Frumoasa Dunăre galbenă.

Succesul naşte, cvasiobligatoriu, contestarea. Marea audientă a „Călătoriilor extraordinare” i-a adus lui Jules Verne nu numai îndoiala unora în ceea ce priveşte însăşi existenta sa fizică (vezi mobilul vizitei la Amiens a lui Edmondo de Amicis), ignorarea de către istoria literară conformistă sau absenţa de sub cupola Academiei Franceze, unde au somnolat atâţia „nemuritori” de o clipă. în a doua jumătate a lui 1876, scriitorul şi editorul său, Hetzel, erau somaţi să plătească, în termen de trei zile, suma de de franci domnului Leon Delmas. Motivul? Dl. Delmas publicase în 1863, sub pseudonimul Pont-Jest, o nuvelă care ar fi fost plagiată în Călătorie spre centrul Pământului. Dar să vedem ce spune principalul împricinat, într-o scrisoare nedatată către Hetzel: „… am recitit Capul lui Mimer. închipuieşte-ţi că eroul D-lui de Pont-Jest nici măcar nu merge în interiorul Pământului. El se mulţumeşte să descopere un cap într-un sicriu în vârful unui munte, apoi moare şi asta-i tot. Nu-i nici o urmă de legătură între subiectul lui şi al meu. Singura asemănare, cam ciudată, este că amplasamentul sicriului este indicat de umbra proiectată de o nuia la lumina Lunii, în timp ce la mine, umbra proiectată de un pisc la lumina Soarelui este cea care indică locul unde se află deschiderea pentru a coborî în interiorul Pământului. Şi uite-aşa! Nuvela D-lui de Pont-Jest se sfârşeşte cam acolo unde începe cartea noastră!” Somaţia a fost urmată de o citaţie, dar, firesc, procesul a fost pierdut de reclamant. La fel s-au petrecut lucrurile în 1896, când chimistul Eugene Turpin, inventatorul melinitei, s-a recunoscut în personajul Thomas Roch, din romanul în faţa steagului. Asemeni lui, Roch inventase nu doar un superexploziv, ci şi un detonator şi un proiectil autopropulsat. Asemeni lui, se izbise de obtuzitatea celor chemaţi să aprecieze importanta acestor invenţii pentru apărarea naţională. Şi dacă Turpin fusese închis, fiind învinuit de divulgarea într-o carte a unor secrete militare, Roch îşi pierduse minţile, ajungând la ospiciu şi devenind apoi unealta unor piraţi lipsiţi de scrupule. Acuzaţia de defăimare nu era deci gratuită, dar tribunalul s-a lăsat convins de argumentele d-lui Droz, consilier juridic al Editurii Hetzel şi, mai ales, de elocinţa lui Raymond Poincare, strălucit reprezentant al baroului parizian, la ale cărui servicii apelase Jules Verne. Viitorul prim-ministru şi preşedinte al Republicii Franceze avea să fie implicat şi în cel de-al treilea proces prilejuit de o „călătorie extraordinară2, inculpat fiind de astă dată, alături de editor, fiul lui Jules (decedat în 1905), Michel Verne. Gratie acestui episod, cunoaştem data aproximativă a redactării şi titlul primei versiuni a Pilotului de pe Dunăre, roman apărut abia în 1908, cu toate că inaugurase, în planul creaţiei, ceea ce am numit „deceniul românesc”.

M-am referit la proces şi în prima mea carte consacrată marelui scriitor’, întemeindu-mă pe comunicarea prezentată de Piero Gondolo della Riva la Colocviul Jules Verne de la Amiens (11-13 noiembrie 1977) şi publicată în Bulletin de la Societe Jules Verne (36). Vernologul italian intrase în posesia copiilor corespondenţei Editurii Hetzel din perioada 1909-1912 şi reproducea în comunicare patru scrisori, cea mai importantă dintre ele – proiectul de răspuns al lui Michel Verne către Jackel Semo – fragmentar. După 1980, am putut consulta Arhivele Hetzel, la Biblioteca Naţională din Paris, Departamentul manuscrise. Şi iată ce am descoperit la cota N. a. fr. 17010:

Arhivele Hetzel Dosare de autori LXX I X Jules Verne Procesul SEMO.

Cele 182 de pagini ale dosarului înmănunchează piese de maximă importanţă pentru înţelegerea nu doar a desfăşurării procesului, ci şi a fazelor elaborării romanului aflat în discuţie. Selecţia mea începe cu această scrisoare: „R. Cassin avocat 12, rue Caumartin Paris, 21 Decembrie 1909

Domnului J. Hetzel Librar Editor 18, rue Jacob Paris.

Domnule, Am onoarea să vă informez că sunt împuternicit de firma Jackel Semo, din Rusciuc, să urmăresc pe cale judiciară compensarea considerabilului prejudiciu care i-a fost adus, şi din pricina căruia continuă să sufere, prin publicarea romanului Pilotul de pe Dunăre, semnat Jules Verne, publicat de dumneavoastră în foileton în Le Journal şi în volum, în mai multe ţări şi în mai multe limbi, în care Jackel Semo este numit bandit şi înfăţişat ca atare.

Detaliile furnizate pe seama lui, privind îndeosebi religia şi oraşul natal, şi locurile unde este plasată acţiunea, îl vizează atât de direct, încât e cu neputinţă să se nege că este vorba despre clientul meu. Dealtfel, nu poate fi nici o îndoială în această privinţă: domnul Jackel Semo s-a aflat în contact cu fiul lui Jules Verne în timpul unei călătorii a acestuia din urmă la Belgrad şi atunci au făcut schimb de cărţi de vizită.

Lucrarea pâre astfel să fie opera fiului, care l-a cunoscut personal pe domnul Jackel Semo şi nu a lui Jules Verne însuşi.

Vă stau la dispoziţie pentru a conferi despre această chestiune, înainte de a începe urmărirea judiciară.

Vă rog să primiţi, Domnule, distinsele mele salutări.

R. Cassin” 3

Cât de întemeiată era învinuirea formulată în scrisoare? La paginile 128 şi 131 ale ediţiei princeps a Pilotului de pe Dunăre, primul tiraj, se poate citi: „această gabară care, cu încărcătura incompletă, ar fi trebuit să aibă un calaj de cel mult un picior, se afunda în apă aproape şapte picioare. Acest fapt da naştere unor dificultăţi reale în navigaţia pe Dunăre şi făcea necesară prezenţa unui excelent pilot. Banda dispunea de un asemenea pilot în persoana lui Jackel Semo, un israelit originar şi el4 din Rusciuc.”

La 28 decembrie, Hetzel îi trimitea lui Michel o copie a scrisorii. A doua zi, Michel îi răspundea (citez esenţialul): „Evident, ştirea pe care mi-o dai e foarte agasantă, dar nu trebuie să exagerăm.” Editorul a hotărât totuşi să schimbe numele personajului înainte de a primi citaţia şi a acceptat sugestia lui Michel ca pilotul să se cheme Yacoub Ogul, ceea ce, dat fiind numărul egal de litere, prezenta avantajul retipăririi unui singur rând.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici. La 9 februarie 1910, Semo fixa cuantumul compensaţiei la 20-25.000 de franci. Tratativele n-au dat nici un rezultat. La 22 aprilie, Hetzel primea notificarea oficială cuprinzând cererea de a se elimina numele lui Jackel Semo din roman. La 30 aprilie, Michel întocmea un proiect de răspuns, pe care-1 supunea lui Hetzel: „Cât despre răspuns, cred că ar trebui să dea dovadă de cea mai deplină sinceritate şi să declare:

Că e adevărat că l-am întâlnit pe d-1 Semo pe Dunăre şi că am făcut schimb de cărţi de vizită.

Că nu-mi amintesc nimic despre detaliile pe care pretinde că mi le-a dat, fapt pe care-1 contest categoric până la proba contrarie.

Că este cel puţin exagerat ca, pornind de la această întâlnire, să se susţină caracterul apocrif al cărţii, alegaţie împotriva căreia protestez în modul cel mai categoric.

Că adevărul este mult mai simplu şi că rolul meu s-a mărginit, la întoarcerea din călătorie, la a-i cita tatălui meu, care căuta nume bulgăreşti, pe cel al d-lui Jackel Semo.

Că e imposibil ca folosirea acestui nume să-i fi adus cel mai mic prejudiciu d-lui Semo, personajul imaginar care-1 poartă jucând doar un rol episodic şi foarte şters. Că, dealtfel, acest personaj a murit, în roman, în 1876 şi că are o cu totul altă profesie decât aceea a reclamantului. Că, prin urmare, nu e posibilă nici o confuzie, cu toate similitudinile datorate dorinţei de a respecta culoarea locală.

Că folosirea numelui Semo n-a avut un alt motiv şi că, oricum, nici tatăl meu, nici eu n-am avut intenţia de a-i dăuna veritabilului Semo, cu care n-am fost în contact decât câteva ceasuri, pe care nu-1 cunosc într-o altă ipostază şi căruia i-am păstrat cea mai plăcută amintire.

Că deplâng faptul că d-1 Semo s-a putut înşela în această privinţă şi că, îndată ce am aflat despre nemulţumirea lui, inexplicabilă pentru noi, ne-am grăbit să-i dăm satisfacţie spontan. Că numele lui nu mai figurează în Pilotul de pe Dunăre.’*

Nu ştim dacă Hetzel s-a declarat de acord, dacă răspunsul a fost redactat şi trimis celui în cauză. Presupunând că gestul a fost făcut, el n-a avut efectul scontat. La 26 mai, Jackel Semo se adresa Tribunalului Civil al Senei, cerând drept despăgubiri 50.000 de franci. în această situaţie, împricinaţii au apelat la tandemul care câştigase procesul cu Eugene Turpin, furnizându-i datele necesare întocmirii pledoariilor, într-o notă trimisă lui Droz, la 23 decembrie 1911, Hetzel explica astfel schimbarea titlului iniţial, Frumoasa Dunăre galbenă: „Romanul fusese scris, în ciornă, dar în întregime, potrivit metodei autorului, pe la 1880. Data arată că (titlul – I. H.) era ca o reminiscenţă a celebrului vals al lui Strauss, Frumoasa Dunăre albastră, care făcea furori pe atunci, de unde glumele lui Jules Verne care, vorbind cu cei doi Hetzel, tatăl şi fiul, despre creaţia lui, spunea că Dunărea e desigur frumoasă, dar, transportând mult pământ aluvionar, nu putea să aibă această culoare.

Mai târziu, când s-a pus problema (în 1908) publicării acestei opere rămase inedite, titlul devenise cam inactual.”

Inactual şi demonetizat prin apariţia, în 1904, a cărţii lui Gaston Lavergnolle, Frumoasa Dunăre blondă. Amintiri şi impresii de călătorie.

Un alt document crucial din dosarul LXXIX este Nota redactată de domnul Michel Jules Verne cu privire la Pilotul de pe Dunăre, şapte pagini dactilografiate, din care am desprins: „Această din urmă lucrare a fost scrisă prima oară la o dată pe care n-aş putea s-o precizez. Manuscrisul autograf al acestei prime versiuni, intitulată Frumoasa Dunăre galbenă, este alăturat prezentei note. în afara câtorva părţi comune, această versiune este cu totul diferită de textul publicat. Asta se datorează faptului că romanul, în prima sa formă, nu-1 satisfăcea pe tatăl meu, care a socotit că trebuie să-l reia aproape în întregime.

Această dublă versiune a unei aceleiaşi lucrări nu este un fapt unic. în afară de Goana după meteor, Pilotul de pe Dunăre şi Naufragiaţii de pe Jonathan”, există cel puţin un precedent în trecut (sic). Douăzeci de mii de leghe sub mări a fost şi el scris de două ori şi chiar, dacă nu mă înşel, de trei ori. Lucrul este uşor de verificat raportându-ne la manuscris, aflat în proprietatea Prinţului Roland Bonaparte, căruia i l-am dăruit în semn de omagiu.

Dar, în epoca în care a fost compus Douăzeci de mii de leghe sub mări, tatăl meu era tânăr şi putea să-şi asume efortul de a scrie de mai multe ori, de mână, aceeaşi lucrare. în cazul Pilotului de pe Dunăre, circumstanţele erau foarte diferite. Când tatăl meu a considerat că a venit momentul să-şi reia cartea de la capăt, acţiunea timpului se făcea simţită din plin. Mâna refuza aproape să-l mai asculte şi slăbirea vederii îl adusese la o stare de cvasi-cecitate. Aceste fapte sunt de notorietate publică. Dealtfel, ele sunt dovedite de cele două scrisori autografe alăturate prezentei note. Acesta este motivul pentru care tatăl meu s-a hotărât să dicteze Pilotul de pe Dunăre, aşa cum făcuse, dealtfel, înainte, cu câteva dintre operele a căror publicare socotise nimerit să o întârzie.

Pentru aceste dictări, eram secretarul său cel mai indicat şi, cum am spus, prima dintre ele a justificat achiziţionarea unei maşini de scris Dactyle. Aşa am ajuns să-i înmânez, ca un simplu document, cartea de vizită a Domnului Jackel Semo.

La moartea tatălui meu, m-am aflat deci în prezenta unei serii de opere, dintre care patru existau în două forme distincte, o formă manuscrisă, reprezentând versiunea respinsă de tatăl meu şi o formă dactilografiată, reprezentând versiunea pe care o considera definitivă, în afara unor modificări de detaliu pe care avea de gând să le efectueze pe şpalturi, moartea lui obligându-mă să le iau asupra mea. Voi atrage atenţia că faptul poate fi dovedit în mod efectiv prin compararea manuscriselor cu textele publicate, texte care, în anumite cazuri, n-au decât foarte puţine raporturi cu prima versiune. (…)

Din cele de mai sus, trebuie deci să conchidem:

Că, situaţia Pilotului de pe Dunăre fiind aceeaşi ca a Vulcanului de aur, a Goanei după meteor şi a Naufragiaţilor de pe „Jonathan”, această situaţie a avut aceleaşi cauze, 2. Că, dacă Pilotul de pe Dunăre este apocrif, există cvasi-certitudinea că şi celelalte trei opere sunt la fel, 3. Că nu se poate imagina ce interes am fi avut, o terţă persoană sau eu însumi, să ne dăm osteneala de a reface aceste patru lucrări de vreme ce posedam manuscrisele autografe şi că n-aş fi fost atât de imbecil încât, având în mână un text manuscris de o autenticitate inatacabilă, să născocesc un altul conţinând o particularitate suspectă.

Rezultă din acest raţionament, care mi se pare irefutabil, că folosirea numelui Domnului Jackel Semo este tocmai o dovadă a autenticităţii Pilotului de pe Dunăre, rescrierea celor patru romane devenind un fapt dintre cele mai fireşti îndată ce este atribuită autorului însuşi, a cărui dorinţă de perfecţionare e de ajuns pentru a explica totul.

S-ar fi putut întâmpla să nu fiu în măsură să stabilesc altfel decât prin această dovadă indirectă autenticitatea Pilotului de pe Dunăre şi, în consecinţă, a tuturor operelor postume, căci în definitiv nimic nu ne putea face pe tatăl meu şi pe mine, să prevedem, acuzaţia formulată astăzi şi nu se obişnuieşte să se recurgă la martori pentru astfel de lucruri.

Se întâmplă totuşi să fiu în stare să furnizez o do vadă directă a faptelor citate mai sus.

Într-adevăr, dacă eram ocazional secretarul tatălui meu, această funcţie era departe de a acoperi întreaga mea activitate şi aveam la Paris diferite preocupări care mă împiedicau uneori să mă deplasez la Amiens. în acest caz, s-a întâmplat ca, în mod excepţional, să fiu înlocuit de dactilografe aflate în serviciul meu, îndeosebi când se iveau piedici consecutive. Astfel, d-şoara X…, locuind la Paris, pe strada…, stenodactilografă, angajata unei Societăţi al cărei Administrator Delegat eram atunci, a făcut, atât în 1903, cât şi în 1904, mai multe călătorii la Amiens, unde a stenografiat textul tatălui meu şi în mod expres câteva capitole din Pilotul de pe Dunăre, a cărui a doua versiune a fost redactată în 1904. în acest dosar se află o scrisoare a d-şoarei X…, atestând acest fapt. în cursul anului 1903 şi anterior acestei date, o altă dactilografă a fost trimisă de asemenea de mine, dar în mod cu totul excepţional. Din păcate, am uitat numele şi adresa acestei dactilografe, dar, dacă se consideră absolut necesar, nu mi-ar fi poate cu totul imposibil să o regăsesc şi să-i solicit mărturia.

Cu titlul de dovezi complementare, alăturez o scrisoare a mamei mele şi una a d-lui X…, strada …, Paris, care o confirmă pe aceea a d-şoarei X…, şi face, presupun, de prisos mărturia stenodactilografei pe care am pierdut-o din vedere.”

Să întrerupem examinarea dosarului aflat la Departamentul manuscriselor, pentru a face bilanţul descoperirilor prilejuite de lectura documentelor reproduse mai sus. Deci, textul Pilotului de pe Dunăre (1908) diferă substanţial de cel al primei versiuni a romanului, intitulată Frumoasa Dunăre galbenă şi redactată pe la 1880 (voi reveni asupra acestei date, avansată, cum am văzut, de Hetzel-fiul şi contestată, fără temei după opinia mea, într-un comentariu recent). De aici, bănuiala – întărită de prezenta unui nume inexistent în manuscris – că romanul publicat în 1908 aparţine lui Michel şi nu lui Jules Verne. Răspunzând acestei acuze, Michel se referă la o versiune intermediară, pe care tatăl său ar fi considerat-o definitivă, cu excepţia unor modificări de detaliu, operate înaintea trimiterii la tipar. în lipsa acestei versiuni, sunt invocate două mărturii scrise, anexate la Notă, care vor fi prezentate la proces.

Dar înainte de a aborda faza finală a odiseei literaro-juridice, să vedem despre ce este vorba în Frumoasa Dunăre galbenă, pentru a putea aprecia în cunoştinţă de cauză asemănările şi deosebirile fată de Pilotul de pe Dunăre.

Manuscrisul autograf al acestei prime versiuni nu se află în dosarul L X X I X. Am putut să-l examinez mai târziu, datorită amabilităţii colegiale (şi confidenţiale) a unui distins vernolog francez. Iar acum el stă la îndemâna tuturor celor interesaţi, prin grija Societăţii Jules Verne, care l-a tipărit în 1988, cu o prefaţă şi note de Olivier Dumas. Este textul la care mă voi referi în continuare.

Aşadar, membrii „Undiţei Danubiene”, societatea pescarilor din ţările riverane marelui fluviu, şi-au dat întâlnire la 25 aprilie 186…, pentru a participa La concursul de la Sigmaringen’. Preşedintele societăţii, ungurul Miclesco (sic), toastează şi „pentru valahi, pentru moldoveni, pentru basarabeni”. Concursul este câştigat la ambele categorii – număr de peşti şi exemplarul cel mai greu – de ungurul Ilia Krusch, un bărbat de cincizeci de ani, cu ochi albaştri, primit foarte de curând în societate.

Un ziar vienez anunţă că dublul laureat se află La izvoarele Dunării, de unde va coborî până la vărsare, cu barca sa de pescar. Krusch îi confirmă lui Miclesco această intenţie.

‘Am marcat peste tot în acest fel titlurile capitolelor.

O Comisie internaţională, alcătuită din reprezentanţi ai statelor „mărginite sau traversate de Dunăre”, printre care valahul Kassilick (?), moldoveanul Titcha (?) şi basarabeanul Choczim, se întruneşte la Viena pentru a lua măsurile impuse de activitatea unei bande de răufăcători de-a lungul fluviului. Şeful contrabandiştilor pare să fie un anume Latzko, de origine sârbă. La propunerea lui Titcha, cuantumul recompensei acordate pentru capturarea lui Latzko este ridicat la 2000 de florini. Comisia trece apoi la alegerea şefului poliţiei internaţionale a cărei sarcină constă în anihilarea bandei. Candidaţii cu cele mai multe şanse sunt trei poliţişti din Ungaria, Bavaria şi Moldova. Prin vot secret, este desemnat ungurul Karl Dragoch (sic).

Ilia Krusch parcurge prima etapă, De la izvoarele Dunării la Ulm, a periplului care urmează să-l poarte prin „două ducate, Baden şi Hohenzollern, două regate, Wurtemberg şi Bavaria, două imperii, AustroUngaria şi Turcia, patru principate, Serbia, Valahia, Moldova şi Bulgaria”. Întâmpinat cu căldură de marinari şi de oamenii de pe ţărm, laureatul „Undiţei Danubiene” vinde cu preţuri avantajoase peştii prinşi pe drum. In timp ce vizitează oraşul Ulm, este urmărit de un necunoscut, până şi în catedrala descrisă – ţine să amintească autorul – de „un călător francez, d-1 Duruy”. A doua zi, în zori, necunoscutul îl abordează, se prezintă ca fiind d-1 Jaeger, de naţionalitate austriacă şi-i propune să-l însoţească în călătorie, oferindu-i 500 de florini. Krusch ezită, dar, până la urmă, acceptă.

De la Ulm la Ratisbona, navigaţia se desfăşoară fără incidente. Krusch pescuieşte, Jaeger priveşte cu mare atenţie ambarcaţiile şi vehiculele de pe ţărmuri. La sugestia celui din urmă, hotărăsc să rămână 24 de ore la Ratisbona.

Jaeger citeşte presa locală şi străină, trece pe la Oficiul poştal, unde, la post restant, îl aşteptau două scrisori, din Belgrad şi din lsmail, având ca adresă iniţialele X. K. Z. şi se întâlneşte cu un bărbat căruia-i recomandă să nu arate că l-ar cunoaşte, dacă-1 va vedea împreună cu llia Krusch. La restaurantul unde ia masa de prânz, surprinde o discuţie în cursul căreia se lansează ipoteza că Latzko şi Krusch ar putea fi una şi aceeaşi persoană.

Călătoria continuă De la Ratisbona la Passau, prilej pentru călători de a admira peisajul. La fiecare oprire, Jaeger are scurte conciliabule cu oameni care par să-l aştepte şi găseşte scrisori adresate lui, la oficiile poştale. El îi explică lui Krusch că a fost reprezentantul unei firme comerciale din Budapesta, ceea ce a dus la crearea unor multiple relaţii.

Primit cu un entuziasm debordant la Passau, Krusch este „salvat” de agenţii poliţiei trimişi în acest scop de Jaeger. Timp de trei zile, barca este antrenată de curent, De la Passau la Linz, acest din urmă oraş neprezentând vreun interes pentru cei doi navigatori.

De la Linz la Viena, circulaţia pe Dunăre devine tot mai intensă. Krusch îşi dovedeşte calităţile de pilot şi-i spune lui Jaeger că a exercitat această profesiune timp de cincisprezece ani. într-un târguşor unde-şi vinde peştii prinşi în ajun, el află că Latzko ar fi fost arestat. Jaeger se arată foarte interesat de această ştire…

…din păcate falsă.

La ieşirea din Micii Carpaţi, poliţiştii conduşi de Dragoch încearcă să captureze două căruţe încărcate cu marfă de contrabandă. Dar răufăcătorii conduşi de Latzko sunt mai numeroşi. După un schimb de focuri, oamenii legii sunt nevoiţi &ă se retragă. Iar mărfurile din căruţe sunt îmbarcate pe o şalandă care începe să coboare pe Dunăre.

La Viena, Jaeger se desparte de Krusch dimineaţa, făgăduind că se va întoarce seara. Dar, la ora stabilită, un comisionar îi înmânează pescarului o scrisoare: tovarăşul de călătorie trebuie să părăsească imediat capitala şi-i urează drum bun, urmând să se reunească mai târziu. Krusch navighează deci singur De la Viena la Pressburg şi Budapesta, în acest ultim loc de popas fiind aşteptat nu numai de un grup de cetăţeni ostili, ci şi de câţiva poliţişti.

După două nopţi petrecute în închisoare, pescarul este dus la primărie, unde s-a întrunit Comisia internaţională. între timp, locuitorii oraşului s-au împărţit în Kruschişti şi antikruschişti, cei din Pesta fiind pro, iar cei din Buda contra. Interogat de preşedintele Comisiei, Krusch află că el ar fi, de fapt, banditul Latzko! La cererea lui, i se promite că se vor efectua investigaţii la Racz, oraşul său natal, pentru a i se stabili identitatea. Drept rezultat, laureatul „Undiţei danubiene” este pus în libertate şi îşi reia călătoria.

De la Pesta la Belgrad, nici un incident de semnalat. Krusch speră că Jaeger îşi va face apariţia şi i se pare că -1 zăreşte pe o stradă din Peterwardein. Dar fostul reprezentant de comerţ îl aşteaptă pe un chei din Belgrad.

Tandemul reconstituit navighează De la Belgrad la Porţile de Fier, asistând, la Orşova, la controlul sever al tuturor ambarcaţiunilor care coboară pe Dunăre. Printre ele, o şalandă remarcată de cei doi, în etapa Linz-Viena, datorită abilităţii pilotului.

Nicopole, Rusciuc, Silistra sunt următoarele popasuri ale bărcii lui Krusch. Lângă ultimul dintre cele trei oraşe, o furtună puternică îl obligă pe pescarul-laureat să se adăpostească într-un mic golf. Şalanda aruncă şi ea ancora. Noaptea se aud strigăte de ajutor…

Pilotul şalandei a căzut în fluviu şi n-a mai putut fi salvat. Dimineaţa, patronul îi propune lui Krusch să-l înlocuiască, în schimbul unei importante sume de bani, până la Marea Neagră. Şi cum eroul nostru refuză, este dus cu forţa pe bordul şalandei, împreună cu Jaeger.

Navigaţia continuă, în aceste condiţii, De la Silistra la Galaţi. Jaeger este convins că echipajul şalandei face contrabandă şi se întreabă dacă proprietarul ei Tiu e însuşi Latzko. Iar Krusch constată că nava se afundă în apă mai mult decât s-ar cuveni în raport cu încărcătura obişnuită a unei astfel de ambarcaţii. Alte motive de suspiciune sunt păstrarea unei distanţe prudente faţă de alte nave şi de cele două ţărmuri, muţenia marinarilor şi mai ales faptul că oaspeţii fără voie sunt închişi într-o cabină pe timpul nopţii… ceea ce nu-l împiedică pe Jaeger să dispară.

Convins că tovarăşul său de călătorie s-a înecat, Krusch surprinde o discuţie între paznici, aflând că mărfurile de contrabandă vor fi transbordate pe un alt vas şi că „patronul” este, într-adevăr, Latzko.

În timp ce navighează De la Galaţi la Marea Neagră, el hotărăşte să împiedice, cu orice preţ, reuşita planului banditesc. Şi când vasul complice se arată la orizont, pilotul face să eşueze şalanda pe un banc de nisip. Lovit de Latzko, ’âşi pierde cunoştinţa, dar avizoul vămii de la Chilia soseşte şi-i neutralizează pe contrabandişti. Oamenii legii sunt conduşi de… Jaeger, de fapt Karl Dragoch, şeful poliţiei Comisiei internaţionale. Aşa că mărfurile sunt recuperate din fundul dublu al şalandei, Latzko şi acoliţii săi vor fi condamnaţi la ani grei de temniţă, iar Dragoch cunoaşte un adevărat triumf, ca şi Ilia Krusch, câştigător, pe deasupra, al recompensei de 2000 de florini.

Vom reveni asupra acestei călătorii pe Dunăre, agrementată cu o intrigă vag poliţistă. Să nu uităm însă că textul pe care l-am rezumat constituia o piesă la dosarul procesului intentat de Jackel Semo editorului Hetzel şi lui Michel Verne, fiind pus la dispoziţia reclamantului chiar de către Michel. Şi cum ceea ce ne interesează cu adevărat este nu modul în care a ajuns numele negustorului din Rusciuc în paginile unui roman semnat de Jules Verne, ci problema paternităţii versiunii finale, vă ofer, spre comparaţie, o succintă prezentare a Pilotului de pe Dunăre.

Aşadar, membrii Ligii Danubiene1 s-au reunit sâmbătă 5 august 1876 La concursul de la Sigmaringen, al cărui dublu laureat este pescarul ungur Ilia Brusch. Acesta, un bărbat de mai puţin de treizeci de ani, purtând ochelari negri, anunţă zgomotoasei adunări intenţia sa de a coborî fluviul de la izvor până la Marea Neagră.

Ziarele din ţările riverane, printre care şi Românul din Bucureşti, popularizează îndrăzneţul proiect. Dar lumea este preocupată de jafurile, însoţite uneori de crime, care se petrec pe ambele maluri ale Dunării, determinând statele interesate să creeze o poliţie internaţională, sub ordinele detectivului ungur Karl Dragoch. Un membru al Ligii emite ipoteza că Brusch ar putea fi unul dintre răufăcători. în discuţie se amestecă un necunoscut, care se prezintă drept Jaeger, din Viena. El află de la preşedintele Ligii, ungurul Miclesco, că Brusch a fost primit foarte de curând în ‘Intr-o notă de subsol, Olivier Dumas explică astfel schimbarea numelui societăţii: „… din pricina unei lecturi greşite a cuvântului bătut la maşina de scris, Michel Verne scrie ‘Ligue’ în loc de ‘Ligne’ care e totuşi mai logic pentru o asociaţie de pescari şi nu pentru o uniune întemeiată pe interese politic.” (33). Nu am avut posibilitatea de a consulta textul dactilografiat. In manuscris, primul termen al sintagmei este, într-adevăr, „Ligne”= undiţă şi nu „Ligue”= Ligă.

societatea pescarilor danubieni. La 10 august, un grup numeros se deplasează La izvoarele Dunării, unde asistă la plecarea lui Brusch în lunga lui călătorie.

Se pare că proaspătul laureat nu urmăreşte doar să stabilească un record original: el vâsleşte cu putere, îndată ce e sigur că nu-1 urmăresc priviri indiscrete şi refuză să accepte ca însoţitor în călătorie un necunoscut, cu toate că acesta îi oferise o mie de florini. E nevoit însă să revină asupra hotărârii sale, când necunoscutul îl scapă de un jandarm intransigent. în finalul capitolului, Pasagerul lui llia Brusch se recomandă drept Jaeger, din Viena.

Popoarele din Peninsula Balcanică se ridică împotriva stăpânirii turceşti. Conducătorul conspiratorilor bulgari de la Rusciuc este Serge Ladko. Pilot şi pescar valoros, el se însoară cu Natcha Gregorevitch, al cărei tată fusese ucis de turci. Rivalul său, Ivan Striga, care-i seamănă numai la înfăţişare, fiind temut şi urât de toţi (spion otoman?, contrabandist?), jură să se răzbune. Răscoala izbucneşte în mai, fără succes. Aflat în străinătate, pentru a procura arme, Ladko nu se mai poate întoarce acasă. Dar când nu mai primeşte veşti de la Natcha, pune la cale o stratagemă graţie căreia să o revadă, fără a cădea în mâna turcilor.

Navigaţia se desfăşoară fără incidente. Aflăm că Jaeger e, de fapt, Karl Dragoch. Detectivul a recurs la acest subterfugiu pentru a verifica dacă llia Brusch este sau nu unul dintre răufăcători, dar şi pentru a supraveghea incognito mişcarea navelor pe fluviu.

La Ratisbona, Dragoch trece pe la Oficiul poştal, unde-1 aşteptau mai multe scrisori, se întâlneşte cu unul dintre agenţii săi şi, la restaurantul unde ia masa de prânz, aude iar că Brusch ar putea fi şeful bandei. Parcă pentru a-i întreţine suspiciunea, pescarul vâsleşte mereu, spre a iuţi lunecarea bărcii. într-o repriză de pescuit, cârligul undiţei îi smulge ochelarii, lăsând să i se vadă Ochii albaştri, foarte vii. întrebat de Dragoch de ce poartă ochelari, răspunde că are vederea slabă şi că nu suportă lumina zilei…

La Viena, doi necunoscuţi îl văd pe Dragoch în barca lui Brusch şi conchid că detectivul şi pescarul sunt una şi aceeaşi persoană. Dragoch se întâlneşte, în oraş, cu agentul de la Ratisbona, supravegheat fiind de cei doi. La rândul său, îl urmăreşte pe Brusch până la dugheana unui tăinuitor de obiecte furate, dar, când se reunesc la cină, laureatul afirmă că nu şi-a părăsit locuinţa plutitoare. Vânători şi vânaturi contribuie astfel la adâncirea misterului general.

Dragoch observă că părul negru al lui Brusch este blond la rădăcină. într-o discuţie despre răufăcătorii de pe malurile Dunării, pescarul recunoaşte că e de origine bulgară, asemeni şefului bandei al cărui nume se pare că ar fi Ladko. Rămas singur în barcă, detectivul descoperă Portretul unei femei tinere şi frumoase. în partea de jos a fotografiei, o dedicaţie în limba bulgară: „Iubitului meu soţ, Natcha Ladko”. Parcă anume pentru a întări convingerea lui Dragoch că „Brusch” este Ladko, agentul său îl înştiinţează că în timpul nopţii s-a comis un jaf, noaptea în care pescarul nu fusese la bordul ambarcaţiei. Detectivul pleacă să ancheteze cazul, rugându-1 pe „Brusch” să-l aştepte cel puţin douăzeci şi patru de ore.

După ce constată că jaful de la vila contelui Hagueneau a fost efectuat de profesionişti ai crimei, Dragoch dă de urma căruţei încărcate cu prada şi încearcă s-o captureze. Dar bandiţii sunt mai numeroşi decât poliţiştii, aceştia din urmă fiind siliţi să se retragă. Iar pescarul a dispărut, împreună cu barca lui. Cele două eşecuri ale lui Dragoch îl determină pe detectiv să solicite, telegrafic, întărirea controlului navelor de pe Dunăre şi arestarea falsului llia Brusch, învinuit de tâlhării şi crime.

„Brusch” este, într-adevăr, Serge Ladko. Patriotul bulgar a decis ca, sub numele de împrumut pe care l-a adoptat pentru perioada exilului său voluntar, să participe la concursul de la Sigmaringen, să-l câştige şi să pornească în mult trâmbiţata călătorie pe Dunăre, putând astfel să se oprească fără riscuri la Rusciuc şi să-şi revadă soţia. în acest scop, s-a deghizat răzându-şi barba, vopsindu-şi părul şi punându-şi ochelari negri. Aşteptându-1 pe Jaeger/Dragoch, el este făcut Prizonier de bandiţii care cred că au de-a face cu şeful poliţiei internaţionale şi dus la bordul unei nave.

Nava este şalanda tâlharilor conduşi de… Ivan Striga, în al cărei fund dublu sunt ascunse obiectele jefuite. Pilotată de un israelit din Rusciuc, ea coboară pe fluviu spre Marea Neagră, unde prada va fi preluată de un vapor complice. La bord se mai află, sub pază, o femeie. Găsind în barca lui „Brusch” fotografia Natchei Ladko, Striga vrea să vadă cine e prizonierul. Dar acesta, după ce fusese, timp de o săptămână, în puterea unui duşman, reuşeşte, în ultima clipă, să evadeze.

Plonjând în Dunăre, Serge Ladko îşi regăseşte barca, legată cu o parâmă de şalandă, reluându-şi imediat călătoria întreruptă de captivitate. Abia ajuns la Semlin, este arestat, în numele ligii.

Aflat în posesia datelor furnizate de Dragoch, judecătorul Izar Rona îl învinuieşte pe Ladko de toate crimele săvârşite de Striga sub numele pescarului patriot. Ladko susţine că e llia Brusch şi că faptul poate fi dovedit la Szalka, localitatea sa de reşedinţă. Judecătorul recurge la O comisie rogatorie, pentru a-i verifica identitatea. Dar comisarul de poliţie din Szalka îl găseşte la adresa indicată pe Striga, care se dă drept Brusch.

Copleşit de aceste împrejurări inexplicabile, Ladko află, dintr-un ziar oferit de un gardian compătimitor, despre masacrul săvârşit de turci în Bulgaria. Disperat, el se hotărăşte să evadeze. Făcând o adevărată echilibristică între cer şi pământ, reuşeşte să ajungă dincolo de zidul închisorii, unde este întâmpinat de… Jaeger/Dragoch.

Navigaţia în doi este reluată. Detectivul nu mai crede cu tărie în vinovăţia pescarului, iar acesta este preocupat doar de soarta neştiută a soţiei sale. Vâslind cu furie, fiind tot mai Aproape de ţintă, el îi mărturiseşte lui Dragoch că n-a avut niciodată intenţia de a ajunge la Marea Neagră şi că se va opri la Rusciuc. Când debarcă pe ţărmul bulgăresc, la adăpostul întunericului, detectivul îl urmăreşte, deghizat.

La Rusciuc, Dragoch dă peste principalul acolit al lui Striga, Titcha, de la care, îmbătându-1, află adevăratul nume al şefului bandei şi faptul că Natcha este prizonieră pe şalandă. Condus de Titcha la Casa goală a lui Ladko, detectivul îl găseşte acolo pe tovarăşul său de călătorie, copleşit de durere şi-l determină să fugă înaintea venirii turcilor în căutarea cărora pornise banditul.

Barca zboară pe urmele şalandei. Dragoch şi-a dezvăluit identitatea, Ladko ştie că Natcha e în mâinile lui Striga. In sfârşit, el descoperă şalanda, ancorată în braţul Chilia. Noaptea, Ladko îl răpeşte pe Yacoub Ogul, se întoarce înot la barca sa şi-i lasă pe banditul-pilot în paza detectivului.

Dragoch îl duce pe prizonier la Chilia, unde şeful poliţiei refuză să coopereze: „Acest braţ al Dunării aparţinând atunci în indiviziune României şi Turciei, era îndreptăţită temerea că o intervenţie ar fi putut da naştere unor reclamaţii foarte nedorite din partea Sublimei Porţi, într-un moment când vuiau surd ameninţări de război. Dacă funcţionarul român ar fi putut răsfoi cartea destinului, ar fi văzut că acest război, declarat din vremuri imemoriale, avea să izbucnească în mod necesar câteva luni mai târziu şi asta l-ar fi făcut, fără îndoială, mai puţin timid.” Dragoch pleacă în căutarea avizoului vămii de la Sulina. între timp, Ladko, Pilotul de pe Dunăre, îşi oferă serviciile patronului şalandei imobilizate în locul unde dispăruse Ogul. Acceptat de nevoie, el conduce nava spre Marea Neagră, dar, la apariţia vaporului complice, o face să eşueze pe un banc de nisip, îl ucide în luptă dreaptă pe Striga şi-i ţine la respect pe ceilalţi bandiţi, până la sosirea avizoului. Apoi o regăseşte pe Natcha, închisă într-o cabină.

În Epilog, aflăm că fericitul cuplu se stabileşte mai întâi „în oraşul românesc Giurgiu”, iar după războiul pentru independenţă, la care Serge participă activ, se întoarce la Rusciuc, având trei fii. Rari Dragoch rămâne prietenul familiei, instruindu-1 pe cel mai mic dintre băieţi pentru a face carieră în administraţia judiciară. Mezinul este proprietar al unor bănoase crescătorii de sturioni. Iar primul născut se pregăteşte să-i urmeze tatălui său: „prin el se va perpetua rasa Piloţilor de pe Dunăre”.

Alăturarea la care am recurs ne îngăduie să formulăm o concluzie netă: canavaua (călătoria pe marele fluviu) e aceeaşi, broderiile diferă. Evident, nu toate deosebirile sunt semnificative. Schimbarea iniţialei numelui patronimic al eroului (Brusch în loc de Krusch), suprimarea enumerării băuturilor tari care însoţesc cafeaua pescarilor întruniţi la Sigmaringen sau a episodului disputei declanşate de atribuirea unuia dintre premii, dispariţia capitolului O Comisie internaţională şi comprimarea severă a altora – aş putea cita încă destule intervenţii de acelaşi calibru – n-ar fi afectat structura intimă a textului. Numai că, de la prima versiune până la cea definitivă, s-a modificat însăşi finalitatea aventurii fluviale. Ungurul llia Krusch nu vrea decât să stabilească un nou record (după cel înregistrat la concursul „Undiţei Danubiene”), navigând de la izvoarele Dunării la Marea Neagră şi întreţinându-se, pe tot acest parcurs, exclusiv din pescuit. Bulgarul Serge Ladko adoptă o falsă identitate pentru a ajunge la Rusciuc şi a afla care este soarta preaiubitei sale Natcha. Drept consecinţă, croaziera asezonată cu descrieri turistice, isprăvi pescăreşti’ şi delicii gastronomice, cărora li se adaugă o poveste cu contrabandişti menită să dinamizeze o acţiune cvasiinexistentă, devine o (melo) dramă patriotico-sentimentalo-poliţistă abundând în lovituri de teatru. Autorul ne propune şi o justificare teoretică a acestei strategii narative: „N-ar fi deci raţional să respingem de plano un fapt, sub pretextul că pare anormal sau neverosimil. Trebuie să fim mai modeşti şi să admitem infinita varietate a combinaţiilor hazardului”. Ceea ce se traduce, în roman, printr-o intrigă stufoasă, caracterizată şi prin cadrilul travestiurilor.

Pentru că am ajuns aici, trebuie să atrag atenţia asupra modului în care travestiurile operează, de astă dată involuntar, şi pe tărâmul onomasticii. Miclescu şi Dragoş nu sunt nume ungureşti, ca dealtfel şi llia Brusch. Iar Ladko nu e un nume bulgar, cum declară însuşi purtătorul lui! Michel, care călătorise între 1898 şi 1902 în Ungaria, România şi Bulgaria, n-a înlăturat aceste erori, contribuţia lui – „Jackel Semo” – aflându-se la originea procesului la care vom reveni imediat.

Pentru a ne afla în posesia tuturor argumentelor utilizate în bătălia juridică desfăşurată în fata completului de judecată prezidat de Charles des Etangs, voi reproduce două dintre scrisorile invocate în Nota lui Michel. Am desprins întregul pasaj din pledoaria lui Raymond Poincare: „Paris le… juillet 1909

Domnule, Conform dorinţei dumneavoastră, mă grăbesc să vă confirm:

Că în primele zile ale anului 1903, mi-aţi remis un manuscris intitulat Vulcanul de aur, pe care l-am copiat la maşina de scris pe foi duble; în cursul anilor 1903 şi 1904, am făcut, din dispoziţia dumneavoastră, mai multe drumuri la Amiens, unde am stenografiat, după dictarea tatălui dumneavoastră, câteva capitole ale unui roman intitulat Pilotul de pe Dunăre şi ale unui alt roman intitulat Mazellanie (de fapt, En Magellanie -I. H.), care a fost tipărit ulterior sub titlul Naufragiaţii de pe Jonathan.”

Şi Poincare continuă astfel: „Pe deasupra, d-şoara Sauvaget s-a întâlnit, în timp ce mergea să lucreze cu d-1 Jules Verne, cu d-1 Marchiz de Clermont-Tonnerre, care o stima în mod deosebit.”

Iată scrisoarea marchizului: „Conform dorinţei dumneavoastră, vă confirm cu plăcere că, la începutul anului 1904, fără să pot preciza data, am avut cinstea de a conduce cu maşina, la Gara de Nord, pe d-şoara Sauvaget, care efectua atunci lucrări de dactilografie pentru mine şi că ea mi-a spus în acel moment că se duce la Amiens pentru a înregistra stenografie o dictare a d-lui tatăl dumneavoastră.

Vă autorizez să folosiţi această scrisoare în modul în care vă va conveni şi vă rog să fi (i încredinţat, Dragă Domnule, de sentimentele mele de foarte afectuoasă prietenie.”

La audierea din 2 ianuarie 1912, primul a luat cuvântul d-1 Vainfeld, avocatul reclamantului. Pledoaria sa însumează cincisprezece pagini, „dactilografiate după stenograma lui Felix Harang, stenograf-judiciar acreditat pe lângă Tribunalul Civil al Senei.” Am ales câteva fragmente care mi s-au părut a avea o legătură directă cu problema în discuţie: „Când clientul meu a aflat despre utilizarea numelui său în cartea lui Jules Verne, a căutat explicaţia acestui fapt.

El şi-a amintit că se întâlnise cu fiul lui Jules Verne, d-1 Michel Jules Verne, pe un vapor austriac. D-1 Michel Jules Verne se angajase într-o dispută cu un impiegat; necunoscând bine limba acestuia, lăsa să-i scape cuvinte franţuzeşti; d-1 Jackel Semo s-a apropiat şi s-a oferit să-i servească drept interpret. In urma acestui incident, d-1 Jackel Semo a făcut schimb de cărţi de vizită cu d-1 Michel Jules Verne. Acesta i-a spus că este om de afaceri şi că mergea în Serbia, pentru a obţine concesiuni.

Călătoria, care trebuia să dureze trei sau patru zile (probabil ore – LH.), a durat, din pricina ceţii, 36 de ore. în acest răgaz, d-1 Jackel Semo i-a povestit tovarăşului de drum că străbunicul său navigase pe tot cursul Dunării, în etape scurte, până la Rusciuc.

Când a citit acest roman, d-1 Jackel Semo a conchis că d-1 Michel Jules Verne, vrând să profite de notorietatea tatălui său, a publicat sub numele acestuia un roman ale cărui nume sunt împrumutate din conversaţia pe care a avut-o cu d-1 Jackel Semo…

Am văzut manuscrisul lui Jules Verne, ori el nu seamănă decât de departe cu Pilotul de pe Dunăre. Pe deasupra, am căutat în manuscrisul lui Jules Verne şi nu am găsit numele lui Jackel Semo.

Odată cu manuscrisul mi-au fost comunicate două scrisori, una a d-şoarei Sauvage (sic), cealaltă a marchizului de Clermont-Tonnerre.

Din scrisoarea d-şoarei Sauvage pare să rezulte că în 1903 Jules Verne a dictat el însuşi acestei tinere fete, care era dactilografă, câteva capitole. Or, Tribunalul ştie că, în ultimii ani ai vieţii sale, Jules Verne era orb. Tribunalul ştie foarte bine că, pentru a dicta câteva capitole, ar fi fost nevoie de o persoană care să poată citi manuscrisul, o persoană care să poată face rectificările. Or, este de neconceput ca Jules Verne, care era orb şi, în consecinţă, nu putea să-şi recitească manuscrisul, să-l fi dictat…

Clientul meu este convins că romanul Pilotul de pe Dunăre, apărut sub numele lui Jules Verne, a fost scris de d-1 Michel Jules Verne sau că acesta a furnizat elementele necesare, întrucât constituie (romanul – l. H.) aproape reproducerea conversaţiei pe care clientul meu a avut-o cu el.”

Replica lui Raymond Poincare se întemeiază foarte de aproape pe Nota lui Michel. In schimb, pledoaria lui Droz conţine un adaos demn de menţionat: „în anii care i-au precedat moartea, d-1 Jules Verne nu mai locuia la Paris, locuia la Amiens; el era obosit, bolnav, nu mai afla odihnă şi mulţumire decât în continuarea muncii sale. Aşa că, foarte des, d-1 J. Hetzel, care avea legături de prietenie cu Jules Verne, mergea să petreacă împreună cu el o zi, câteodată patruzeci şi opt de ore. Or, nu o dată, ci de multe ori, d-1 Jules Verne i-a relatat d-lui Hetzel aventurile Pilotului de pe Dunăre, vorbindu-i despre ezitările sale în ceea ce priveşte dezlegarea cutărei sau cutărei situaţii, introducerea în povestire a cutărei sau cutărei peripeţii, în consecinţă, cartea era completă, terminată în întregime, cum vi s-a explicat, de către Jules Verne şi lucrarea trebuie considerată ca avându-1 pe Jules Verne drept autor.”

Argumentele apărătorilor celor doi împricinaţi au părut şi de astă dată mai convingătoare, după cum reiese din ultimul document pe care vi-1 voi prezenta parţial, pentru a nu ne rătăci în hăţişul terminologiei juridice: „9 ianuarie 1912

Roger Giry.

Doctor în drept.

Avocat de prima instanţă.

Domnule, Am onoarea să vă informez că tribunalul a decis că d-1 Semo a primit reparaţiile pe care era în drept să le pretindă în urma somaţiei sale, că, în consecinţă, cererea sa era lipsită de temei.

Alegaţiile d-lui Semo vizându-1 pe autorul Pilotului de pe Dunăre sunt considerate ca fiind calomnioase: el este condamnat la un franc despăgubiri faţă de dumneavoastră şi de d-1 Michel Verne.

Tribunalul ordonă eliminarea acestor alegaţii (…) D-1 Semo este condamnat la plata cheltuielilor de judecată.

Este un succes complet, pe care sunt fericit să vi-1 fac cunoscut.”

Destinatarul scrisorii, Hetzel, s-a grăbit să-i trimită în aceeaşi zi lui Michel o depeşă prin care-i anunţa acest mic triumf.

Spaţiul acordat unui proces încheiat acum opt decenii, cu o sentinţă fără echivoc, este justificat de implicaţiile cazului în planul istoriei literare: a dictat într-adevăr Jules Verne d-şoarei Sauvaget noile capitole ale romanului care avea să apară sub titlul Pilotul de pe Dunăre, lui Michel revenindu-i doar efectuarea „unor modificări de detaliu”? Sau trebuie să considerăm afirmaţiile peremptorii ale editorului şi ale fiului, ca şi mărturiile stenodactilografei şi ale marchizului, drept tot atâtea plăsmuiri menite nu atât să explice prezenta numelui Jackel Semo, cât să autentifice versiunea finală a romanului în cauză şi celelalte „Călătorii extraordinare” postume?

Înainte de a formula un punct de vedere, este necesar să ripostăm aserţiunilor d-lui Vainfeld, care contestă nu numai paternitatea julesverniană a Pilotului de pe Dunăre, ci şi capacitatea scriitorului de a-şi exercita profesia „în ultimii ani ai vieţii sale”. Or, a susţine că romanul „constituie aproape reproducerea conversaţiei” dintre Jackel Semo şi Michel Verne – călătoria străbunicului „pe tot cursul Dunării, în etape scurte, până la Rusciuc”, informaţiile despre obiceiurile, religiile, legendele ţărilor riverane1, numele locurilor şi ale personajelor – înseamnă a ignora sau a nu ţine seama de faptul că toate aceste elemente aparţin primei versiuni. Să elucidăm deci, mai întâi, chestiunea datei la care a fost redactată Frumoasa Dunăre galbenă.

Dacă Michel este evaziv, Hetzel ne orientează spre anul 1880, invocând şi derivarea evidentă a titlului din cei al valsului lui Johann Strauss. Dealtfel, autorul ţine să sublinieze această filiaţie, chiar în a doua pagină a manuscrisului, vorbind despre reputaţia concursurilor organizate de „Undiţa Danubiană”, „pe cursul superior, ca şi pe cursul inferior al celebrului fluviu, galben şi nu albastru, cum îl cântă faimosul vals al lui Strauss.” Cât despre culoarea Dunării, pe care Jules Verne n-a avut prilejul s-o vadă în realitate, ‘Pledoaria se referea şi la acest aspect.

numeroase impresii de călătorie o descriau în acelaşi fel. Voi da un singur exemplu, desprins din cartea lui Charles de Mouy, Lettres du Bosphore. BucharestConstantinople-Athenes: „In dimineaţa aceea, fluviul rostogolea ape galbene şi nisipoase.” (87, p. 18) o carte apărută în 1879!

Textul primei versiuni ne oferă şi indicii obiective, după opinia mea, pe deplin convingătoare. Capitolul IV, De la izvoarele Dunării la Ulm, începe astfel: „Aşa pornise această coborâre a marelui fluviu, care avea să-l plimbe pe llia Krusch prin două ducate, Baden-Baden şi Hohenzollern, două regate, Wurtemberg şi Bavaria, două imperii, Austro-Ungaria şi Turcia, patru principate, Serbia, Valahia, Moldova şi Bulgaria1.” O enumerare aparent anodină, dar să deschidem o carte de istorie şi vom constata că o parte a Bulgariei, până atunci paşalâc turcesc, dobândeşte statutul de principat prin tratatul încheiat la Berlin, în iulie 1878. Cât despre ţara noastră, ea devine regat.

Concluzia se impune de la sine: Frumoasa Dunăre galbenă a fost redactată după 1878 şi înainte de 1881. Să mai adăugăm un argument de natură statistică. în capitolul XV, De la Silistra la Galaţi, despre acest din urmă oraş se spune, printre altele, că are „nu mai puţin de optzeci de mii de locuitori”, cifră întâlnită şi în lucrările lui A. Beaure şi H. Mathorel, La Roumanie (1878) şi Edouard Marbeau, Un nouveau royaume (Roumanie) (1881). în treacăt fie zis, o evaluare hipertrofică, devreme ce în Annuaire general de Roumanie pe anul 1882 populaţia oraşului este estimată la 36.107 locuitori.

‘ân Pilotul de pe Dunăre sunt înşiruite doar trei principate: Ho henzollern, Serbia şi România (Bulgaria fiind pur şi simplu omisă, cu toată naţionalitatea eroului şi popasul lui la Rusciuc), iar o notă de subsol precizează: „Aceste două principate au fost ridicate ulterior la rangul de regat, România în 1881 şi Serbia în 1882.”

De fapt, pârâţii şi apărătorii lor ar fi putut să spulbere iluzia lui Jackel Semo privind rolul discuţiei cu Michel în geneza şi elaborarea romanului printr-o trimitere la sursele documentare folosite de autor. „Călătoriile extraordinare” nu constituiau însă, atunci, obiectul studiilor aprofundate de mai târziu şi nimănui nu i-ar fi dat prin gând să recurgă la un astfel de argument. O vom face noi, considerând că problema depăşeşte sfera de interes a istoriei literare.

Aşa cum se întâmplă şi cu alte romane verniene, o notaţie fugară ne dezvăluie principala sursă de informaţii a scriitorului. Intrând în catedrala din Ulm, dublul laureat al concursului de pescuit admiră „tabernacolul pe care un călător francez, d-1 Duruy, a putut să-l asemuiască unui bastion cu gherete şi balcoane.” (p. 45 în Frumoasa Dunăre galbenă; p. 28 în Pilotul de pe Dunăre). Victor Duruy, istoric şi om politic francez, călătorise în 1860 de la Paris la Bucureşti, publicând sub acest titlu însemnările sale, în prestigioasa revistă Le Tour du Monde, între 1861 şi 1863’. în acest din urmă an, i s-a încredinţat Ministerul instrucţiei publice, fiind împiedicat să-şi încheie relatarea. Redacţia s-a adresat atunci pictorului D. Lancelot, care-1 însoţise pe Duruy, ilustrându-i însemnările. Şi călătoria a continuat, în paginile revistei, în 1865, 1866 şi 1868.

Pasaje din „cozeriile geografice” ale tandemului Duruy-Lancelot pot fi recunoscute, evident prelucrate, în roman. Am ales două exemple al căror interes pentru noi nu va mai trebui demonstrat, lată cum descrie Lancelot trecerea prin Porţile de Fier: ‘Aceste însemnări au Fost inmănunchiate în volumul Causeries de voyage. De Paris a Bucharest par Victor Duruy. Premiere pârtie. De Paris ă Vierme, Paris, 1864.

„Depăşim locul de vărsare al Cernei, râu fermecător care-şi rostogoleşte apele limpezi printr-o trecătoare încastrată în Carpaţii transilvani, înainte de a le contopi cu valurile galbene ale Dunării5 şi (…) ne aflăm în mijlocul Porţilor de Fier.

Acesta este deci faimosul defileu, odinioară spaima navigatorilor! (…)

Porţile de Fier prezintă, pe o distanţă de trei kilometri, aspectul unei vaste rupturi care s-ar fi produs brusc într-o masă enormă de stânci, făcând să se prăbuşească de fiecare parte în albia fluviului blocuri de piatră care s-ar fi sudat unul de altul datorită greutăţii lor, astfel încât să formeze un pavaj gigantic şi inegal. Distanţa dintre cei doi pereţi poate fi de două sute de metri, iar înălţimea lor de două ori pe atât.”

Şi acum, prelucrarea verniană: „… depăşind locul de vărsare al Cernei, care vine din Carpaţii transilvani, ei (Krusch şi Jaeger/Dragoch – I. H.) ajunseră la intrarea faimosului defileu al Porţilor de Fier.

Este o trecere destul de primejdioasă, care a fost bogată în catastrofe. Pe o distanţă de aproape o leghe, între ziduri înalte de patru sute de metri, fluviul se scurge, sau mai curând se precipită printr-o albie care nu măsoară mai puţin de jumătate în lăţime. La picioarele acestor pereţi sunt îngrămădite stânci enorme căzute de pe creste, de care valurile se sparg cu o violenţă extraordinară. începând de aici, ele dobândesc acea culoare galben închis care ne îngăduie mai cu temei să-l numim (fluviul) frumoasa Dunăre galbenă, marele fluviu al Europei centrale.”

Al doilea citat. Lancelot: „Târguşoarele valahe, aşezate în mijlocul unor peisaje ceva mai plăcute, încep cu câteva case risipite, apoi se grupează, se aliniază şi se pierd sub copaci. Dar ţărmurile Bulgariei sunt aproape pustii (…), din când în când pot fi zărite, mergând cu o încetineală sporită de distanţă, femei adăpostite sub imense umbrele roşii. Curbura acestor umbrele, în formă de cupolă maură, nu lasă să se vadă decât partea de jos a fustelor albe.”

Jules Verne: „Pe solul Valahiei, târguşoarele şi satele nu sunt deloc rare şi se succed la adăpostul copacilor, câteodată scăldate de apele Dunării. llia Krusch putu chiar să observe că, de această parte, pescuitul cu undiţa era la mare cinste. Nobilul exerciţiu era practicat de bărbaţi, dar şi de femei, pe care o mare umbrelă roşie, de formă maură, le apăra de averse, ca şi de razele soarelui.”

Efortul recombinării elementelor textului primar îi joacă de astă dată o festă scriitorului, care unifică detalii surprinse de călător pe ambele maluri ale fluviului…

O paralelă atentă a însemnărilor din Le Tour du Monde cu textul primei versiuni a romanului ne obligă să constatăm că împrumutul a mers cam departe. Până şi titlurile multor capitole sunt identice: De la Ratisbona la Passau, De la Passau la Lintz, De la Lintz la Viena. Mă întreb dacă abandonarea manuscrisului timp de un sfert de secol nu se datorează tocmai înţelegerii a posteriori, facilitată poate de observaţiile bătrânului editor Pierre-Jules Hetzel (tatăl lui Jules), a acestei înfeudări faţă de o operă străină. O ipoteză pentru care pledează faptul că, în procesul remanierii, au fost sacrificate sau condensate cu precădere pasajele transplantate din relatarea lui Duruy-Lancelot.

Şi totuşi, nu pot fi de acord cu concluzia din amintita prefaţă a lui Olivier Dumas: „Toate detaliile geografice din Frumoasa Dunăre galbenă se regăsesc deci în relatarea din Tour du Monde” (33). Pentru simplul motiv că voiajul lui Lancelot pe Dunăre se încheie la Giurgiu, iar cel al tandemului Krusch-Dragoch la Chilia. Relatarea din Le Tour du Monde n-avea deci cum să-i ofere scriitorului datele necesare unei astfel de descrieri: „în după-amiaza zilei de 17 iulie, şalanda ajunse la Galaţi, un oraş românesc situat la şapte sau opt leghe mai jos de Brăila, în unghiul drept pe care-1 face Dunărea pentru a-şi relua ultimul curs către est. El n-are mai puţin de optzeci de mii de locuitori. Este sediul Companiei europene de navigaţie la gurile Dunării. Porto-franco, în care se varsă Prutul, el exportă grâu, porumb, secară, orz, ovăz, in, piei, seu. Comerţul său se cifrează la cincizeci, şaizeci de milioane de franci anual. Grecii sunt numeroşi. Legătura cu Constantinopolul este asigurată de Lloyd. El este alcătuit din două oraşe, cel vechi, cu pavaj de lemn, străzi întortocheate, cel nou, etajat pe înălţimile care domină fluviul.” în căutarea sursei, am parcurs câteva zeci de lucrări, unele pomenite în primul capitol al cărţii noastre. Am ajuns, în cele din urmă, la ghidul lui Adolphe Joanne şi Emile Isambert, Itineraire descriptif, historlque et archeologique de l’Orient, apărut în 1861, din care citez: „Acest mare oraş este alcătuit din două aşezări cu un aspect destul de diferit: prima, vechiul oraş, vecină cu fluviul, este inegală, neîngrijită, cu străzi întortocheate şi cu pavaj de lemn, numit pod în limba valahă. Aşezarea modernă este etajată pe înălţimile care domină Dunărea.” (81, p. 441).

Celelalte componente ale descrierii le-am aflat în… Grand Dictionnaire Universel du XIXe Siecle, la pagina 937: „Principalele articole de export sunt: grâul, porumbul, secara, orzul, ovăzul, sămânţa de in, pieile, seul, etc. (…) Mişcarea anuală a comerţului reprezintă o valoare de 50 la 60 de milioane de franci… Grecii formează elementul cel mai numeros.” întregul pasaj a dispărut în timpul prelucrării textului, ca şi altele, mai puţin întinse, consacrate peisajului danubian românesc. Noua tramă include, în schimb, o destul de amplă referire la destinul istoric al ţării noastre.

Revenind la discuţia de pe vaporul austriac, se pare că ea i-a oferit lui Michel doar un nume, pe care l-a comunicat tatălui său la întoarcerea din călătorie, sau l-a introdus el însuşi în versiunea finală a romanului. Ar fi fost, dealtfel, cam dificil ca un text elaborat în 1879-1880 să reproducă o conversaţie din 1898.

Să vedem cum stau lucrurile cu cealaltă alegaţie a d-lui Vainfeld.

E adevărat că, după 1900, cataracta de care suferea i-a dat mult de furcă lui Jules Verne. Dar de aici până la cecitatea proclamată de avocatul lui Jackel Semo e un drum lung, neluat în seamă de o arguţie interesată. Mărturie stau scrisorile olografe trimise, chiar în acei „ultimi ani”, lui Jules Hetzel şi lui Mario Turiello, cea din urmă fiind datată 5 martie 1905.’ Dovada peremptorie o constituie aceste rânduri, din 12 decembrie 1904: ‘Jules Verne a murit la 25 martie 1905.

„Dragul meu Jules, îţi trimit astăzi, în două pachete, şpalturile Invaziei mării. Dacă mai e timp pentru a mi le retrimite, le voi revedea, dacă nu, te rog să ai grijă de modul în care sunt efectuate corecturile.”

Un „orb” capabil nu numai să-şi redacteze mânu proprio scrisorile, dar şi să corecteze şpalturile unui roman! Ceea ce nu înseamnă decât că scriitorul, cu toată vederea lui slăbită, ar fi putut să recitească Frumoasa Dunăre galbenă şi să-i dicteze d-şoarei Sauvaget câteva capitole, nu că a şi făcut-o.

După cum se vede, răspunsul la întrebarea pe care ne-a prilejuit-o cercetarea pieselor aflate la dosarul procesului Semo rămâne în suspensie. Nu putem opta pentru una dintre ipotezele enunţate. Şi totuşi…

Acum două decenii, Cornelis Helling semnala o ciudată eroare în Pilotul de pe Dunăre: într-un singur loc, numele judecătorului din Semlin, Izar Rona, este schimbat în Frantz Richter (37). Or, în Frumoasa Dunăre galbenă, preşedintele Comisiei internaţionale, omologul judecătorului, se numeşte Roth. Să fie „Frantz Richter” un vestigiu al versiunii intermediare, care a supravieţuit „modificărilor de detaliu” dintr-o neglijenţă a lui Michel?

Există însă un fapt şi mai tulburător. Din nota trimisă avocatului Droz de Jules Hetzel, reiese că titlul iniţial al romanului ar fi fost înlocuit, din motivele menţionate, în 1908. Cum să ne explicăm, atunci, prezenţa în contractul privind operele postume, semnat de Michel şi Jules în noiembrie 1905, a titlului Pilotul de pe Dunăre (Cf. 9, p. 258)? Să nu uităm că înlocuirea a fost determinată de restructurarea textului, în urma căreia în centrul atenţiei nu se mai află bătrânul fluviu, ci bărbatul hotărât să-şi revadă cu orice preţ soţia iubită, supusă atâtor primejdii…

Voi încheia acest crescendo cu o mărturie directă. într-un opuscul din 1935, B. Kiszely Magda, care a cercetat biblioteca lui Jules Verne la Toulon, unde se afla în păstrarea văduvei lui Michel, scrie, în legătură cu sursele Pilotului de pe Dunăre: „Pentru partea ungară a călătoriei, Jules Verne utilizează, de astă dată, o hartă geografică a Ungariei (Stieler: Handatlas, p. 26). Pe această hartă, el marchează cu un creion roşu şi albastru locul unde se desfăşoară un moment important al acţiunii (furtul din vila contelui de Haguenau, în apropiere de Esztergom).” (7, p. 54) Or, acest moment nu există, cum am văzut, decât în versiunea finală a romanului.

Las concluzia în seama dumneavoastră, iubiţi cititori…