Prolog

        Trebuie să vă mărturisesc de la bun început adevărata mea slăbiciune pentru tot ceea ce are vreo legătură cu marea şi cu adâncurile ei misterioase. Am petrecut multe ceasuri în faţa acvariilor cu peşti tropicali, admirând culorile scânteietoare în care i-a înveşmântat natura; m-am cufundat cu ochii deschişi în apa străvezie de lângă ţărm, urmărind fuga înspăimântată a câte unui crab cu picioare subţiri; am ascultat cu emoţie poveştile bătrânilor scafandri, visând la clipa în care voi putea să îmbrac costumul de cauciuc şi să aud cum foşneşte aerul în casca de aramă…

        Ştiind toate acestea, veţi înţelege cât de plăcut surprins am fost citind pe afişul unui cinematograf din centrul capitalei: „În adâncurile Mării Negre” – film documentar-artistic. Uitând de treburile care mă aşteptau, am intrat în sală chiar când se stingea lumina. Mi-am găsit un Ioc pe dibuite, urmărind succesiunea rapidă a numelor realizatorilor filmului. Deodată am tresărit, întâlnind un nume cunoscut: Radu Gheorghiu.

        Radu îmi fusese coleg de şcoală, de clasă şi de bancă, până în ultimul an de liceu. Crescusem împreună, îndrăgind aceleaşi jocuri, împărţindu-ne frăţeşte puţinii bani de buzunar, înecându-ne în aceeaşi clipă cu fumul primei ţigări şi mărturisindu-ne bucuriile şi îndoielile celei dintâi iubiri. Jurasem să nu ne despărţim niciodată – întâmplarea a vrut însă altfel. Tatăl său, mic funcţionar Ia C. F. R., fusese mutat pe neaşteptate tocmai în celălalt capăt al ţării. Ne-am scris o vreme, apoi a venit sorocul să plec la Bucureşti, la facultate. Prins de ritmul grăbit al vieţii atât de deosebite faţă de monotonia orăşelului de provincie, am întrerupt corespondenţa. Mai târziu, când i-am trimis o scrisoare plină de sinceră căinţă, plicul s-a întors mâzgălit cu creionul: „Adresantul s-amutat în alt oraş”. De atunci nu mai ştiusem nimic de el, până în urmă cu câteva luni, când aflasem că fusese trimis la studiu în Uniunea Sovietică şi că absolvise Institutul de Cinematografie…

        Chiar a doua zi am descoperit adresa lui Radu. Căsătorit de curând, locuia într-o garsonieră, nu departe de Centrul de producţie cinematografică. Acolo, în camera lui plină de cărţi, cu pereţii acoperiţi de imagini din filmele Ia a căror turnare luase parte, mi-a povestit întâmplarea de mai jos. Aşezată lângă el, pe braţul masiv al fotoliului de piele, soţia Iui îl privea cu ochii-i mari, negri, ajutându-l uneori să-şi limpezească amintirile. Cuprins de o înfrigurare greu stăpânită, ascultam cuvintele prietenului regăsit şi-I vedeam parcă zbătându-se în peripeţii fără seamăn. Lampa de birou lumina slab încăperea, lăsând să se adune în unghere pete mari de umbră. Zgomotul străzii ajungea până la noi ca un vuiet îndepărtat, amintindu-mi de glasul adânc al mării.

        În seara aceea m-am hotărât să transcriu povestirea lui Radu Gheorghiu şi să v-o înfăţişez, schimbând -după dorinţa lui – unele nume. Judecaţi singuri dacă merita sau nu osteneala.