Și frica, remușcarea-l împing ca o tempestă

Ce-mpinge peste valuri un vas lipsit de cârmă

Ș-al căruia pilotul e și nebun de spaimă,

Nu știe unde fuge, când repezit la dreapta,

Când zbucinat la stânga. Îi pare că pământul

Îi fuge sub picioare. Stătut cu corp, cu mintea,

Jos cade, și-i detună și creierii ca locul;

Ca mort aci rămâne și stă în nesimțire.

Durerea îl deșteaptă... și când îi vine-n minte

A fratelui figură, fatală lovitură

Răsună-ntr-al lui suflet; ca pe cărbuni se simte

Și sare plin d-ardoarea să-l mai revază-o dată:

Aleargă și ajunge la locul de păcate

Și cade peste corpul abandonat de suflet.

La pieptul său îl strânge, și țipă, se lamentă,

Curg lacrimi de durere, fierbinți îi ard vederea,

Șiroaie cad, se-ncheagă cu inocentul sânge;

E desecat cu dorul ce-l sparge și-l sfâșie,

Sughițele-l îneacă, își pierde răsuflarea,

Cu mâini, cu capul cade pe pieptul adorabil

Mai micului său frate.

În mare neastâmpăr de multa-ntârziere,

Adam, Eva, Helia, Azruna după dânșii,

Căta pe Cain ș-Abel, și-n astă prosternare

Îi află... O, spectacol! Părinți, copii, soție,

Vă lamentați și plângeți, vă smulgeți în cap părul,

Țipați, că iată moartea în pragul tindei voastre

Oribil grință dinții.

Dizgrațiat Adame, al patrilor părinte!

Mult lăcrimoasă Evo, a mamelor strămater!

Pe cine-aveți d-a plânge? pe justul ce trepasă,

Sau pe ucizătorul mai hâde decât crima,

Oribil de cutremur, de spaimă, repentiri?

Căci unul, ca și altul, sunt scumpii voștri filii.

Ca tată te-ntreb, Doamne, al totului părinte,

De cine simți durerea mai mult și pietatea:

De fiul ce blând cade ucis de al său frate,

Sau de dizgrațiatul ucizător frenetic?

Întreci sau te-ntrec, Doamne, părinții în durere?

Mai bine zeci de filii la oricare părinte

Uciși de mâna morții (de s-ar putea vrodată

O astfel de urare), decât un singur filiu

Ucizător de frate!

Dă, Doamne,-acolo lacrimi și grația ta toată,

Împacă (de se poate) dizgpațiatul suflet

Damnat de sine însuși turmentelor eterne!

Aibi pietate, Doamne! miserere lui Cain!

Clemență, re-ntregire la sventurata ginte,

A lui posteritate! Răscumpere-se-n secoli

Prin chinuri ce-i așteaptă, prin gemet, prin laboare,

Prin cuget și travaliu! Mulțească-se iertarea

Oriunde e păcatul mai mult, mai deplorabil!

Fiorător spectacol! Tabelul se prezintă

Oribil, plin de sânge. E amplu și se-ntinde

Cât omenirea-ntreagă, trecută și prezentă,

Și-n secoli se destinse ca două mari figure

Ce ne-ncetat arată ce-a fost și este omul:

Când fiară, când victimă; sus unul, în picioare,

Și tremurând și livid e Cain fratiricidul;

Jos, palid, justul Abel, scăldat într-al său sânge,

Lăsând orfani copiii, se vede până astăzi

Din secol în alt secol, din ginte l-altă ginte,

Trecând din dogmă-n alta, din lege-n altă lege.

Vedeți după cădere cât este de oribil,

Lugubru tot aspectul. Figure două-n sine

Răsună omenirea, și o desparte-n două:

În Căini și în Abeli. Scriptura ne-o descrie

Și o personifică în doi frați ce ieșiră

Din sânul tot acela și din aceeași coapsă.

Și Cain se înseamnă pe frunte-i ca cu-o stemă,

Să nu-l omoare nimeni; și Cain nu mai moare,

Ca însuși despotismul ce-n secoli se succede,

Schimbând formele toate, luând toată figura,

Ș-a libertății însăși. Și de se mai nasc Abeli,

Vin tot spre-a fi victime, tentație invidiei.

„Dă, frate, și ucide, dezmiardă-te-n sudoarea-mi

Te-mbată d-al meu sânge!” Aceasta e strigarea

Și țipătul cel mare de șaptezeci de secoli.

Juni, vergini, dați la fiare, dați și mai rău orgiei

Mii, mii de ecatombe idolului de Marte,

Damnării de-inchiziții și autodafede,

În olocaust corpuri, și suflete-azvârlite

La flăcările gheenei! Măciucă, lance, gladiu,

Rug, furci și roată, cruce, salpetră și pucioasă,

Plumb, fier, bronz, acioaie, jug, carcere și bende,

Cepi, fiare și verige, sclavie, servagiu, glebă,

Impozite, uzură...