ULTIMUL VAL

        Vasul părea a nu fi cu mult mai mare decât şalupa echipei noastre de operatori cinematografici submarini. O clipă am crezut chiar că tovarăşii mei, aflând cine ştie cum cele întâmplate, vin să ne dea ajutor. Mi-am dat însă repede seama că forma şi aparatura vasului îmi sunt necunoscute.

        Distanţa era încă prea mare ca să se poată stabili naţionalitatea vasului după pavilioanele de pe catarg. Oceanologul se bucură totuşi:

        — Vine ajutorul, tovarăşi!

        Privind cu încordare vasul care despica valurile în plină viteză, timonierul clătină din cap:

        — N-are cum să vină din direcţia asta. Soarele-i în stânga şi vasul vine din faţă – deci de la sud…

        Apropiindu-se la 30-40 de metri, vasul stopă. Câţiva oameni îmbrăcaţi în haine de pescari se rezemau de nişte lăzi puse claie peste grămadă tocmai la mijlocul punţii. Ducând la gură pâlnia strălucitoare a portvocei, unul dintre ei ne strigă:

        — Ohe! Căpitanul vasului „Perla Orientului” întreabă cine sunteţi?

        Portvocea dădea cuvintelor o rezonanţă aspră, metalică, nepotrivită cu numele atât de gingaş al vasului. Dar lucrul cel mai interesant era că aceste cuvinte fuseseră rostite în româneşte.

        Glasul profund al doctorului bubui peste ape:

        — Vasul oceanografie „Marea Neagră”, sub pavilionul Republicii Populare Române!

        — Aveţi nevoie de ajutor? Vă putem remorca…

        Propunerea era firească şi ispititoare. Mai puţin firească ni se părea însăapariţia vasului, care nu semăna de loc cu obişnuitele barcazuri şi pescadoare. Am mulţumit deci politicos, declarând că aşteptăm ajutor din ţară.

        Înfăţişarea paşnicului avizo se schimbă ca prin farmec. Oamenii îmbrăcaţi în haine de pescari îşi lepădară prefăcuta lor nepăsare. Cu mişcări iuţi şi precise, care dovedeau repetiţii îndelungate, ei dădură lăzile la o parte, scoţând la iuţeală un tun-revolver Hotchiss.

        Un trăsnet din senin n-ar fi produs asupra noastră efectul acestei scene. Rămăsesem ca nişte stane de piatră, încercând să înţelegem ce se petrece. Numai oceanologul gesticula furios, dar nici un sunet nu-i ieşea din gura larg deschisă.

        — Acum cred că o să ne urmaţi de bună voie,se auzi vocea batjocoritoare a unui bărbat înalt, îmbrăcat într-o manta neagră de cauciuc, care luase portvocea din mâna matrozului încremenit în poziţie de drepţi. Am ghicit în el pe comandantul avizou-lui – şi nu m-am înşelat.

        — Ce-nseamnă gluma asta? ţipă doctorul.

        — Nici o glumă, stimate domn! Vom trimite câţiva oameni care vor prelua comanda vasului. Şi nu încercaţi să vă împotriviţi, dacă nu vreţi să faceţi cunoştinţă cu peştii şi altfel decât privindu-i de după geamurile acvariului!

        Într-adevăr, palancurile avizo-ului coborau pe apă o barcă în care se instalaseră patru oameni înarmaţi cu puşti.

        — Ce facem, tovarăşi? întrebă profesorul. E o provocare vădită!

        — Ce putem face? Ne supunem forţei brutale! Ne-am întors miraţi, recunoscând glasul lui Ionaşcu. Prinşi de evenimente, nici nu băgasem de seamă când ajunsese pe punte.

        Oceanologul îşi recăpătă în sfârşit graiul:

        — Cum, tovarăşe Ionaşcu, vreţi să-ncăpem ps mâna acestor piraţi?

        — Să lăsăm cuvintele mari, îl repezi Ionaşcu. Dumneata, tinere, eşti probabil imun la gloanţe. Eu nu… Ori poate ai un tun ascuns în buzunar şi vrei să rezistăm eroic?

        Tonul ironic al ziaristului ne supără şi ne surprinse totodată. Avea însă dreptate în ceea ce spunea: nu puteam să ne împotrivim atacatorilor. Vasul era echipat pentru cercetări ştiinţifice, nu pentru război.

        — De ce să ne primejduim zadarnic viaţa? reluă Ionaşcu, simţind că hotărârea noastră se clatină. O să ne plângem ambasadei române şi o să ne întoarcem în patrie. Dar până atunci…!

        Am refăcut de mai multe ori asociaţia de idei care m-a dus la aflarea unei căi de ieşire din această situaţie. Fusesem foarte intrigat de spusele ofiţerului de pe avizo. De unde ştia el despre existenţa acvariului din laborator?… Pornind de aici şi văzând mereu acvariul în faţa ochilor, îmi amintisem experienţa făcută cu o zi în urmă. Şi dintr-o mică tainiţă a memoriei ţâşniră la lumină cuvintele Mariei: „Dacă am fi lucrat cu o intensitate mai mare, peştii ar fi murit, iar scafandrul ar fi simţit că-şi pierde echilibrul şi surzeşte… că-şi pierde…

        — Tovarăşă Maria!

        Fata mă privi întrebător.

        — Tovarăşă Maria, ultrasunetele se propagă şi în aer, nu-i aşa?

        — Da, dar nu văd…

        — Generatorul poate fi adus pe punte?

        — Ţara arde şi baba se piaptănă, pufni mânios ziaristul.

        Dar Maria, cu o lumină de înţelegere în ochi, chemă doi oameni din echipaj şi se îndreptă spre laborator. Eu am urcat în cabina de comandă, cerându-i timonierului să fie gata să pornească vasul.

        Întâmplări mărunte au uneori consecinţe incalculabile. Împiedicându-mă de o îndoitură a fâşiei de linoleum, m-am sprijinit cu toată greutatea de umărul timonierului. Luat pe neaşteptate, omul îşi pierdu echilibrul şi ne pomenirăm amândoi pe jos, lângă suportul busolei. M-am ridicat repede. El rămase trântit, cu ochii holbaţi într-un punct invizibil pentru mine.

        — Te-ai lovit? m-am îngrijorat eu.

        Fără să-mi răspundă, timonierul întinse mâna, arătându-mi ceva. M-am aplecat spre el şi am văzut obiectul care-i provocase stupoarea. Pe partea de dedesubt a cutiei busolei, o lamă subţire de metal se ţinea prin nu ştiu ce miracol, fără nici o legătură aparentă cu corpul cutiei. Am desprins-o, simţind oarecare împotrivire.

        — Magnet – suflă timonierul. Apoi, urlând de parc-aş fi fost surd: Asta a făcut să devieze busola!

        Acul busolei se rotise într-adevăr cu 180 de grade. Mersesem deci tot timpul spre sud, crezând că vom ajunge la Constanţa!

        — Cine a putut să facă asta?

        — Nu ştiu, răspunse timonierul. Priveam doar tot timpul la busolă. N-am scăpat-o din ochi decât două-trei clipe, când tovarăşului Ionaşcu i s-a năzărit că ne ciocnim cu un vapor.

        Am revăzut scena – podeaua înclinată a cabinei, roata cârmei învârtindu-se fără stăpân, Ionaşcu ţinându-se de cutia busolei… Ionaşcu! Dar cum să cred că ziaristul din Bucureşti…

        M-am repezit la laborator. N-am mai găsit-o decât pe Maria, care desfăşura un cablu electric. Aparatul fusese dus pe punte. În două cuvinte, am pus-o la curent cu ultima descoperire, mărturisindu-i şi bănuiala mea cu privire la Ionaşcu.

        În ochii ei trecu o fulgerare scurtă – atât de scurtă, încât mi se păru o închipuire a minţii mele înfierbântate de primejdie. Apoi, desfăşurând cablul cu repeziciune, îmi făcu semn s-o urmez. Ne-am oprit la capătul coridorului, surprinşi de tăcerea care domnea pe punte. Cu multă precauţie am furişat o privire. Stând lângă balustrada vasului, în dreptul scării de fier care cobora până la suprafaţa apei, Ionaşcu îi ţinea pe cei de pe punte sub ameninţarea unui revolver. La zece paşi în faţa lui, cu toţi muşchii încordaţi, oceanologul era gata să sară. Am vrut să mă năpustesc asupra spionului, dar Maria îmi şopti poruncitor:

        — Aşteaptă!

        Şi se mistui pe coridor.

        Ţi-am spus că Ionaşcu stătea lângă balustradă. Chiar deasupra lui, subun palane, spânzura una din nenumăratele butelii folosite pentru obţinerea probelor de apă. Era un fel de cilindru metalic, lung de aproape jumătate de metru, legat ou un cablu gros de oţel. Îţi închipui mirarea mea când l-am văzut ridicându-se încet şi prăvălindu-se apoi de la înălţime. Lovit în umăr, Ionaşcu scăpă revolverul şi căzu pe punte. Într-o frântură de clipă, oceanologul se prăbuşi asupră-i, imobilizându-l.

        — Generatorul, repede! strigă Maria, trecând val-vârtej pe lângă mine cu cablul electric.

        Nu era timp de pierdut. Barca de pe avizo ajunsese lângă bordul vasului şi unul dintre ocupanţi se pregătea să urce pe scara de fier, sub protecţia puştilor celorlalţi. Maria făcu în grabă legătura între cablu şi generator, punându-l totodată în funcţiune pe acesta din urmă.

        Lucrurile care urmară fură atât de ciudate, încât dacă n-aş fi asistat la desfăşurarea lor, nu le-aş fi crezut în ruptul capului.

        Fără veste m-am simţit cuprins de o febră inexplicabilă – dimineaţa era destul de rece. Ameţit, am vrut să-mi şterg fruntea umezită de sudoare, şi am scos un strigăt: carcasa metalică a ceasului mă arsese de parcă ar fi fost încinsă în foc. Ca prin ceaţă l-am zărit pe profesorul Jora scoţându-şi ochelarii cu rama de aur şi jucându-i în palme ca pe un porumb copt care-ţi frige degetele, dar nu te înduri să-l arunci.

        Zgomotul unor împuşcături neregulate mă făcu să mă lungesc pe punte, gândindu-mă că atacatorii au început să tragă asupra noastră. Împuşcăturile conteniră însă la fel de neaşteptat cum porniseră. Îndrăznind să arunc o privire peste bord, i-am văzut pe cei patru atacatori cătând prostiţi la puştile pe care le ţineau în mâini. Unul dintre ei strigă ceva spre avizo, cu o voce tremurătoare. Fără să înţeleg cuvintele, am priceput din răspunsul răstit că marinarii din barcă erau ameninţaţi cu toate trăsnetele iadului.

        Încet, împotriva voinţei lor, marinarii porniră să urce treptele înguste ale scării de fier. Ajuns pe la mijloc, primul dintre ei îşi luă deodată mâinile de pe scară şi le duse la urechi, cu o expresie de mirare înspăimântată întipărită pe chip. Clătinându-se ca un om beat, din ce în ce mai tare, îşi pierdu până la urmă echilibrul şi căzu în apă. Al doilea avu aceeaşi soartă. Cei rămaşi în barcă îi pescuiră şi porniră să vâslească cu deznădejde spre avizo.

        Maria opri generatorul.

        — Cutezaţi să vă împotriviţi? urlă comandantul avizo-ului în portvoce. Vă liniştesc eu îndată!

        Împins de motoarele sale puternice, avizo-ul se apropie şi mai mult. Ţeava tunului-revolver se roti cu repeziciune, oprindu-se asupra noastră. Zvârlind portvocea, devenită nefolositoare la o distanţă atât de mică, comandantul ne ameninţă pentru ultima oară:

        — Dacă nu vă băgaţi minţile-n cap, tragem!

        Barca se apropie din nou.

        — Tovarăşe profesor, îndrept generatorul spre servanţii tunului şi dau intensitatea maximă! spuse Maria, cu faţa golită de sânge.

        — E primejdios, nu ştiu ce se poate întâmpla. Generatorul nu e încăperfect izolat…

        — Totuşi trebuie să încercăm! Nu putem sta cu braţele încrucişate!

        Ne aşezarăm ca din întâmplare în faţa generatorului, mascând pregătirile Măriei. Apoi zidul viu se desfăcu şi, după sfatul profesorului, ne depărtarăm de aparat.

        — Ce faceţi acolo? ne strigă comandantul. Vreţi să…

        Nu apucă să isprăvească. Maria pusese în funcţiune generatorul, răsucind până la refuz butonul de intensitate. Împleticindu-se, comandantul făcu doi paşi spre tunul-revolver şi se rostogoli greoi pe punte. De acolo, de jos, cu o voce răguşită, dădu comanda de tragere. Dar servanţii – ridicaţi de pe scaunele metalice care-i ardeau – nu puteau să se atingă de tun. Peste o clipă se rostogoliră lângă mai-marele lor. Şi asta le prinse bine, căci obuzele din încărcător începură să explodeze aruncând în văzduh bucăţi din învelişul lor de alamă.

        Cuprinsă parcă de friguri, cu ochii înceţoşaţi şi buzele uscate, Maria izbuti să oprească generatorul. Era de altfel şi timpul. Mărind frecvenţa ultrasunetelor până la câteva milioane de vibraţii pe secundă, constructorul aparatului nu izbutise să concentreze toată această energie uriaşă într-o singură direcţie. Aşa că nu numai atacatorii, dar şi noi simţeam – e drept, în mai mică măsură – efectul radiaţiilor nevăzute.

        Din fericire, n-am mai fost nevoiţi să folosim teribila armă improvizată. Zburând parcă pe crestele valurilor, dinspre nord se iviră două vedete rapide. Şi pe catargele lor unduiau pavilioanele tricolore cu stema Republicii Populare Române.

        Apariţia vedetelor nu trecuse neobservată de cei de pe avizo. La un ordin al căpitanului, vasul străin începu să se întoarcă cu prova spre sud. „Pescarii” nu voiau să dea ochi cu marinarii noştri…

        Scăpaţi de ameninţarea tunului-revolver, primul nostru gând a fost să ne ocupăm de falsul ziarist.

        După ce fusese dezarmat, datorită ingenioasei idei a Mariei, care comandase de la distanţă căderea buteliei, Ionaşcu fusese închis în cabina sa. La uşă stătea de pază un om din echipaj, înarmat chiar cu revolverul spionului. La întrebările noastre, el ne răspunse că nu auzise zgomote suspecte.

        Am deschis uşa chiar în clipa când Ionaşcu, sau mai bine zis picioarele lui Ionaşcu dispăreau prin deschizătura circulară a ubloului. Şi picioarele acestea se terminau cu înotătoare de cauciuc, semănând cu două labe de gâscă uriaşe.

        Îţi poţi închipui mânia şi disperarea care m-au cuprins la gândul că spionul ar putea să scape. De altfel, dacă pusese mâna pe tot echipamentul meu de scafandru autonom, nici nu mai încăpea îndoială că în câteva minute avea să fie în apele teritoriale străine. Acolo nu-l puteam urmări decât cu riscul unor nedorite complicaţii diplomatice.

        În timp ce toate acestea mi se învălmăşeau în minte, privirea mi-a căzut asupra unui obiect uitat, în grabă, de Ionaşcu. Şi cu un chiot de bucurie, care i-a speriat pe cei din jur, am recunoscut centura cu balast.

        Nu era de loc momentul să mă pierd în explicaţii, întorcându-mă pe călcâie, m-am năpustit pe punte, urmat de toţi ceilalţi.

        Ionaşcu plutea la suprafaţa mării cu capul în apă, încercând zadarnic să se scufunde. Baloanele de oxigen şi velomotorul, a cărui elice se învârtea nebuneşte, muşcând însă rareori valurile, îl ţineau deasupra, cu toate eforturile lui desperate. Pentru că înainta totuşi spre avizo, una din vedetele rapide îi tăie calea.

        Atunci se petrecu un fapt ciudat. În văzduh răsunară câteva pocnete uşoare şi în jurul spionului, apa se ridică în stropi mari. Ionaşcu încetă să mai dea din picioare şi rămase nemişcat. Pocnetele încetară. Descriind o curbă elegantă, avizo-ul porni cu toată viteza spre sud.

        — Bandiţii! Au puşti cu amortizoare de zgomot! strigă comandantul.

        Vrând să-i închidă gura lui Ionaşcu, cei de pe avizo trăseseră într-adevăr asupra lui. Din fericire pentru organele anchetatoare, gloanţele îl răniseră numai, făcându-l să-şi piardă cunoştinţa. Şi aşa am putut să aflu în sfârşit dezlegarea misterioaselor întâmplări petrecute pe bordul vasului oceanografie.