Inima-mi obosită — și nu de ani, nu încă, —

Griji, datorii, povară pe ea se grămădesc;

Valuri, crivețe-ntr-însa ca-n vulcănoasă stâncă

Izbesc, se-nfrâng cu muget, mai repezi năvălesc.

Pe la-nceputul verii vifore prea geroase

Asupră-i se răscoală s-o-nghețe-aci pe loc,

Sângele-mi să-l închege, ce-n unde spumegoase

Prin vine-mi se repede; dar ea e toat-un foc!

Un foc! și ca acela ce arde-ntr-o câmpie

Albită de troiene și toată-n vijelie,

Ce arde ca să arză, de vânturi spulberat,

Arsura e într-însul, care îl mistuiește,

Și nimeni nici d-aproape de el nu se-ncălzește;

Lumina-i face groază și celui înghețat.