Cânt armele române și căpitanul mare

Ce-mpinseră păgânii și liberară țara,

Răzbunătoare spaimă luciră peste Istru,

Peste Carpați trecură de glorie încinse

Și toți românii-ntr-una uniră sub un sceptru,

O acvilă, o lege, cum are ca să fie.

În van o crudă soarte i-alungă ne-mpăcată,

În van conspiră iadul să-i ție-n întuneric

Ș-asupra lor trimite fatala dezbinare

Și uneltiri străine și-mperecheri civile,

Căci Domnul îi protege și-i ține peste secoli

Și i-a ales să-și facă din ei tărie mare.

O, muză-mbărbătată ce-n Elicon n-ai nume,

Ce soarele dreptății te-ncinde și te-nspiră!

Mută să fie buza profană ce te cheamă

Să amăgească omul și cerul să insulte.

Severă deitate, a crimelor pedeapsă,

Ce vizitezi pământul să deifaci pe oameni,

Să fulgeri tirania, să reîntregi popoare!

Eroica ta liră acordă cu unirea,

Fă să-i auz vibrarea a coardelor sonoare

Întinse-n negrul sânge tiranilor purpurii.

Tu dă semnalul, muză, la prima mea cântare,

În sânul meu revarsă mânia ceea sacră;

Aprinde-a mele versuri cu flacăra-ți divină,

Și voi aprinde inimi, voi deștepta românul

Să te aținte-n față, să te cunoască bine.

Spune-mi, o, muză, toate eroicele fapte,

Profunda-nțelepciune bărbatului cel mare

Ce singur întreprinse și fapta-ndependenței,

Și fapta de unire, cel cuget salutariu.

Cine este eroul ce, credincios al legii

Și patriei, re-mpinse barbari ce șiroiară

Din Orient încoace să-nece libertatea,

Să stingă creștinismul și lumea să subjuge

Sub oțelosul paloș și oarba neștiință,

Sforțând-o să își plece genunchii spre-nchinare

La un răszeu de sângiuri, uitând pe ZEUL păcii,

Pe zisa inspirată unui profet fanatic?

Mihai cel Mare, domnul românilor și fală!

P-acela cânt, ș-ajută să bucin a lui fapte.

Mult s-a luptat eroul cu brațul și cu mintea:

Multe nevoi învinse, varii nemici d-afară

Și mai fatali dinântru, și soartea ne-mpăcată

Pare c-o abătuse din lupta prelungită,

Parcă-și aflase omul s-o-nvețe să respecte

O nație celebră.

Întreagă România gemea de ani atâția

Sub jugul sângeratic osmanului feroce.

Fatală și rea cobe-ncepuse Demiluna

A se nălța lucindă pe Dacia smerită.

Și glasul mueginiu în zi și-n miezul nopții

Svola purtat de vânturi ca arpă infernală

De crivăț șuierată, și răsuna profetic

Înfiorând creștinul în empia chemare

A numelui sinistru, țipând: Allah!- altŕ hu!

Cambana solemnelă cu totul amuțise

Pe lâng-aceste hule, blasfeme inspirate;

Și ruga pietoasă, ascunsă, spăimântată,

Abia cuteza, mută, pe Crist să mai adoare...

. . . . . . . . . . . . . . . . . .

Acum pe România plana al nopții angel

Și ușura-mpilarea și dorurile zilei,

Când repede, mai iute decât clipirea însăși,

Arhangelul s-avântă de pe Carpați spre Istru

Și-și îndreptează svolul spre vetrele lui Bucur,

În noua rezidență, și iată-l față-n față

Cu angelul dormirii. Se-mbrață, se salută.

C-a ochilor dulci raze ce-aprinde simpatia,

Ca două flăcări tineri ce se absorb într-una,

Ca două atribute ce întregesc ideea

În mintea concentrată, se înțeleg în clipă

Și ambii fac un angel mulțit în atribute.

Ca fulger sunt în curte, ating tot ce veghează !

Soldați în sentinelă, în prag adorm custodul,

Străbat la domn în domă, și scapără lucirea

Din candela ce arde, și stau în oratoriu.

Aci viața vieții, simbolul libertății

Icoana învierii când în triumf CUVÂNTUL

Dărapănă sclavia a sufletelor moarte,

Și înnoiește omul spre cugetul cel mare,

Însăși acea icoană lucea d-a sa splendoare

Și reflecta lumina din candela de aur

Ce-și înălța la ceruri o flacără-albăstruie

Ce-o aprinsese prințul cu pietoasa-i mână.

Eroul, după-o lungă, profundă cugetare,

Își terminase ruga cea după miezul nopții

Și-n jețul său purpuriu, cu fruntea p-a sa mână,

În planuri salutarii și varii, și mărețe

Își ațintase mintea către omnipotență

Și ochii pe icoană, a cărei cerești raze

Împrumuta puterea acelui dulce angel

Ce-alină orice cuget și-n aromire sacră

Pe cuvioși adoarme după fierbinte rugă.

Așa adoarme-eroul; și serafimu-ndată

Desparte de la sine pe fratele său angel,

Ca pe o calitate abstrasă din substanță;

Îl lasă la solia-i, și singur el, arhangel,

În toată frumusețea-i în umbră se deseamnă.

S-apropie d-eroul, ș-asupra lui întinde

O aripă alină și albă ca lumina;

Pe splendidele margini de fulguri diafane

Se-ngână, se mărită acele culori varii

A gloriei cu care își cinge cerul fruntea

Când răcoritei sfere anunță abondanța.

Cu ochii săi cerulii înamorat îl vede,

Preveghetor l-ațintă, să nu-l atingă rază,

Să, nu-l scoale lumina. Astfel o mumă vine,

S-apropie de leagăn la pruncul său cu sânul

Și cu surâsu-n buze, în pieptu-i cu ardoarea,

Se uită încântată la fructul tinereții

Ș-al păcii conjugale; acest fel serafimul

Se uită caritabil, ș-ardintea lui vedere

Vorbește, spune multe în domnul ce visează.

A cerului decrete acum sunt cunoscute

Lui Mihail cel Mare. Arhangelul e-n ceruri,

Și domnul se deșteaptă, drept în picioare sare.

Și caută, ș-ascultă, și n-aude nimica,

Nimic străin nu vede. A candelei lumină

Se nalță și se lasă, și vasul ei cel sacru

Se leagănă ușure p-aureea-i catenă,

Și un profum de viață dintr-însa se exală.

Mihai pasă la ușă și pe custod îl află

Dormind în a sa lance cu capul p-a sa dreaptă.

Se-ntoarnă la icoană. Și mintea-i se lumină,

Îndată-i vine-n cuget ideea învierii

Dezvoaltă, lămurită, acest fel cum la nimeni

Nu mai venise încă. Se cearcă, se-nteroagă

Și alt cu tot se simte. E plin d-o-ncredințare

Necunoscută încă. În inima sa simte

Decretele divine, și brațul ș-a sa minte

Capabile de faptă. Fântâna cugetării

Inundă de-adevăruri, ființa îi îneacă.

Repaos cere carnea și-n svol îi este mintea.

Cămara nu-l încape, și largii pași detună;

Străbate, restrăbate întinsa-i încăpere,

Gigantica sa umbră în lungu-i se deseamnă

Și repede-l urmează, circonferind pereții.

Vulcan în pieptu-i fierbe divina răzbunare,

Cu miile-i vin planuri întru restabilirea

A drepturilor patrii ș-a țării re-ntregire.

S-așează să răsufle. Umbroasa-i, lata frunte

În pumnu-i se-ncrețește și-i încovoaie brațul.

Astâmpăr nu e-ntr-însul și-ndată se realță.

Sublim este bărbatul când intră în el geniul

Cereștilor voințe și inspirat îl mișcă!

Materia frământă în neastâmpăr sacru

Și-ncinde carne, minte! E alt Enoh ce svoală

Pe aripa științei, răpit d-a sa credință!

E un profet în planuri, al doilea Elie

Ce pe un car de flăcări s-avântă către ceruri

Să-nveste majestatea c-o frunte radioasă!

Nu poate sta eroul, e drept la orologiu...

E mult până la ziuă! ci poate napoiază!

Și trece la fereastră să caute afară.

O aură ușure îi mângâie-ncet fruntea

Și părul îi răsfiră și-i răcorește pieptul.

Se reazemă pe brațe și se răpește-n cuget,

Revine iar în sine, și orele-i par secoli

Ce trec, cu toate astea, cu viața dimpreună,

Ce și ea ni se pare ca ziua strecurată.

Trec orele și, iată, cocoșul se aude,

Ce îi strabate-auzul ca ultima cea trombă

Ce cheamă la viață pe trepasați din secoli.

Răcoarea dimineții începe să se simtă,

Ș-alboarea nu-ntârzie, la răsărituri spuntă;

Se colorează-n urmă și purpura-și destinde

Ridenta auroră, și pier umbrele nopții.

Concerte mii de păsări salută dimineața.

Natura se deșteaptă, și cerul își deschide

Eterne porți de aur, și soarele răsare.

Primarele lui raze, lucirea matinală

Inundă de lumină peloria lui frunte,

Simbol independenței la cugete române.

Pe loc el se îndreaptă, se crede față-n față

Cu însăși providența, al cărei ochi l-ațintă,

Prevăzător îi spune că e deschis asupră-i

Și răsărit-a ziua. E ora rugăciunii;

Eroul îngenunche și-nclină a sa frunte.

În rugă totdauna tăcută-i era buza,

Și inima sa numai se exprima fierbinte

Și-și dezvolta simțirea ce limba nu e-n stare

Material să spuie; iar pietosu-i cuget

Pe aripe de flăcări ce-i prumuta credința

Svola până la tronul cerescului părinte,

Ca sacru olocaust de umil și drept suflet,

Și se-nturna în sânu-i reîncălzit, fierbinte,

Aducător de pace. Așa-ngenunche-eroul

Ș-ațintă la cer mintea, ce încă ca icoană

Cingea în tot cuprinsu-i cea vizie nocturnă,

Și grația divină în toat-a lui ființă

O simte revărsată, și-l face să exclame,

Tinzând a sale brațe: „O, Doamne al puterii,

Ce-n zile de pericol ai fost a mea scutire!

Și când turbat nimicul cerea a mea viață,

Atunci ca prin minune trimis-ai al tău angel

Când îmi lucea în ochii-mi securea ucigașă

A omului de sângiuri, și îmblânziși cruzimea,

Făcând a-i cădea arma din mâna-i tremurândă.

Și mă salvași din gheare a fiarelor bipede,

Ca să-mi încrezi la urmă căzutul acest popol

Și varga domnială. Tu, Doamne al minunii,

Al grației ș-al vieții! binevoiși ș-acuma

A-mi revela arcane decrete, salutarii.

E Domn, Domn, Zeul nostru! Românilor s-arată;

Glorificat să fie trei-sântul al său nume!

Și-n binecuvântare cerescul său ministru,

Ce-n numele lui vine, o, suflete, mărește-l!”

Era încă-n genunche Mihai, plin de sudoare,

Și lacrime eroici ștergea de p-a sa față,

Când ușa se deschide și intră scutierul...

„Ce știre?” „Preasfințitul Eftimie...” — „Sosit-a?”

„Cu ziua dimpreună intră în capitală

Și la metoh așteaptă, solește-a sa venire

A s-arăta la curte”. — „Să vie.” Scutierul

Se-nclină, tăcut iese a împlini comanda.

„Binevenit să fie al Domnului ministru!

La timp sosi păstorul, și cerul îl trimite.

Ce cauză îl face Târgoviștea să lase,

Vezi în istorie viața eroului.

Să vie toată noaptea? ș-atâta neastâmpăr

A mă vedea îndată?... Mi-e foarte necesariu

Cu el a mă-nțelege. Păstorul ce veghează

Când turma e-n pericol, și prințul ce nu doarme

Când îngenunche țara, din ochi își cunosc păsul,

Nici unul nu e iudă... Se cere-aci unire,

Bărbați a te încrede, făcuți a te-nțelege...

Mult poate chiriarhul cu viața cuvioasă...

E legea înainte, și patria, și fiii,

Ș-averea, și viața... Le-a prețuit românul.

Boierul e rea fiară! el numai se orbește

Și toate și le vinde pe o speranță numai

Când are înainte o umbră de domnie.

Ci om e și boierul, și omul e amestec

De angel și de demon... Avem și partea bună,

Iar partea infernală e rea când e-n putere...

A împilat-o turcul... Să nu pierdem speranța.”

Așa cugeta prințul și cuvânta cu sine,

Când intră chiriarhul Eftimie, zelosul.

În Domnul îl salută și-l binecuvântează.

Eroul se înclină cerându-i umil dreapta

C-o demnă curtezie, ce-nnobilă mărimea;

Îl pune jos să șază și caută în ochii-i,

Și recunoaște-ntr-înșii aceeași exprimare

Arcană și divină a visului de noaptea

Ce aprinsese-ntr-însul acea mânie sacră

Și regeneratoare. — Tu, muză, spune-acuma

Ce vorbe-au între sine păstorii și cu prinții

Când își cunosc solia și păsurile țării,

Când au ca să reforme și inima, și mintea

Popoarelor căzute, când răul predomină

Pe mic și peste mare, și toți s-abat din calea

Prescrisă omenirii, și nu e pân' la unul;

Când au de a se teme de jugul din afară,

De intrigi intestine, și când conspiră iadul

Asupra învierii a omenirii stinse

În moartea cea morală. Tu spune, sau tu fă-ne

A devina propusul și planul, și vorbirea

A doi români ce singuri erau meniți de Domnul

A realța poporul ș-a da viitorimii

Exemplu de mari fapte și cuget necesariu,

Să știe că românul nu moare, și-l așteaptă

O soarte radioasă, serbată-n preursirea

Divinelor decrete. Tu, muză, fă-ne iară

Să știm că viu e Domnul și e progres în sine,

Și-i așteptăm venirea, ce popolii realță.

Tu spune toate, zeie! Creștină libertate!

Căci până la noi fama nu ne-a adus nimica

Din câte se vorbiră în doma domnială

Cu Dumnezeu de față.