

Ce, oarbă de lumină, să-nvăluie în umbre,

Ș-a noastră neștiință, în toată neputința

D-a o-nsemna cu nume, se crede că ajunge

A-și dezlega problema dacă din gură-i scapă

Pomposul sacru nume, expresia mister.

Mai mult decât tot omul Adam cătă s-ajungă

Prin via, primitiva-i imaginațiune

În regia fantasmelor, ș-a-și face o sistemă

În practicarea ritului și explicarea semnelor.

Și-inițiați de dânsul, și Abel, ca și Cain,

Cu multă pietate în cele rituale,

În seară, dimineață își aduceau ofranda

L-altar în sacrificiu. Unul venea cu fructe,

Producte ale terrei ș-ale laborii sale,

Cu primogeniți altul, din mieii turmei sale.

Să fie întâmplare, să fie voie însăși

De sus a providenței, precum Scriptura-afirmă,

D-a preferi p-un frate așa din chiar senin

Mai mult decât pe altul? Că fumul de la Abel

Făcea coloană dreaptă suindu-se spre ceruri,

Pe când cel de la Cain se disipea în lături,

Ca fum dezagreabil la nările divine.

„Semn rău, precum se vede!” strigară asistenții;

Semn rău, crezu în sine și Cain svânturatul.

Se negură la față, crezându-se-n urgie

În cele preaînalte și el, și ale sale.

Tentația fu mare, și o simți ca omul

Cui nu-i dă pas laboarea, fatica și durerea,

Ca tot dizgrațiatul. Mai auzi ș-o voce

Ce răsuna severă: „De ce astă-ntristare

Și negură pe frunte-ți? D-aduci întru dreptate,

Întru dreptate-asemeni împarte sau desparte,

Căci altfel se comite în pe deplin păcatul.

Acesta te alungă, și tu pune-ți puterea

A-l domina-nvingându-l.”

D-a priceput-o Cain, noi nu putem pricepe

De e vro rațiune c-apucă fumu-n lături,

Sau vreo cuviință l-a ritului plinire

Că se împarte-ofranda la dreapta sau la stânga;

Ci știm că răscredința aduse rele multe.

Aceasta n-a fost vocea divinei rațiuni,

Ci vană aiurare, tentație supremă

La inima dolente, în omul ce se vede

Dezmoștenit de toate.

Se negură la față dizgrațiatul Cain;

I se negriră ochii și-ntunecat ia câmpii.

În inimă-ncuibată invidia-l cuprinde,

L-agită și-l turmentă; astâmpăr nu-i dă ura.

Necutezând s-abhorre pe fratele său Abel,

Se blestemă pe sine, dorește starea vitei,

Dorește neființa și va să moară-ndată.

La cugetarea morții îi vin părinții-n minte

Ș-un dor nespus l-apucă de tristele lor zile,

De filii, de soție și de suror' și frate.

Cu repentirea-i vine dorința să-i mai vază,

I-e frică și rușine naintea lor s-apară,

I-e frică d-al său sine.

Trist, palid, plin de spaimă, stătut d-atâtea chinuri,

De dor, de repentire își rătăcește pașii

Și intră în dumbravă să-și caute repaos.

Aci, rupt de fatică, bătut de remușcare,

S-așează să răsufle, și cugete-n amestec

Îl tulbură cu mintea, cu corpul îl frământă.

Aci, în murgul serii, în mijlocul tăcerii,

Nu mai avea nainte decât o viață-amară

Și grea ce-avea să tragă prin căile spinoase,

Și nici o consolare, și nici o bucurie.

I se părea că este obiectul unei ure

Oriunde s-ar întoarce.

Din cuget în alt cuget era în neastâmpăr,

Și orele de noapte treceau fără să poată

A-și mai închide ochii sau vrun repaos s-afle.

Spre ziuă, în turmente, somn greu pe dânsul cade

Și visuri vin grămadă să-i prelungească chinul;

I se părea că vede că-n umilita-i stare

L-amenința sclavia. Simțea foamea și setea,

Angaria, laboarea, amarurile, jugul

Posterității sale într-însul rezumate,

Le resimțea în corpu-i, pe pieptu-i grămădite.

Gemea de greutate, mugea, nu ca un taur,

Mugea ca om, ca tată ce simte cu simțirea

A mii de individe și scumpe, și dilecte.

P-atunci era și ziuă, și Abel își mișcase

Către pășune turma și o-ndreptase-n partea

Dumbravei unde Cain își petrecuse noaptea.

S-apropie, îl vede. Dormea și gemea încă;

Se miră, se attristă văzându-l așa singur,

Voiește să-l ia-n brațe, ci îi respectă somnul;

Stă-n loc și nu cutează să-l miște, să-l deștepte.

L-aude și-l observă cum geme și s-agită

Și că e-n prada vrunui oribil vis tenace.

Pătruns de tinerețe, d-ardoarea lui fraternă,

Se pleacă și cu-ncetul îl mișcă și îl cheamă:

„Te scoală, frățioare, te scoală prea dilecte.”

Ca-mpuns, speriat Cain răsare și se scoală

Feroce, spăimântabil ca unul ce e-n luptă

C-un inemic de moarte; i se zbârlise părul,

I se-ncruntase fruntea, cu ochii plini de flăcări

Și cu furoarea-n față: „Ce! fiii mei sclavi vouă?

În servitute fiii, a mea posteritate?

Mai bine jos despoții! De jos, din rădăcină

Să moară tirania!” răcnește, se repede,

Ia furios măciuca și capul drept în două

Lui Abel îl despică.

Ca fulgerul jos cade blând, inocentul frate,

Și-n ultima-i cătare răsstrăluci clemența,

Amorul și iertarea , cu un surâs pe buze-i

Fiori îl petrecură și-i coperiră ochii.

Se stinse. Și pământul săltă cuprins d-oroare,

De sângele ce curge s-orbil îl întină.

Cade și Cain, țipă, ia repede în brațe

Victima ce făcuse; și vede, svânturatul,

Că nu era fantasmă, nu inemic de noapte,

Ci fratele său însuși ucis de a sa mână.

Îl cheamă, îl sărută, îl mișcă, iar îl cheamă,

Cutremur îl apucă și crede că-l apucă

Pe dinapoi o mână și că aude-o voce.

Era divina voce cui zicem conștiință:

„Și unde este Abel? și unde e-al tău frate?”

Ce are să răspunză? „Nu știu! (Căci n-are încă

Întreagă cunoștință d-a faptei împlinire.)

Nu știu!... n-am fost custode!”

Și când își veni-n sine, când își aduse-aminte

De cele de cu seara, de cugete sinistre

Ce nu-l lăsau să doarmă, de visele oribili

Și de suprema luptă să-și apere copiii,

Posteritatea-ntreagă de fiare, de sclavie,

Atunci disperat strigă: „Ucizător de frate,

O, mizerabil Cain! Iertare cât de mare,

Cât Dumnezeu de mare, păcatul meu o-ntrece

Și nu mai e speranță. Deschisu-s-a pământul

Și buzele lui sânge vărsat de a mea mână,

Al fratelui meu sânge a supt”; și în rărunchii-i

L-a apucat cutremur. „Să fug...” Și până astăzi

Așa fug fratricizii, așa fug criminalii.