Dispare de durere, de frenezie Cain,

Nu mai putea să vază îndolorați părinții,

Oribilul spectacol, cu-atâta mai lugubru,

Cu cât cele umane acum de prima oară

Și pe neașteptate se-nspăimântară horrend

D-atâta catastrofă.

Ci Abel sta cu fața și palidă, și rece,

Ca cel care așteaptă spre cer și mut imploră

O grație din urmă. Lamentele-ncetară;

Părinții și soția, cu cât cătau la dânsul

Și-l mai sorbeau cu ochii, și-l mai luau în brațe

Și-l sărutau pe frunte, cu-atât simțeau nevoia

Sau marea veritate d-eternă despărțire;

N-o cunoscuse încă, ș-acum le-o spunea sufletul,

Convins d-a sa durere. Avea supreme drepturi

Dizgrațiatul Abel, ș-acestea-imperioase

Se impun ca datorie l-ai săi ce îl contemplă.

A fost mai naturală din toate datoriile

L-asemenea mari pierderi, l-asemenea durere,

La o transfigurare atât de spăimântabilă,

Să facă să dispară tot ce era oribil;

Nu mai putea să vază acel scump, sacru sânge

Negrindu-se-n tăcere cu cât se-nchega rece

Și-i macula tot corpul ș-aureea lui coamă,

Lipindu-i în dezordin, pe frunte și pe tâmple

Șuvițele lugubre și-l desforma atâta.

Spălară, curățiră, cu lacrimi inundară

Acele scumpe membre; îi sărutară fruntea

Și mâinile, și ochii și vrea ca să-l adorne,

Magnefic să-l prepare spre-a mai face un pas

Ca să apară candid în fața Creatorului.

I-acoperiră corpul cu flori, tinere plante,

Și fruntea îi încinseră cu lauri ș-amarante,

Îi puseră ca aripe d-a lungu-n ambe părțile

Stâlpări de palmifer, cântând toți aleluia.

Și toată solitutea ce sta atât d-atentă

Răsună în lamente din vale până-n vale,

Ca angelii durerii: „Amin și aleluia!”

„Eterna lui memorie! mai ziseră părinții,

Ca-a noastre lungi suspine!” și frunzele din selbe

Înfiorat răspunseră: „Ca-a noastre lungi suspine!”

Se uită-n toate părțile, la cer câtă părinții,

Și parcă cer o grație, vro naltă prevedere

Spre-a veghea cu martirul într-o viață nouă

Unde n-avea nici soață, nici mater să-l adoare,

Nici pater să-l conducă.

Cu toți laetemente își adresară vocea,

Neavând cui să se roage, și Eva în durere

Acest fel se exprimă:

„O, aer ce verși viața spre-a răsufla-n suspine,

Nu mai răsuflă Abel!... L-abandonați, etere!

L-ai curățit, o, apă! Albitu-l-ai ca lâna

Și c-al Albanei nectar; stropitu-l-ai în unde

Ca lacrimile mele ce m-ard... și lui căldura

Nu pot să-i mai aducă. O, sfinte foc, divine,

L-așteaptă-a tale flăcări ca mielu-n olocaust,

Îmi ceri ast sacrificiu în arderea de tot;

Ci ard și frig cărbunii, și dorul e prea mare,

Și nu-mi lași până-n urmă nici dulcea lui imagine,

Să nu-mi mai vază mintea decât cenușă stinsă.

De ar simți oița când i se arde mielul,

Și d-ar avea putere, nu l-ar lăsa să-l arză.

Nu-l pot preda la flăcări... O, mater, sacră Terră!

Ia-l tu-n brațele tale, să-i ții tu locul meu;

Deschide-ți al tău pântece și poartă-l tinerelă,

Precum l-am purtat însămi, până să-l naști d-a doua

Spre o viață mistică și fără chin, durere.

În sânul tău, o, mater, depui pe al meu filiu!”

Adam își șterge ochii, se scoală în picioare

Cu gravida idee ce-i deșteptase Eva,

Și ia genunchii fiului, îi mai sărută-o dată,

Îi strânge cu vigoare, și stinsul corp încovăie

Și îl mlădie-atâta, cât pumnii și genunchii

I-aduce pân'la gură, ca filiul să-i semene

Cu pruncul când se află în pântece materne.

L-acest aspect patetic cu toți se consolară

Și toți puseră ochii la stânca colosală

Pe care blândul Abel își aducea ofrandele

În seară, dimineață, la cer în sacrificiu

Și unde era grota cui, prunci încă, copiii

Ei singuri îi ziseseră în jocuri inocente:

Aidem în sânul Terrei, zicând stâncii dolman.

Luară cu toți corpul, prin norii de profume,

Ș-acolo-l mormântară dolenți și plini de lacrimi.

Iar angelii blândeții, drept preoți, intonară

Cântarea despărțirii ș-a sărutării ultimi

Și imnul nemuririi.

În grotă, lângă Abel, îi puseră drept steme

Și vargă pastorală, și gladiul de cremene

Prin care-njunghea mieii l-altar în sacrificiu,

Velocile săgete de silex, adamante

Și toată armătura ce-avea ca un păstor.

Acea stâncă și grotă ca monument rămase,

Ca punct de demarcație, hotar între doi secoli:

Intre edenianul, sau zisul ev de aur,

Și durul, asprul ev de sudori, laboare.

D-aci se începură și-ntâiul ev de cremene,

Și epoha faimoasă, epoha a dolmanilor.