Ocolul Mării Negre (în patruzeci şi cinci de zile)

În noiembrie 1877, Jules Verne îi scria editorului şi prietenului său Pierre-Jules Hetzel: „Am încheiat, în fine, marea afacere a iahtului cu aburi despre care ţi-am vorbit. Ce nebunie, 55.000 franci! Plătesc jumătate imediat, restul timp de un an! Dar ce navă şi ce călătorii în perspectivă! Mediterana, Baltica, mările Nordului, Constantinopolul şi Sanct-Petersburgul, Norvegia, Islanda, etc. Iar pentru mine, ce izvor de impresii şi câte idei noi de recoltat!”

Iahtul avea treizeci şi opt de tone, măsura treizeci de metri lungime şi şase lăţime în partea de mijloc, acolo unde erau instalate maşina şi cazanul. La nevoie, pânzele puteau fi înălţate pe cele două catarge. Un echipaj alcătuit din zece oameni asigura navigaţia, întreţinerea şi serviciul.

La sfârşitul lui mai 1878, „Saint-Michel 111” (Jules Verne avusese două nave mai mici cu acelaşi nume) pornea în prima lui croazieră, având la bord, în afara scriitorului, pe fratele acestuia, Paul Verne, Hetzel-fiul şi avocatul Raoul Duval. Traseul: Vigo – Lisabona – Cadix – Tanger – Gibraltar Tetouan (Maroc) – Mostaganem (Algeria) – Alger – întoarcerea prin Sete. Opţiune sau coincidenţă, se împlinea astfel primul punct din programul schiţat în scrisoarea mai sus citată. Iar peste patru ani, la 9 ianuarie 1882, o altă misivă îl înştiinţa pe acelaşi destinatar: „Apoi, la drum pentru Ocolul Mediteranei. Nu sunt foarte satisfăcut de ceea ce am convenit. In anumite privinţe e pueril şi acţiunea lipseşte. în fine, voi vedea mai limpede când mă voi elibera de orice altă idee”.

„Eliberarea „ a avut un efect neaşteptat, după cum stă mărturie continuarea corespondenţei. La 28 ianuarie, scriitorul se hotăra: „Nu căuta nimic pentru Ocolul Mediteranei. După multe încercări pe hartă, am înţeles că acest ocol era imposibil din multe motive şi că Mediterana ar trebui să fie tratată într-un alt fel. Am făcut deci Ocolul Mării Negre şi am inventat un subiect cu totul diferit de cel despre care ţi-am vorbit; acum mă voi apuca de el; sunt încă departe de a avea tot ceea ce-mi trebuie, dar punctul de plecare e destul de original.”

Destul de curând, într-o duminică neprecizată din februarie, o veste bună: „în jurul Mării Negre este în întregime structurat şi încep să scriu primele capitole. Va fi, cel puţin voi încerca să fie, foarte amuzant, subiectul fiind astfel mai amuzant decât Ocolul lumii, cu câteva situaţii dramatice.”

Iar la 31 martie, o liniştire a editorului: „Ocolul Mării Negre este foarte înaintat şi nu va fi nici o întârziere în privinţa primului volum, care-ţi va fi livrat la timp pentru a începe tipărirea la 1 ianuarie viitor.

Contez mult pe acest roman care, dacă nu mă înşel, conţine o piesă veselă, destinată lui Larochelle pentru La Gaâte şi fără colaborare.”

După o pauză destul de lungă, noi informaţii despre roman la 23 octombrie: „Am primit geografia trimisă şi ţi-1 voi da pe Keraban în cursul lui 1882. N-am ce să-i recomand lui Bennet pentru Odesa şi Crimeea, în afara câtorva călătorii din Tour du Monde pe care le va găsi în colecţia lui. Acelaşi lucru pentru Caucaz şi Asia Mică până la Trebizonda. Mai departe, nimic. Dealtfel, din acel moment (volumul 2) va avea de desenat mai mult scene decât peisaje.”

Şi o ultimă menţiune, din 30 ianuarie 1883: „în sfârşit, lucrez cu nădejde. Al doilea volum din Keraban este scris pe trei sferturi. Mă întreb dacă să-l termin sau să mă opresc aici pentru a revedea, a da la copiat şi a-ţi expedia ceea ce e gata. Asta va depinde de gradul meu de ambalare.”

Publicat mai întâi, ca majoritatea „Călătoriilor extraordinare”, în Magasin d’Education et de Recreation, romanul a apărut în librării la 1 iulie 1883 (volumul 1) şi 6 septembrie 1883 (volumul 2). între timp, la 3 septembrie, avusese loc premiera piesei cu acelaşi titlu, Keraban încăpăţânatul. Dar să vedem cât de amuzant este subiectul şi cât de original punctul de plecare.

Bogatul exportator de tutun Keraban vrea să-i ofere o masă, la Scutari, prietenului său Jan Van Mitten, negustor din Rotterdam. Când să se îmbarce pe un caic, pentru a trece de pe malul european al Bosforului pe cel asiatic, află că s-a instituit o taxă de zece parale. Considerând această măsură administrativă drept un afront, el hotărăşte să facă ocolul Mării Negre şi să ajungă la Scutari fără să plătească taxa.

Călătoria trebuie să înceapă fără întârziere, pentru că Ahmet, nepotul eroului nostru, urmează să se însoare în cel mult şase săptămâni cu frumoasa Amasia, fiica bancherului Selim. Motivul acestei grabe? Mătuşa Amasiei îi lăsase prin testament o sumă importantă, cu condiţia ca nunta să aibă loc înainte ca fata să împlinească 17 ani.

Keraban pleacă la drum cu trăsura, însoţit de servitorul său, Nizib, de Van Mitten şi de servitorul acestuia, Bruno. Ei străbat Rumelia şi Bulgaria fără incidente notabile, ajungând „dincolo de graniţa românească, pe pământurile mai carosabile ale Dobrogei.” în Deltă, unde solul era muiat de recentele inundaţii, trăsura se împotmoleşte. Nizib şi vizitiul sunt trimişi să caute ajutor. Van Mitten propune să se stingă felinarele trăsurii, pentru a nu atrage vizitatori nedoritiKeraban, evident, refuză. Călătorii sunt atacaţi de ţânţari, apoi de o turmă de mistreţi: „Erau enormi, de mărimea unui asin, înzestraţi cu o forţă prodigioasă, capabili să sfâşie fiecare o haită de câini.” Primiţi cu focuri de revolver, ei îşi continuă şarja. Speriaţi de moarte, caii scot trăsura din nămol şi pornesc într-o goană sălbatică. Mistreţii nu abandonează, dar caii se îndreaptă, din instinct, spre releul de poştă.

Keraban şi însoţitorii lui îşi reiau periplul, fiind nevoiţi să înfrunte dezlănţuirile naturii şi pasiunile criminale ale semenilor lor. La Odesa, ei fac un scurt popas în somptuoasa vilă a lui Selim, de unde îl iau pe Ahmet. După plecarea lor, oamenii lui Safar, un moşier din Trebizonda îndrăgostit mortal de Amasia, o răpesc. Micul lor vas este surprins de furtună şi aruncat pe stânci, dar Ahmet izbuteşte să-şi salveze logodnica.

Safar nu renunţă. Caravana, din care face parte acum şi Amasia, este atacată într-un defileu. Bărbaţii luptă eroic, dar sunt covârşiţi de numărul mercenarilor. în ultima clipă, îşi face apariţia Selim, cu un grup de călăreţi şi soarta înfruntării se schimbă. Neputând concepe ca Amasia să aparţină altuia, Safar vrea s-o înjunghie şi este ucis de Keraban.

Călătorii ajung, după patruzeci şi cinci de zile, la Scutari, unde se află că, întrucât domiciliul lui Ahmet este la Constantinopol, căsătoria nu poate fi efectuată decât acolo. Keraban refuză din nou să plătească taxa de zece parale. Pentru a fi, totuşi, prezent la ceremonie, el traversează strâmtoarea pe un fir aerian, într-o roabă, dus de un funambul.

Ceea ce interesează cu deosebire, din unghiul de vedere specific demersului nostru, sunt cele douăzeci de pagini dense consacrate drumului prin Dobrogea, despre care autorul scrie, dovedindu-şi încă o dată cunoştinţele geografice: „Această regiune e ca o peninsulă formată de un larg cot al Dunării, care, după ce s-a ridicat la nord spre Galaţi, îşi reia drumul spre est, vărsându-se în Marea Neagră prin mai multe guri. De fapt, istmul care uneşte această peninsulă cu peninsula Balcanilor este circumscris de o parte a provinciei situată între Cernavodă şi Constanţa, străbătută de linia unui mic railway1 lungă de cel mult cincisprezece, şaisprezece leghe, pornind de la Cernavoda. Dar, cum la sud şi la nord de railway regiunea este în mod evident aceeaşi, din punct de vedere topografic, se poate spune că şesurile Dobrogei se nasc la poalele ultimelor lanţuri ale Balcanilor.”

Să ne oprim o clipă, pentru a comenta unele afirmaţii din cartea lui Simion Săveanu, Pe urmele lui Jules Verne în România. Titlu programatic, exprimând teza susţinută de autor şi într-o seamă de articole. în capitolul rezervat romanului în discuţie, inadvertenţele geografice sunt puse pe seama „intenţiei (lui Jules Verne – I. H.) de a tăinui vizita sa prin această regiune.” (12, p. 203) Ca un corolar, afirmaţiile pomenite mai sus: „găsim aici prima referire la teritoriul ţării noastre făcută la sfârşitul secolului trecut.” (id., p. 183), sau, cu adresă şi mai exactă, „este prima relatare făcută de un scriitor francez despre Dobrogea ultimelor decenii ale secolului trecut.” (id., p. 202).

‘ân englezeşte, în original: cale ferată.

Prima referire? Revedeţi lista selectivă a lucrărilor consacrate tării noastre doar până la 1890!

Cât despre Dobrogea, iată un fragment din studiul lui G. Aubaret, Province du Danube (1876), a cărui potrivire cu prima frază a citatului din Keraban nu este, poate, întâmplătoare: „Sangeacul Tulcea (…) e învăluit la nord şi la vest de Dunăre, care, ajungând la Cernavoda, deviază brusc spre nord până la Galaţi şi acolo descrie un nou unghi pentru a se arunca, la est, în Marea Neagră.” (71)

Alte pasaje edificatoare din roman: „A doua zi, în zori, trăsura, la care fuseseră înhămaţi cai odihniţi, gonea în direcţia lui Carasu, un fel de pâlnie vastă, al cărei conţinut, alimentat de izvoare subterane, se varsă în Dunăre, când apele ei scad. Douăzeci şi patru de leghe fură parcurse în douăsprezece ceasuri şi, pe la orele opt seara, călătorii se opreau în faţa railway-ului Constanţa-Cernavoda, în staţia Medgidia, un oraş nou-nouţ, care numără de pe acum douăzeci de mii de locuitori şi tinde să devină mai important.

A doua zi, ajungeau, fără piedici, traversând un şes pustiu, la Babadag, dar atât de târziu, încât li se păru mai potrivit să-şi continue călătoria. Seara, pe la ora cinci, se opreau la Tulcea, unul dintre cele mai importante oraşe ale Moldovei.

În această localitate de treizeci, patruzeci de mii de locuitori, unde se amestecă cerchezi, nogai, persani, kurzi, bulgari, români, greci, armeni, turci şi evrei, seniorul Keraban nu putea să nu găsească un hotel aproape confortabil. Ceea ce se şi întâmplă. Cu îngăduinţa tovarăşului său de drum, Van Mitten avu timpul necesar pentru a vizita Tulcea, al cărei amfiteatru, foarte pitoresc, se desfăşoară pe versantul nordic al unui mic lanţ muntos, în fundul unui golf creat de o lărgire a fluviului, aproape în faţa dublului oraş Ismail.”

Mozaicul etnic apare şi în studiul din 1876, când se vorbeşte despre locuitorii Tulcei: „Acolo pot fi întâlniţi musulmani turci, tătari, nogai, cerchezi, persani, albanezi, kurzi, musulmani bosniaci şi musulmani ţigani. Printre creştini, care constituie marea majoritate, rasele sunt şi mai diferite; sunt greci, bulgari, greco-bulgari, moldovalahi, albanezi creştini, armeni catolici şi schismatici.”

Iar descrierea generală a oraşului a fost interpretată, într-o carte despre Delta Dunării, ca o dovadă a prezenţei scriitorului pe aceste meleaguri: „Astfel, Jules Verne, vestitul autor de romane ştiinţifico-fantastice, care a vizitat se pare Tulcea în jurul anului 1892, în cadrul unei călătorii documentare întreprinse în România, a fost plăcut impresionat de forma amfiteatrală a localităţii, de golful format de marele fluviu în dreptul oraşului.”

Un roman apărut în 1883, care utilizează impresii dintr-o călătorie întreprinsă în 1892! De fapt, detaliile peisagistice sunt şi aici de sorginte livrescă. în amintita lucrare a lui G. Le Cler, La Moldo-V alachie, putem citi, de pildă: „Oraşul (Tulcea – I. H.) este clădit în amfiteatru.” (83, p. 68).

Evocată foarte des în acest segment al romanului, Dunărea îi prilejuieşte lui Jules Verne o succintă disertaţie etimologică, una dintre sintezele al căror secret îl stăpâneşte atât de bine: „E de la sine înţeles că originea numelui Dunării, care a dat naştere multor controverse ştiinţifice, a determinat o dispută exclusiv geografică între se- [:. Panighianţ, Delta Dunării, lulitura pentru turism, 1972, p. 37.

niorul Keraban şi Van Mitten. Fără să ţină seama că grecii, în vremea lui Hesiod, au cunoscut-o sub numele de Istru sau Histru; că numele Danuvius a fost importat de armatele romane, Cezar fiind cel dintâi care a făcut cunoscut fluviul sub acest nume; că în limba tracilor el ar fi însemnat „noros”; că el ar veni din celtă, sanscrită, greacă sau zendă; că profesorul Bopp ar avea dreptate, sau că profesorul Windishmann n-ar greşi când polemizează în legătură cu această origine – seniorul Keraban îşi reduse preopinentul la tăcere, hotărând că numele Dunăre se trage din cuvântul zend „asdanu”, care înseamnă „râul repede”.”

Ultimul extras vizează un detaliu de culoare locală, un perpetuu flagel al Deltei: „Regiunile pe care le străbate Dunărea de jos sunt infestate de aceşti ţânţari ce nu pot fi combătuţi decât presărând pe pat, în timpul nopţii, pe cămaşă şi pe ciorapi, ziua, praf de compozită…

Am auzit vorbindu-se, prietene Van Mitten, despre o colonie de tătari crimeeni cărora guvernul turc le concesionase o mare suprafaţă în această deltă a fluviului şi pe care legiunile de ţânţari i-au silit să se expatrieze.”

Mă grăbesc să precizez că Jules Verne n-a cules această informaţie „pe teren”, ci dintr-o relatare scrisă, poate aceea a lui Ed. Engelhardt, cuprinsă în Etudes sur Ies embouchures du Danube: „Ţânţarii trăiesc în legiuni fără număr în Deltă, făcând ca sejurul acolo să fie insuportabil în lunile de vară (…) în primăvara anului trecut, guvernul turc concesionase mai multor familii de tătari veniţi din Crimeea un teren întins situat aproape de malul drept al braţului Sfântul Gheorghe, pe contrafortul cel mai avansat al colinelor de la Beş-Tepe. Fuseseră construite câteva case; câteva parcele de pământ fuseseră cultivate şi colonia, lăsată în voia ei, ar fi făcut fată primelor sale necesităţi, când, prin luna iulie, autorităţile din Tulcea au fost informate că tătarii de la Beş-Tepe se pregăteau să părăsească noua lor aşezare. Hărţuiţi de roiurile de ţânţari, bieţii oameni îşi pierduseră răbdarea şi erau hotărâţi să fugă din acest loc afurisit.” (78, p. 77-78).

Încheind aici investigaţia sursologică, evident limitată, trebuie să spun că romanul nu are virtuţi artistice deosebite. Este perioada în care Jules Verne trece printr-o criză de creaţie, după cum îi mărturiseşte lui Hetzel într-o scrisoare din 3 decembrie 1883: „înţelegi situaţia mea faţă de publicul nostru, nu mai am subiecte al căror interes să rezide în extraordinar, Baloane, Căpitanul Nemo, etc. Trebuie deci să caut să interesez prin combinare (…) Desigur, voi apela totdeauna şi cât mai mult posibil la Geografie şi la Ştiinţă, pentru că acesta este scopul întregii mele opere; dar fie că instinctul teatrului mă împinge spre asta, fie spre a cuceri publicul nostru, tind să complic cât mai mult posibil romanele pe care le mai am de scris, folosind toate mijloacele furnizate de imaginaţia mea, în sfera destul de restrânsă în care sunt condamnat să mă mişc.” Recunoaştem acest efort în suita de întâmplări neobişnuite: şarja mistreţilor, răpirea şi salvarea Amasiei, traversarea stepei incendiate de hidrogenul emis de vulcanii noroioşi, capcana maritală în care este atras Van Mitten, înfruntarea din defileul Nerissa, primejdioasa trecere a Bosforului din final. Putem înscrie la activ şi sprinteneala dialogului, dar personajele sunt palide şi stereotipe. Unica excepţie o constituie Keraban, poate pentru că scriitorul avea în preajmă un încăpăţânat de mare calibru. Ipoteza îi aparţine nepotului Jean Jules-Verne: „Replicile lui Keraban îmi evocă prea multe amintiri ca să am vreo îndoială; sunt sigur şi că a fost un proces inconştient, căci miile de faţete strălucitoare ale fermecătorului şi teribilului Michel i-ar fi îngăduit să creeze un personaj şi mai complex.” (14, p. 250) Este vorba, evident, despre teribilismele dinainte de 1886, an în care raporturile dintre tată şi fiu încep să se amelioreze.

Conţinea, într-adevăr, această zugrăveală eroi-comică a tribulaţiilor îndărătniciei, „piesa veselă” anticipată în scrisoarea din 31 martie 1882? Poate că da. Pentru succesul extragerii, ar fi trebuit însă ca Jules Verne să renunţe la ideea de a nu mai colabora cu d’Ennery, în pofida remarcabilelor rezultate obţinute în urma dramatizării în comun a romanelor Ocolul lumii în optzeci de zile, Mihail Strogov, Copiii căpitanului Grant. O recunoaşte, pe jumătate, el însuşi, atunci când îi scrie lui Hetzel, la o dată neprecizată, oricum după premiera din 3 septembrie 1883: „Cea mai mare greşeală în ceea ce priveşte piesa Keraban a fost aceea de a fi făcut să fie jucată de actori de dramă, în loc de a face să fie jucată numai de actori comici. E incredibil ca Larochelle să nu-şi fi dat seama de asta, înainte. N-am fi înregistrat această cădere care a fost totală şi mă va dezgusta pentru multă vreme de teatru, dacă nu cumva pentru totdeauna. D’Ennery n-ar fi acceptat această distribuţie, eu m-am înşelat cu totul, greşeală, repet, pe care Larochelle n-ar fi trebuit s-o comită.”

Nu peste multă vreme, tonalitatea corespondentei se schimbă: „Dragul meu Hetzel, Pot să fi fost foarte mâhnit de ceea ce s-a întâmplat cu Keraban, dar nu sunt disperat şi am reînceput imediat să lucrez. Oricât ar fi de exagerată animozitatea presei, asta constituie o lecţie pentru mine şi voi profita de ea. Văd că Larochelle luptă cu vigoare, refuzând să-i asculte pe clevetitori, apoi prin reclame şi afişe. Vom vedea rezultatul când publicul va reveni la Paris. Larochelle îmi spune că ţi-a propus un fel de publicitate pentru copii. Vei cântări dacă asta poate folosi cărţii şi, în acelaşi timp, piesei.”

Dar nici Larochelle, nici Hetzel n-au putut transforma un eşec într-o izbândă.

Când are loc ocolul Mării Negre? în orice caz, după 1860, când a fost dată în exploatare calea ferată Cernavodă-Constanţa şi înainte de 1878, de vreme ce autorul ne previne că „pe vremea aceea, ţinuturile la care ne referim erau provincii ale marelui imperiu otoman”. Este vremea în care se petrec şi întâmplările din Frumoasa Dunăre galbenă. Dealtfel, prezenţa unor elemente comune – „cotul care aruncă fluviul spre nord”, „târguşorul Cernavoda pe care un mic drum de fier îl leagă cu litoralul în portul Constanţa de la Marea Neagră” (am citat din Frumoasa…) – constituie încă un argument în favoarea datării primei versiuni a Pilotului de pe Dunăre la sfârşitul deceniului şapte şi începutul deceniului opt.

O ultimă precizare: „căderea” piesei nu a avut repercusiuni asupra vânzării romanului. La 30 septembrie 1904, ultimul cont semnat de Jules Verne arăta că tirajul de 13.000 exemplare fusese epuizat. Un tiraj onorabil, în raport cu epoca şi cu difuzarea altor „Călătorii extraordinare”, pe care posteritatea le situiează net deasupra lui Keraban. Printre ele se numără Castelul din Carpaţi, figurând în contul amintit cu numai exemplare! …