Cerul e al meu templu și singura-nchinare,

Seninul lui e semnul prin care îl slăvesc;

Prin albăstruia-i față se-nsufl-a mea cântare,

Luceferii lui raze de viață-mi răspândesc.

Acolo e nădejdea-mi ce-n veci ea îmi zâmbește,

D-acolo aștept roua, balsam mântuitor;

Aci a mea trufie se-nchină, se smerește,

Și înainte-i taină nu este al meu dor.

Muza-mi se umilește, lira-mi abia suspină,

Geniu-și pierde zborul și fruntea-mi se înclină;

Din versuri îndrăzneala cu totul a lipsit.

Inima-mi în tăcere așteaptă-n mărmurire

Rază de mângâiere l-a sa destăinuire...

E ceasul închinării! și... omul stă smerit,