Treizeci de zile-asemeni mai răsăriră încă

Pe trista Românie, și soarele asemeni

D-atâtea ori trecuse peste aceleași scene

De cereri fără margini, de pradă, violații,

D-ucideri fără teamă, de țipete, de sânge.

De când în când păstorul se arăta la curte

Și se-nchidea cu duca în lungă conferință.

Boierii între sine aveau adunări dese

Și chiriarhu-adesea era cu ei de față.

În cele de pe urmă, nu înnoptase bine,

Și adunare mare era la banul Manta.

Era închisă poarta ș-un ferentar sta-n pândă.

În curtea spațioasă se tot auzeau giruri

De cai și clunțul zornet zăbalelor spumate

Ș-acea scuturătură ce duduie ca tunet,

Și baterea copitei, spărgând în neastâmpăr

Gunoiul bătăturii cu iarba încolțită,

Și ninchezatul ager.

Feciorii primblau încă chingați, înșelați caii

Până să-i dea la iesle sub tinsele umbrare.

În case-era-ntuneric; în sus, în capul scării,

O surdă licurire din îngânată lampă

Își revărsa lumina în lunga intrătură

Și arăta vederii bătrâni, gălbui pereții.

La ușa de intrare a sălii de ospețe

Sta un fecior din casă cu mâna sa pe cheie.

În fund, în fundul sălii, un pat cât ținea latul;

O scoarță purpurie în late vergi florate,

Țesută de băneasa, sta-ntinsă în tot lungul,

Și atârna la vale stufoși și mândri ciucuri;

Și laviți prelungite în dreapta și în stânga

Roșeau într-o dimie întinsă-n ținte albe,

Țesută iar în casă. O tavolă rotundă

Și mare sta la mijloc, c-o stofă belicoasă,

Cu grei de argint ciucuri; o cruce sta pe dânsa,

Cu tot, de tot de aur; o carte ferecată

În smalț și nestemate, și luminări trichellii,

O vargă pastorală și sacrele vestminte,

Pontificala mitră lucea naintea crucii.

În cap, în fața ușii, un jeț de nuc prea neted

Și vechi din alte zile, cu perna, rezemântul

De catifea verzuie, cu ținte pe el galbeni

Ș-auree-n jos funde. La răsărit, icoane

De la străbuni lăsate, ș-o candelă măreață

Ardea întru tăcere, în sus, dasupra ușii,

Însemnele băniei în arme-nchipuite,

Cu lănci între stindarde, în jurul unei perne,

Cu un toiag pe dânsa ș-o neagră gugiumană

C-o penișoară albă; și două steaguri drepte

Drapa băneasca ușă. În partea cea din stânga

Erau două coloane masive, de stil moric.

Din una pân' la alta, o vargă de fier groasă

Ș-o draperie deasă de dânsa suspendată,

Cu ciucuri și cu funde, ținea ușor intrarea

Cea largă, spațioasă, formată-ntre coloane.

Un alt fecior din casă, nepot de sor' lui Manta,

Aci lângă cortină introducea pe oaspeți

În stanța afundată, trecând prin intrătura

Ce deschidea cortina. Aci sta banul Udrea,

Bătrânul banul Manta și banul al Craiovei,

Mihalcea, belicosul, și vornicul Dumitru,

Și Mircea cel hotarnic, Mirică logofătul,

Isar și Teodose, mintoși logofeți ambii,

Vistierii Dan și Pană, spătarul Vintilică,

Spătarul Văcărescul și aga Vitejescul,

Și aga Luca-Lungul, și Radul Bărcănescul,

Tustrei frații Buzeștii, Calofirescul Radul,

Și capul lor, păstorul Eftimie zelosul.

Era-nvestiți cu toții ca-n zile de paradă:

Îmbrăcătura strâmtă, îngust găitănată,

Intra în cizme galbeni ce zornăiau în pinteni.

Pieptare pe corp strânse în găitane late,

La căpătâi cu nasturi; pe umeri chepenege

În copce d-argint prinse, cu fir de tot cusute,

Pe margini cu hârșie, lovea-ntr-o parte coapsa.

D-o bellică centură ce cuprindea mijlocul

Într-o curea cu ținte, cu zale aurite,

O sabie-appendută suna-n toată mișcarea.

De gât decora pieptul colana cea de aur,

Cea rămășiț-antică de cavalerii Romei.

Pe spalle cădeau plete din mica gugiumană

Și pusă la o parte, cu fundul lăsat roșu.

Iar banii-aveau, pe umeri, în loc de chepenege,

Un lung și splendid conteș; la mijloc cingătoarea

Mai lată de mătase, cu două mari, rotunde,

Masive, d-aur copce, ș-o pană-n gugiumană.

Iar chiriarhu-n straie de lână umilită,

Ș-o glugă monahală acoperea cărunte

Și cuvioase plete, căci pân' atuncea încă

Gâmfarea bizantină nu corupsese clerul.

„Rău se-ncuibă păgânul în țară, badeo Udreo! —

Suspină vechiul Manta; mult s-au stricat boierii!

Ce moliciune mare e-n dumneavoastr-ăi tineri!

Pe când eram eu june ș-aleserăm cu toții

Din Afumați pe Radul, când pașa din Nicopol

Venea ca bei al țării, cinci bătălii tot una

Avurăm cu păgânii și-nfrânserăm trufia

Spurcatului Mehmet-bei. Ce foc era pe țară!

Cadiu în tot orașul ! Turcime în tot satul!

Junghieri și pradă mare! Erau turbați păgânii.

Junimea boierească p-atuncea avea sânge;

Cu mic, cu mare, țara era în arme toată

Și mi-ți făcea pe turcul să ne respecte dreptul.

Turcii d-acum sunt loaze, borfași, suferiți trântori.

Câți cugetați să fie cu toții-n toată țara?”

„Sunt mulți, ucigă-i crucea! — răspunse Dan vistierul;

Vro trei mii rămășițe de la domnii trecute

Ce-n voie de nevoie, prin oarba nepăsare

Și moalea cârmuire, rămaseră în țară

Ca negustori, să zicem, și-n faptă ca lăcuste.

Pe lângă ei veniră pungași cu punga seacă,

Acei ce-mprumutară pe hoțul de Lisandru

Să-și cumpere o țară ca să o poată vinde;

Și spre-a-și lua iar banii, luară în arendă

Veniturile țării cu oameni dimpreună.

Și datoria-aceea e rea, mare gangrenă,

Din zi în zi tot crește, se tot mulțesc datornici;

Se-nfipseră în țară ca lipitori mârșave

Ce nu le mai smulgi altfel fără să rumpi și carnea.”

„Le dai un praf de sare d-a neagră ca și ele,

Și-apoi le vezi cum varsă, stârcindu-se, ăl sânge”.

Prorupse Rad' Buzescul c-un eroism sarcastic,

Și râseră boierii c-un râs de răzbunare

Ce-anunția mari fapte.

„Pe lângă-aceste fiare, alți vro trei mii ne-aduse

Tot ciuma de Lisandru, sa-i fie, biet, spre pază,

Să stoarcă cu ei țara și să domnească-n pace, —

Urmă tot Dan vistierul, — căci el le da simbria.”

„Despotul în putere nu e fatal atâta

Ca deșirata iazmă de un tiran molatic, —

Prorupse chiriarhul sorbit în ascultare.

Cea temere vulpeană, cea remușcare cruntă,

Ne-ncrederea în toate și frica și de umbră

Îl fac uimit s-alerge la simbriași venetici

Și-n mână le dă viața cu țara dimpreună.

În dreptul lor acuma ei ca p-a lor avere

În lung și-n lat o pradă!” „Unde mai pui acuma, —

Urmă iar vistierul, p-aceștia din urmă,

Măriei-sale gvardii, ce din Constantinopol

L-aduseră în țară și nu mai vor să fugă?

Spahiii se-ndulciră la mierea și la untul

Ce cură copioase ca-n raiul ce visează

Păgâna spurcăciune! Mult le plăcu viața

Trândavă, vagabondă și mult le veni bine

Cu traiul cel ușure al celor dinainte

Pungași, ș-adică gvardii ce mi-i aflară-n țară.”

„Noi nu știm ce le place, adăugi bătrânul,

Nici cum le vine bine. Noi întrebăm acuma:

Stau ei după tratate? Avem vro legătură?

Se află vreun ordin al Porții spre aceasta,

Ca-n timpii lui Mehmet-bei ce aducea firmanul?

Că, dacă coconașii nu știu cu arma-n mână

Să-și apere moșia și să-și păstreze dreptul

Ce bunii lor, bătrânii, știură, cu-al lor sânge,

Să-l lase-n moștenire pe mari, sânte temeie,

Încai să afle lumea că ne-am supus de frică.

E vrun firman al Porții ce nu va să cunoască

Tratatele-n ființă, și noi, biet, nu cunoaștem

Nici cum se ține pala, nici cum se-mpumnă lancea,

Și d-aia turcul astăzi se joacă cum îi vine

Cu casca dorobanță, cu conciul femeiuței?

Aceasta voi să aflu, să ne luăm de una.”

Atuncea logofătul, mintosul Teodose:

„O, unchiule, răspunse, se știe că vrun ordin

Nu este de la Poartă a ne călca tratate,

A ține turcii-n țară și a-i lăsa să-și facă

Geamii și locuințe, să stoarcă pe creștinul,

Să ne batjocorească și legea, și credința,

Să-și facă jucărie cu viața noastră însăși.

De față vreun ordin e drept că nu se vede;

Vedeți însă c-aicea e marghiolie mare,

Că e hiclean păgânul și nu știe de lege.

Încetul cu încetul, se-ntinde mereu turcul,

Și noi astăzi de voie, iar mâine de nevoie,

Și mai târziu de frică, să-i dăm ca de la sine,

Știi, una câte una, până s-or face toate.

Prin colonii urzite, d-o parte crescând turcul,

De alta stând românul, îți ia astăzi copila,

Mâine-ți ucide tata, îți spânzură flăcăul

De ce să aibă suflet să-și apere surora

Ș-o mumă disperată; copilul ți-l turcește,

Pe desfrânat ți-i face beșleagă, să momească

Pe alții ca și dânsul, până când, iată, țara —

Curat țară turcească. Impuneri d-alde astea

Nescrise și piezișe cu mult sunt mai fatale

Decât cele d-a dreptul, până când mai e sânge

De românel prin vine și vrun boier ca Manta

Ș-o biată spadă-n mână, că știi unde te afli,

Și ori mori ca românul, ori mi-ți înveți pe turcul

Să-ți recunoască brațul, d-a dreptul repezindu-l

În sânul unei hurii.” Se bucurau bătrânii

La vorbele frumoase ce deștepta curajul

În inimile june. Cât el de nalt se scoală

Buzescul cel mai mare, ce nu prea vorbea multe,

Și-și spune al său cuget: „Ce ordin ori neordin?

Vedem cum merge treaba... De ici se îndreptează,

Și colo e-ajutorul.” Și sună țeapăn pala,

Nălțând la ceruri brațul, fierbând de răzbunare.

„Sunt semne bune! bravo!” strigă banul

Mihalcea.

„Și binecuvântate să-ți fie ale vorbe”,

Adăugi păstorul, ștergând lacrime calde.

„Nu s-au pierdut românii! strigă și banul

Udrea,

Ci stați, să știm ce facem. Noi ne sculăm cu arme,

Și țara e puțină, de tot dărăpănată.

N-ar fi de cuviință întâi să ne-nțelegem

Sau cu vecinii noștri, sau c-o putere mare,

Să cerem ajutoare?” „Ce ajutor, nea Udreo?!

Precurmă logofătul Isar cu carte multă;

Nu este la loc vorba: pesemne d-alianță

Ai vrut s-aduci cuvântul; căci fratele moldavul

Și dincoaci transilvanul e într-aceeași stare,

Și toți avem nevoie să ne întindem mâna

În strânsă legătură și unul pentru altul

Să sară spre-ntărire, iar serbul și bulgarul,

De-și simte scăpătarea și jugul, scoată arma

Și cauză comună cu noi vie să facă.

Așa înțeleg lucrul. Iar dacă mergi cu mintea

La neamț sau leah, sau ungur, să cerem ajutoare,

La astfel de-mprumute e camăta prea mare,

Și lipsa d-ajutoare ce nu le mai poți duce!

Nu vă-ncurcați cu șoangheri și cu puteri de astea,

Că unii ca aceștia or să ne puie capul

În numele credinței. D-o fi să scăpăm astăzi

Ca să cădem iar mâine, schimbând mereu la juguri,

Sau să întindem mâna, cerșind când ici, când colo

Scutire și protecții, mai bine, frați, cu turcul,

Mai bine jugul aspru; devie toată țara

Un pașalâc în formă: căci tot mai ai d-a crede

Că poți scăpa odată. Despotul d-altă lege,

Ce nu prea știe multe, încai te-nvață minte

Să poți fi om odată. Să știți că turcul scade,

Căci legea îi e oarbă; ș-atunci creștinul neted

Își ia cele pierdute. Eu, zău, râvnesc la grecul,

C-acum e pus prea bine și a scăpat de smorfuri,

De titluri bizantine, și nu-i rămase alta

Decât căzute templuri ș-aducerea-aminte

De gloria străbună, servată într-o limbă

Curată și divină; și suveniri c-acestea

Reîntregesc popoare. Să știți că ei odată

Or să mugească astfel cum să-i auză lumea

Și pe temeiuri bune-și vor re-ntări ființa.”

Se scoală după-acesta Calofirescul Radu

Și zice mai d-a dreptul: „Boieri, cu alte vorbe

Îmi place mie pala ce-n ambele părți taie

Și luce pe dasupra popoarelor corupte,

Și capul ce se nalță mai sus de apa dreaptă

Mi ți-l retează iute, să vie la măsură.

E bună, zău, măsura, și-n noi capete multe

Le văz cam țuțuiate”. „E bună vorba, tize!

Adăugi și Radul Buzescul din Craiova;

S-a îngâmfat boierul, s-a sfemeiat cu totul;

S-a dus acea virtute de suflete române,

Ce îi părea batjocuri oricare alte titluri

Ce ies din rânduiala anticelor costume.

Mărimea cea română a fost numai în nume,

Ce-și face omul singur, și-n titluri ce posede

Pe-ntreagă demnitate și numai pe persoana-i.

Acum îl vezi c-aleargă după grăfii străine,

Să-și împletească coada cu bendă baronală

Și cruci să mi-și atârne p-un piept făr' de virtute,

Să iasă de vânzare ca marfa necătată.

Boier e meserie de apărarea țării,

Iar nu nobilitate; căci nobil tot românul

A fost întotdauna, ca cetățean de Roma.

Zău, legiuni atâtea ce stinseră dăcimea

Nu mi-au venit p-aicea a domina tărâmul

Sacrat cu al lor sânge, ca să-și repuie-n urmă

Romanele lor drepturi. De când pierdu românul

Orgoliul de sine ș-uită a sa mărime

Și începu să lingă străină nobilare,

D-atunci prevăz că țara e p-a pierzării cale,

Nu scapă până-n urmă de soarta ce-o așteaptă

Și vine drept la vorba cu multă cumpănire

Ce zise logofătul. Protecții d-alde astea

La nepoțeii noștri or să le dea prin piele.

Departe d-aste locuri relații d-ajutoare!

Și eu prefer mai bine o pală ce te-nfrână

Decât veninul dulce din cupă poleită

Ce-mbată și desfrână ș-omoară de tot statul.”

„O, fiilor, să fie cu dumneavoastră Domnul! —

Mai zise chiriarhul aprins de un dor mare.

Ce bună vă e vorba și mintea bărbătească!

De ce nu am putere să fac să cugeteze

Pe toți boierii astfel! căci toate le-ați zis bine.

E mare tirania când, chiară și sinceră,

Se dă d-a drept pe față și, nepărtinitoare,

N-alege mic sau mare, egali pe toți îi face

C-a cerului dreptate. În ea se-nvârtoșează

Și braț, și piept spre luptă, și suflet se-mbărbată

Spre marea suferință a crudelor martire

Și-ntreaga scuturare a jugului tiranic.

Ea-ți ia viaț', avere și însăși libertatea,

Îți luptă legea-n față, te sforță să o lepezi,

Te cheamă la martiriu să întrevezi stâlparea.

Se santifică omul în asprele catene,

Sunt frați în fiare sclavii, se întăresc în Domnul.

Se pietrifică brațul la bandele metalici,

Și când într-însul bate oțelul tiraniei,

Răscapără scânteia divin' a libertății

Și-ncinde inimi, suflet, erou devine sclavul.

E rea acea vulpeană, ascunsă despotie

Ce-n planuri șovăite, c-o mână lungă, lungă,

Sub mască de credință confrate se preface

Și-ți sapă din temeie străbunul edificiu,

Spoindu-l pe dasupra să crezi că îți va bine.

Nu-ți ia a tale drepturi, te face-a i le cede

Corupt, de bunăvoie; insuflă-mperecherea,

Discordia din casă, dezbărbătează suflet,

Dezmădulează corpul, îți nalță de modele

Ființe sfemeiate, îți face și-ți desface

Fundamentala lege, te face să rupi singur

Străbune legăminte, îți pângărește limba

Și datini și costume; și te orbește-atâta,

Să-ți placă pângărire și să-ți conservi, ca naiba,

Drept coarne infamia, să crezi că ești și mare

Când, înger al sclaviei și târâtor ca dânsa

Și tont, fără simțire, devii singur unealtă

A-ți amăgi un frate, făcându-ți-l complice

La-ntreaga subjugare, la moartea generală

Ș-a numelui cel mare...

Jug cesta se numește și faptă a Satanei;

Iar ceealaltă este o stare primitivă,

Cel mult sălbăticie; e omenirea pruncă

Ce are și viață, și viitor nainte.

Sălbaticul, barbarul e omul neștiinței;

Și dacă te subjugă, cu numărul te-mpilă

Și peste corp domină, iar nu și-ntr-al tău suflet.

Barbarul nu străbate în Roma și Bizanțiu

Decât peste corupții; vandalul, turcu-apare

Ca angel de urgie dreptății cei din ceruri

Când omul uită legea; e foc de lămurire

Ce inima prepară să simtă libertatea

Și prețul ei cel mare.

E rău la soare-apune, că trage-a întuneric,

După apus te-așteaptă că vine miezul nopții;

D-acolo iezuiții prepară tirania,

D-acolo fiare-eterne ș-al sufletelor jug.

Tiranii din Europa or să ne puie capul,

Anticrist n-a să fie păgân de altă lege,

Creștin va fi, spurcatul! ca-n numele credinței

Altarul să profane și legea să o surpe

Cu chiar numele legii...

E rău a fi cu turcul; ci iazmă e creștinul

Ce îți declamă legea ca să te tragă-n cursă:

Cordele de mătase ușor încolăcite

Ce te sugrumă-ndată cât vrei să scapi din ele;

Ești prins și te înghite; ți-e șters din cartea vieții

Și însuși al tău nume. O, fii! cuvântul este

A scutura jos jugul ș-a nu-l schimba cu altul

Mai greu și mai durabil. Ia să venim la capăt,

La scopul ce ne-adună: ce facem noi cu turcul?”

„Rezbel și răzbunare!” strigară toți dodată.

„Dar cine ne e capul? — întreabă

Bărcănescul,—

Cu cine-avem d-a face? cu turcul și cu vodă,

Sau numai cu păgânul? Cum am putea străbate

A fi-nțeleși cu domnul ș-al trage-n partea noastră?

Să n-avem două lupte, căci certele civile

Desființează nații; de ele tot românul

Să-și facă sânta cruce, și cât poate să fugă.”

„Prea bine zici, cumnate, — urmă vornicul

Mitrea.

Aici e mult de cuget de unde să începem.

Când te încurci cu domnii, deschide-ți întâi ochii

Și-i pipăie la vână. Cunoaștem noi lui vodă

Și inimă, și cuget pe toată-ndoitura?”

Răspunse-atunci bătrânul, pățitul banul

Manta:

„Copii, vodă nu este străin, îl știm cu toții;

El e Mihai spătarul, e banul al Craiovei;

El a ținut cu țara punându-și în joc capul,

Când vrea ca să-l ucidă spurcatul d-Alexandru.

Nu crez să asurzească acum la vocea țării.”

„Dar, unchiule,-l cunoaștem, — urmă Isar

mintosul.

Îl știm de pe atuncea când ne mâncam amarul

Cu dânsul dimpreună. Dar astăzi... deh! domnește;

Și știi că-n timpii noștri domnia n-o ia nimeni

Cu degetul în gură: ce legături ascunse

Și ce de mai promiteri până s-ajungă vodă!

Domnia azi d-afară se cumpără și vinde,

Alegerea e formă sau intrigi, violare.

Domnia e arendă pe care îți dai suflet

Și-n care arendașul e una cu pristavul

Ce-a mijlocit vânzarea... E bun, biet, tot românul,

Ci intră dracu-ntr-însul cum s-a văzut călare

Cu buzduganu-n mână...”

„Noi să-ncercăm, nepoate”, răspunse banul

Manta

Cu aer de om sigur.

„Ce facem astă-seară? — prorupseră

Buzeștii, —

Se pune jurământul?”

„O, fii, vream mai nainte un soț nou a

propune”,

Răspunse chiriarhul.

„Tătuță! Suntem siguri, — urmă greu banul

Udrea, —

Că noul nostru frate e om de omenie,

Român să pui credință, când ni-l propune-o dată

Păstorul nostru însuși.”

„Cu toții suntem siguri; dar cine-e? Cum îl

cheamă?”

Strigară iar cu toții.

Atuncea chiriarhul cătă la banul Manta

Și îi făcu cu capul să nu mai piarză timpul.

Se scoală banul Manta și trece-n sala mare;

La ușa cea din dreapta respectuos s-arrestă

Și-ncet de trei ori bate. Dinântru îl întreabă:

„Sunt toți?” „Toți!” îi răspunde... și ușa se deschide.

Îndată, drept și sigur, un mare om propasă

Și repede-și aruncă ochire acvilee

Și pasă drept la jețul ce sta naintea crucii.

Un stat înalt și nobil, un port de majestate,

O frunte mare, scoasă, ce cugetă departe,

Scânteietori ochi ageri, sprâncene ebenine,

Un nas roman, o buză pacefică, ridentă,

O barbă marțială, un piept ce sparge soarta

C-o tare pațiență și brațe musculoase.

Tunică cârmâzie de catifea deschisă

Cu ghinde, frunzi de aur la piept și-n jur pe poale,

Cădea p-o-mbrăcătură colana strâmt pe pulpe,

Pe care coturni bellici roșea pân' la genunche

Cu pinteni d-argint ageri. O copcă scânteindă

În suma de brillante strângea a lui centură

Ce talia pronunță. De dânsa-n partea dreaptă

O pală strălucente sub mână tare-appânde,

E și-mpumnat mânerul. Mijloc și late spete

Și umeri se deseamnă sub mantă purpurie

Și largă și ușure, în copci ca două stele

Cavalerește prinsă. De gât decora pieptul

Colana cea de aur. O pelerină neagră

De samuree piele cădea rotund pe mijloc.

Un coif avea în dreapta, în loc de gugiumană,

Drept bellică emblemă; ne-ncinsă-i era fruntea,

Și capul drept și liber; descoperite plete

Cădeau pe pelerină, ca dânsa negre, lucii,

Eroic onduloase.

O cugetare scurtă umbri crețindu-i fruntea;

Ș-apoi, decis cu totul, ațintă pe ban Manta:

„Să vie, badeo Manta!” Și banu-ndată pasă

În stanțele din stânga, și-ndată iară iese

Cu chiriarhu-n sală. Acesta se înclină

Și sacrele vestminte cu pietate-nveste,

Plecat pe cap își pune pontificala mitră

Și-n dreapta își ia cârja.

Iar trece banul Manta în stanța adunării

Și-n treacăt ceva spune feciorului din casă.

Intrând: „Boieri! — le zice, — păstorul în vestminte

La jurământ ne cheamă; și noul soț așteaptă

Unire să conjure.”

Cu toții trec în stanța intrării și vecină

Cu sala solemnelă. Ban Manta face semnul,

Feciorul trage coarda, cortina se deschide...

Boierii împreună văd toți pe însuși vodă!

Toți repede pun mâna și-mpumnă strâns mânerul;

Dodată-ndoit cuget ca fulger îi străbate:

Și trădământul negru, ș-a planului plinire.

Ardeau făclii sacrate, splendoarea era mare !

Uimiți erau boierii la umbră de lumină.

„Încoa, boieri! — le zice asigurat eroul, —

Cu voi aveți un frate ce stă naintea crucii,

Simbol creștin de chinuri, de moarte, de martiriu

La care el se-nchină spre mântuirea țării.

Curajul ce vă-nsuflă, ardoarea generoasă

Și piepturi credincioase, și brațele române

Îmi sunt prea necesare la multa mea voință

Și fapta ce-ntreprindem... Veniți: eu sunt al vostru,

Și voi a mele scuturi. Pe sântul evangeliu

Eu vă anunț de bine: o soartă ne așteaptă

Ș-o glorie comună. Veniți, c-a mea chemare

Vă adună aicea.”

„Dar, fiilor, — prorupse Eftimie zelosul, —

Prepusuri la o parte! e mare domnul țării:

Această adunare ș-unire într-un cuget

Nu este a mea faptă, e planul său ce însuși

L-a conceput în Domnul; el însuși mă trimise

Și-mi dete-nsărcinarea să vă cunosc virtutea

Și dorul pentru țară.”

Tu, muză, spune-mi svolul, entuziasmul mare

Și focul ce s-aprinse în inime române,

Ce rechema acuma senaturile Romei,

Ce se lupta cu soarta și-ntemeia mărimea

Împărătesei lumii. Răpiți erau boierii

În marea bucurie: li se părea-nceputul

La fericitul termen. A lor minte străbate

Pe aripe de flăcări în glorioasa cale

Ce duca le deschide. Vin toți în jurul mesei;

Ban Manta-aduce steagul cu acvila romană,

Cruceată-mpărăteasă, cu Constantin augustul

Ce-ardică-n triumf crucea cu mamă-sa Elena:

Semn mare că triumfă cel închinat la moarte.

Cu tarea-i mână stângă eroul scoate brandul

Ce fulgeră-n tot latul și punta o depune

Pe masă spre-nchinare. Ia steagu-n mâna dreaptă.

Trag săbii toți boierii, și șuieră oțelul,

Și punta se depune respectuos pe masă,

Onoare de oșteni.

Ce semăna eroul, o, muză sinaită

Ce-ncorporași întruna poporul Israel,

Dând nației un nume, un suflet ș-o viață?

Ființă muritoare pe Mihail-arhangel

Nu l-a văzut vrodată cu sabia de flăcări;

În mijlocul de angeli când jură-n cer credință

Și curăță-empireul de impiile duhuri.

Imaginați acuma pe Mihail al nostru,

Cu gladiul în mână între române piepturi,

Că jură răzbunare și curățirea țării

De crimele păgâne, și veți putea-nțelege

Cereasca curățire, pe cât poate icoana

Material aduce ideea spirituală.

Păstorul ia în mână făclie arzătoare,

Și-ntr-însul intră spiritul cel dătător de viață

Popoarelor căzute.