EPILOG.
Radu Gheorghiu îşi aprinse o ţigară, slobozi câteva rotocoale de fum şi răsuflă adânc:
— Asta-i tot.
— Cum „tot”? am protestat eu. Cine era de fapt Ionaşcu? De ce au explodat obuzele din încărcătorul tunului de pe avizo? De ce…
— Stai, că m-ai năucit! râse prietenul meu, apărându-se cu amândouă mâinile de întrebările cu care îl potopisem. S-o luăm pe rând. Întâi, cu privire la Ionaşcu…
În 1944, comandorul Petre Sotir fugise din ţară împreună cu armatele fasciste. Avea la activul lui multe crime săvârşite în timpul războiului şi se temea pe drept cuvânt de judecata poporului. Rătăcind din lagăr în lagăr, ajunsese în cele din urmă într-un centru de spionaj din Germania Occidentală. După o perioadă de instruire, completată într-un alt centru mai aproape de graniţele noastre, ajunsese pe bordul unui vas de comerţ care se îndrepta spre Constanţa sub pavilionul unei mici republici sud-americane.
Nimeni, în afară de căpitanul vasului, nu ştia de existenţa acestui pasager clandestin. Şi într-o noapte, Sotir îmbrăcase un costum de scafandru autonom şi pornise pe sub apă spre ţărmul nu prea îndepărtat…
Agentul spionajului străin se stabilise la Constanţa, cu misiunea de a culege date în legătură cu flota noastră militară. Fiind un excelent acordeonist, se angajase într-o orchestră de muzică uşoară. În felul acesta putea să transmită cu mai multă uşurinţă informaţii stăpânilor săi, prin spionii care veneau „să se înveselească” în restaurantul cu muzică aleasă, îmbrăcaţi înhaine de marinari străini.
Ultima însărcinare primită de Sotir – şi cea mai grea, desigur – era aceea de a ajunge pe bordul vasului oceanografie „Marea Neagră” şi a-l determina, cu orice mijloace, să-şi schimbe Itinerariul. I se promiseseră pentru aceasta cetăţenia unui stat apusean şi un post bine plătit.
După cum se vede, cei care-l trimiseseră pe Ionaşcu puneau mare preţ pe reuşita acţiunii, cunoscută la centrul de spionaj sub indicativul „Marea Neagră”. Lucrările profesorului Jora erau bine cunoscute peste hotare şi „fuga” unui savant atât de renumit, împreună cu un grup numeros de colaboratori, ar fi dat prilejul dezlănţuirii unei noi campanii de calomnii împotriva ţării noastre, poate chiar al unei fulminante intervenţii în cadrul apropiatei sesiuni a Adunării Generale a O. N. U.
Misiunea extrem de dificilă a spionului fu uşurată de întâlnirea cu adevăratul Ionaşcu. Acesta, în căutare de „atmosferă”, sosise la Constanţa cu câteva zile înaintea celorlalţi membri ai expediţiei oceanografice. Fericit să stea de vorbă cu un „adevărat lup de mare”, cum se recomandase Sotir, ziaristul plătise cu viaţa lipsa lui de vigilenţă. Aflând chiar din gura lui că niciunul dintre membrii expediţiei nu-l cunoştea personal, spionul îl atrăsese într-o cursă şi-I ucisese, ascunzându-i trupul printre stânci. Înarmat cu actele celui ucis, se prezentase apoi pe vas, unde Ionaşcu era aşteptat.
În condiţiile acestea nu putea fi vorba despre un plan amănunţit, pregătit dinainte. Deviza iui Sotir trebuie să fi sunat astfel: „Văzând şi făcând!” Câtă vreme vasul plutise deasupra cârdului de scrumbii, spre sud, lăsase lucrurile să se desfăşoare în voia lor. Dar iată că sosise prima radiogramă cifrată. Trupul ziaristului fusese descoperit şi identificat. Prin radiogramă se cerea arestarea imediată a falsului Ionaşcu.
Mai departe, totul se petrecuse ca în demonstraţia făcută de spion, după aşa-zisa fugă a radiotelegrafistului. Pătrunzând sub un pretext oarecare în cabina comandantului, Sotir înţelese din tulburarea lui, că radiograma îl demasca. Atunci îi trase un glonţ în tâmplă, înscena sinuciderea ca să câştige timp, distruse radiograma şi luă codul de cifru (care fusese găsit, într-o învelitoare impermiabilă, sub combinezonul de cauciuc al costumului de scafandru îmbrăcat de spion).
Sosi a doua radiogramă. Dându-şi seama că n-are timp de pierdut, spionul îl ucise pe radiotelegrafist şi zvârli în mare trupul neînsufleţit, prin ubloul cabinei.
Omorându-l pe radiotelegrafist şi sustrăgând din magazie echipamentul de scafandru autonom, Sotir urmărea două lucruri: să îndrepte toate bănuielile asupra pretinsului fugar şi să împiedice ori ce legătură cu baza. Ideea folosirii echipamentului pentru a ajunge în apele teritoriale străine, unde nu mai putea fi urmărit, îi venise abia în ultima clipă, când era încuiat în cabină.
Singurul punct dinainte înscris în plan era devierea acului busolei. Jucând totul pe o carte, o realiză în chipul cunoscut. Prefăcându-se bolnav, se retrase apoi în cabină, chemând avizo-ul cu aparatul de emisie ascuns în maşina de scris. Nu apăruse din nou pe punte, decât pentru a-i convinge pe ceide pe vas să nu opună rezistenţă…
— Şi cum de n-a reuşit un plan atât de ingenios? m-am minunat eu.
— Dacă duşmanul n-ar face nici o greşeală, planurile lui ar reuşi întotdeauna – îmi replică Radu. Sotir nu era prost de loc, dar a făcut câteva greşeli care l-au dus la pierzanie. Una dintre ele, este că a distrus aparatul de radiotelegrafie înainte de a se fi comunicat pescadoarelor abandonarea cârdului de scrumbii. Negăsind vasul oceanografie, pescarii au alarmat şi ei baza, grăbind trimiterea vedetelor rapide care au ajuns tocmai la timp. Spionul a greşit şi când, simţindu-se în siguranţă, cu avizo-ul Ia 30 de metri, şi-a cam ieşit din rol. Pentru Ionaşcu, activist în presa centrală, nu era firească atitudinea de capitulare pripită în faţa primejdiei…
Dar cea mai mare greşeală săvârşită a fost alta.
— Care, care? l-am iscodit eu, nerăbdător. Radu se gândi o clipă, apoi reluă:
— Cunoşti povestea „cărţii perfecte…”? Se spune că într-o zi, un editor se hotărî să scoată o carte fără nici o greşeală de tipar. Tocmindu-i pe cei mai buni corectori, îi puse să citească să recitească, cu cea mai mare atenţie, fiecare rând al cărţii. Când se alcătuiră paginile, fură supuse şi ele aceluiaşi examen minuţios. În sfârşit, cartea intră sub teascurile tipografiei (pe vremea aceea nu se inventase încă rotativa). Nu cuprindea, într-adevăr, nici o greşeală -în afară de o eroare grosolană chiar în titlul scris cu litere mari pe prima pagină! Era atât de bătătoare la ochi, încât niciunul dintre nenumăraţii corectori nu o băgase în seamă…
La fel ca în povestea „cărţii perfecte”, spionul a controlat cu minuţiozitate amănuntele planurilor sale succesive. Prevenind posibilitatea descoperirii înscenării de sinucidere, el a pregătit o înscenare şi mai îndrăzneaţă, pentru a ne convinge că asasinul nu se mai află printre noi. Şi n-a lipsit mult ca josnica lui misiune să reuşească pe deplin. Dar… tot la fel ca în povestea „cărţii perfecte”, Sotir a făcut o greşeală grosolană, trecând cu uşurinţă peste lucrul asupra căruia ar fi trebuit să stăruie cel mai mult. Falsul ziarist n-a ştiut sau n-a vrut să ţină seama de oamenii cu care avea de-a face. Împotrivirea noastră finală l-a surprins şi l-a silit să se demaşte cu un minut mai devreme. L-a surprins deoarece ne-a judecat pe toţi după chipul şi asemănarea lui. Şi i se părea desigur o nebunie să-ţi rişti viaţa pentru a-ţi păstra libertatea şi a nu îngădui o provocare împotriva ţării tale…
Am tăcut un timp cugetând la cele auzite. Apoi l-am rugat pe Radu să-mi lămurească misterul exploziei obuzelor din încărcătorul tunului.
— Şi al împuşcăturilor de mai înainte, adăugă Radu.
— Da, şi al împuşcăturilor…
— Despre asta o să-ţi vorbească soţia mea!
— Cred că-ţi aduci aminte din povestirea lui Radu – începu ea să-mi explice – episodul cu mânerele care-l ardeau, fiind supuse acţiunii ultrasunetelor. Şi notează că generatorul funcţiona atunci doar cu mică intensitate. Dând intensitate maximă, ultrasunetele au provocat o asemenea încălzire a cartuşelor din puştile atacatorilor – şi mai târziu a obuzelor – încâtpulberea s-a aprins fără a se mai acţiona asupra focoaselor…
— Dar asta ar putea fi o extraordinară armă de apărare! am exclamat eu. Închipuiţi-vă că încărcătura de bombe a unui avion ar putea fi făcută să explodeze în văzduh, la o mare înălţime!
— Eh, tinereţe înflăcărată, suspină glumeţ Radu. Generatorul era cel mai puternic din lume şi totuşi acţiunea lui termică se limita Ia o rază de 40-50 metri, poate ceva mai mult. Te las pe tine să-ţi imaginezi ce fel de generator ar trebui ca ultrasunetele să acţioneze măcar la un kilometru.
— Raza morţii” nu-i decât o utopie… deocamdată, murmură soţia prietenului meu.
— Şi dacă Maria spune aşa, să ştii că are dreptate! încheie Radu discuţia.
Nu i-am mai răspuns. Descoperisem în sfârşit, cu mirare şl bucurie, că soţia lui Radu Gheorghiu avea chipul fin, bronzat de soare şi de vânturile mării, părul tuns scurt şi trupul zvelt, cu linii armonioase, al Mariei Prodan.
SFÂRŞIT
