UN CIUDAT PLATOU DE FILMARE.

        După cum ţi-am spus – începu Radu – m-am întors din Uniune acum un an. Mă specializasem în filme documentare artistice din viaţa animalelor. Lucrarea de diplomă mi-am dat-o prezentând câteva sute de metri de peliculă pe care înregistrasem lupta dintre doi cerbi lopătari. În ţară, aveam de gând să filmez animalele noastre rare: dropia, râsul, cocoşul de munte… Mi s-a propus însă altceva – mult mai atrăgător şi mai greu totodată: să iau parte la turnarea unui film despre flora şi fauna Mării Negre.

        Cred că-ţi mai aduci aminte cum urmăream palpitantele aventuri ale căpitanului Nemo, întorcând cu înfrigurare paginile cărţii închiriate de la biblioteca de împrumut! Tu citeai mai repede şi mă zoreai: Hai, mă! Vrei să n-o terminăm nici azi? Iar eu mormăiam ceva în chip de răspuns, cu ochii aţintiţi asupra pozei în care meşterul Ned Land îşi înfigea harponul până în inima rechinului turbat… Cât îl invidiam atunci pe stăpânul „Nautilus”-ului şi pe vrednicii lui tovarăşi! Şi iată că mi se oferea acum prilejul să pătrund, aidoma lor, în adâncurile minunatei lumi submarine.

        Fără să stau mult pe gânduri, m-am suit în tren şi am pornit către un orăşel de pe litoral, unde trebuia să mă întâlnesc cu ceilalţi membri ai echipei de operatori şi cu conducătorul ei, profesorul Grindeanu. Am ajuns într-o zi de la sfârşitul verii aceleia cu toane care-i puneau în încurcătură pe meteorologi. Înnourat dimineaţa, cerul se însenina către prânz; apoi începea o ploaie torenţială, pentru ca peste jumătate de ceas soarele să ardă şi mai puternic. Amatorii de plajă duceau într-o mină cearşaful şi costumul de baie, iar în cealaltă impermeabilul sau demodatul cortel. Priveliştea aceasta avea, desigur,hazul ei – noi însă nu-l puteam gusta pe deplin, atâta timp cât norii astupau reflectorul nostru natural, soarele.

        Înainte de a urma povestirea, aş vrea să-ţi spun câteva cuvinte despre meseria de operator submarin. Sub înrâurirea unor povestiri şi articole de aşa zisă popularizare, unii cred că e vorba de un simplu sport – poate mai fistichiu decât altele. În loc să-ţi iei alpenstokul şi să urci pe munţi, îţi pui costumul de scafandru autonom şi te plimbi printre alge şi peşti, cu degetul pe declanşatorul aparatului de filmat. Întâlneşti ceva interesant? Ai apăsat pe declanşator şi filmezi la fel de liniştit ca în studio…

        Aşa credeam şi eu înainte de prima cufundare. Abia după aceea am înţeles cât de greu e să te mişti într-un mediu străin, mult mai dens decât aerul, şi pe care-l poţi străbate numai cheltuind destulă forţă musculară. Pe deasupra, trebuie să mânuieşti un coşcogeamite aparat de filmat, care încearcă mereu să-ţi scape din mâini şi să urce la suprafaţă!

        De altfel, până să începem filmările a trecut destulă vreme. Ne-am obişnuit întâi, treptat, cu. senzaţiile neplăcute datorite presiunii. Am învăţat să respirăm mai des ca la suprafaţă şi să înaintăm cu mişcări line, pentru a înfrânge mai uşor rezistenţa apei. Echipamentul devenea tot mai complicat, îngăduindu-ne să rămânem tot mai mult la adânc. În sfârşit, isprăvind perioada de ucenicie, ne-au fost încredinţate aparatele de filmat sub apă, închise în baloane metalice cu geamuri groase din sticlă de cuarţ şi am început adevărata muncă de vânători de imagini.

        Plecam în zori, cu şalupa, către „platoul de filmare” – cel mai ciudat platou de filmare pe care-l cunoscusem vreodată, situat pe fundul mării, cam la 20 de metri adâncime. Coboram sub privegherea atentă a profesorului Grindeanu, împărţiţi în echipe de câte doi, ca să ne putem ajuta în căzui unui accident. Coechipierul meu, Brujan – un băiat zdravăn, îndesat, căruia hainele îi pocneau mereu pe la cusături – avea destul de furcă cu mine. De multe ori, furat de frumuseţea peisajului submarin, mă aşezam pe o ridicătură de nisip şi stăteam minute întregi, uitând pentru ce mă cufundasem în adâncul acestei lumi fără seamăn. Descoperindu-mă în sfârşit, Brujan mă trezea la realitate arătându-mi ceasul impermeabil pe care fiecare dintre noi îl purta la încheietura mâinii stângi. Mă ridicam oftând şi porneam încet spre suprafaţa, aruncând o ultimă privire minunilor pe care le părăseam până la o nouă cufundare…

        Într-o dimineaţă senină, aplecat peste bordul şalupei, îmi lăsasem privirile să rătăcească pe nesfârşita întindere a apelor. Era un ceas de linişte deplină, tulburată numai de ţipetele slabe, plângătoare, ale pescăruşilor care se întretăiau în văzduh. Auzeam parcă răsuflarea adâncă a mării; pătruns de o fericire calmă, primeam sărutul de foc al soarelui, răsfrânt în mii de oglinzi tremurătoare.

        — Ce faci, Radule? Nu vii să ne îmbrăcăm?

        Glasul lui Brujan mă smulse din visare. L-am privit cu nemulţumire, apoi am înţeles într-o străfulgerare de bucurie că a venit clipa să cobor din nou în împărăţia „mea” submarină şi m-am repezit spre cabina în care se aflaucostumele şi aparatele.

        Când Brujan începu să-şi scoată tricoul cu dungi albastre – cumpărat de la un fost „lup de mare”, acum angajat al „Salvamar”-ului – eu îmi şi îmbrăcasem combinezonul de cauciuc. Apoi mi-am prins în spate baloanele cu oxigen, verificând cu grijă legăturile încrucişate pe piept, mi-am pus centura căptuşită cu plumb, înotătoarele semănând cu două labe de gâscă uriaşe şi batimetrul [Batimetru – aparat care indică adâncimea atinsă de scafandru. (N. A.)] brăţară. Nemaiavând ce face, am început să-l zoresc pe Brujan, care se mişca greoi ca un urs, abia găsind loc să se învârtească în cabina strimtă.

        Am ieşit pe punte, purtând pe umeri velomotoarele argintii. Aparatele acestea de locomoţie submarină sosiseră cu trei-patru zile mai înainte, ambalate în lăzi cu inscripţia „Fragil”. Aduceau la înfăţişare cu nişte torpile lungi de un metru. Motorul electric, alimentai: de baterii ultrauşoare cu argint-zinc, acţiona elicea, furnizând totodată curentul necesar reflectorului şi aparatului de filmat, aflate în corpul velomotorului. Îmbrăcat în costumul de scafandru autonom, operatorul submarin n-avea decât să se lase purtat de aparat, îndrumându-l după plac cu ajutorul unor mânere de direcţie. De la mânerele acestea a început de fapt povestea. Dar să nu ne grăbim…

        Ieşisem deci pe punte. Profesorul ne dădu ultimele sfaturi, încheind ca de obicei: „Şi mai ales nu coborâţi sub 30 de metri!” Verificând încă o dată trăinicia legăturilor, am mormăit:

        — N-aveţi nici o grijă, tovarăşe profesor! Doar suntem scafandri cu experienţă!… Iar în sinea mea: „Ah, dădăceala asta fără sfârşit!” Ne-am potrivit pe faţă măştile cu un singur vizor, luând deodată înfăţişarea ciclopilor legendari, şi am coborât repede scăriţa de fier ale cărei ultime trepte se pierdeau sub valuri.

        Apa era rece – atât de rece, încât am simţit că mi se taie răsuflarea. Curând însă, pătrunzând prin porii combinezonului special de cauciuc, se încălzi de la corpul meu, alcătuind un strat izolator.

        Mă cufundam încet, împreună cu Brujan, pătrunzând parcă într-un val de ceaţă alburie. Nu foloseam încă velomotorul, care mă trăgea în sus ca un balon. Şi când te gândeşti că la suprafaţă duceam cu greu într-o mână cele 30 de kilograme ale lui! Necăjindu-mă aşa, mi-am amintit o întâmplare din timpul primelor antrenamente. Grăbit să mă văd „la adânc”, uitasem să-mi pun centura căptuşită cu plumb şi rămăsesem la suprafaţă, bătând desperat şi zadarnic apa cu înotătoarele de cauciuc, ca o broască uriaşă oare a uitat să înoate. Mă urcasem, ruşinat, pe punte şi profesorul Grindeanu mă întâmpinase cu o asprime dezminţită de sclipirea veselă a ochilor săi cenuşii:

        — Stai cam prost cu fizica, tinere! Dacă te-aş fi avut elev acum câţiva ani, ţi-aş fi trântit un 2 cât dumneata de mare! Vrei să te cufunzi fără balast, când ai în spate coşcogeamite baloane cu oxigen – şi velomotorul pe deasupra? Unde-i Arhimede să te vadă…?

        De atunci, balastul devenise pentru mine o obsesie. Nădăjduind să asiste la un nou spectacol hazliu, colegii îmi ascunseseră de câteva ori centura. Dar lecţia primită îmi fusese de ajuns.

        Am privit la batimetrul-brăţară: şase metri adâncime. Velomotorul zvâcnea de parcă ar fi fost viu, încercând să-mi scape din mână. Am apăsat pe butonul de contact şi din pântecele aparatului începu să se audă bâzâitul molcom al motorului electric. Elicea cu trei pale se puse în mişcare, învolburând uşor apa chiar lângă obrazul meu. Prinzând zdravăn în palme mânerele de direcţie, am aprins reflectorul şi m-am lăsat purtat la voia întâmplării, iscodind împrejurimile în căutarea unui „vânat” de soi. Şi farmecul copleşitor al lumii submarine mă învălui din nou.

        Într-o lumină de vis, albastră-verzuie, meduzele unduiau ca nişte uriaşe ciuperci diafane, cu marginile pălăriilor colorate în galben, portocaliu, violet. Când le-am zărit pentru prima oară, am crezut că sunt niscaiva plante ciudate, desprinse din rădăcini de furia valurilor şi duse într-aiurea de vânturi şi de curenţii marini. Apoi le-am văzut de aproape, strângându-se şi desfăcându-se ritmic, cu mişcări pline de graţie şi vioiciune, şi i-am înţeles pe cei din vechime, care le spuneau „plămânii mării”…

        Am învârtit în jos mânerul din stânga. Supunându-se comenzii, velomotorul porni spre fund pe o linie înclinată. Apa îşi schimba neîncetat culoarea, căpătând cu fiecare clipă nuanţe tot mai întunecate. Şi deodată, lumina puternică a reflectorului scoase la iveală covorul de alge de pe fund.

        Erau de tot felul: verzi, cu foi mari şi crestate pe margini, verzui-cafenii, nemişcate şi drepte ca nişte săbii, purpurii, cu frunzele înguste şi răsucite în chip ciudat… Fără să mă uit la batimetru, mi-am dat seama că mă aflu Ia hotarul primejdios al celor treizeci de metri. La adâncimea aceasta, ultimele alge verzi se întâlnesc cu avanposturile algelor brune şi roşii.

        Îţi sunt dator o mică explicaţie: de ce nu puteam să cobor mai jos de treizeci de metri? Fără a intra în amănunte, trebuie să-ţi spun că începând de la această adâncime presiunea parţială a oxigenului din baloane creşte foarte mult, exercitând o acţiune otrăvitoare asupra organismului. Vei vedea curând care sunt efectele unei asemenea otrăviri.

        Mă pregăteam să urc, când fâşia strălucitoare de lumină se opri asupra unei viziuni de coşmar. Câţiva crabi încremeniseră, pândindu-se cu o atenţie feroce. Împlătoşaţi în carapacea lor de culoarea bronzului, cu cleştii puternici întinşi ameninţător înainte, îmi amintiră desenele din vechea mea carte de istorie, care-i înfăţişau pe cavalerii din Evul Mediu. Şi tabloul prinse viaţă. Cel mai mic dintre crabi încercă, prudent, o mişcare de retragere. În aceeaşi clipă, vecinul său îl înşfăcă zdravăn cu cleştii şi se apucă să-i sfarme carapacea. Croindu-şi astfel drum către carnea bietului crustaceu, îşi înfipse în ea labele încârligate şi porni să se înfrupte cu lăcomie, fără să se mai sinchisească de ceea ce se întâmplă în jur. Dar abia îşi.începuse festinul şi un alt crab, mai mare şi mai puternic, îl prinse cu cleştii, exact în acelaşi fel, pătrunzându-l cu aceeaşi sălbăticie în adâncul măruntaielor. În tot acest timp, victima continua să smulgă şi să înghită din carnea primului crab, până ce fu ea însăşi sfâşiată în întregime…

        Văzusem destule scene de „canibalism” submarin şi filmasem chiar peşti prădalnici urmărind cârdurile de hamsii şi stavrizi, chefali şi babuşte. Astaîntrecea însă orice închipuire! Cutremurat de dezgust, am răsucit brusc mânerul de adâncime şi am pornit spre suprafaţă. Din fericire, cu un gest reflex, apăsasem tot timpul declanşatorul aparatului de filmat. Aşa că ai putut să urmăreşti pe ecran toate peripeţiile acestui măcel groaznic, care constituie totuşi un document preţios pentru naturalişti.

        Încă sub impresia celor văzute, am simţit deodată cii mânerele velomotorului se înfierbântă vertiginos, silindu-mă în cele din urmă să-mi descleştez palmele. Velomotorul ţâşni în sus ca scăpat din puşcă. Înghiţind aer, am pornit în urma lui, încercând zadarnic să găsesc o explicaţie a neobişnuitei întâmplări.

        Apa începuse să-şi recapete culoarea albastră-verzuie. Am izbutit să citesc pe cadranul batimetrului cifra 18, în dreptul căreia se oprise acul indicator. Peştii se distingeau din ce în ce mai bine. Dar ce fel de peşti sunt aceştia care înoată pe spate? Şi nici măcar nu înoată, ci urcă şi ei, cu burta în sus, încercând zadarnic să-şi reia poziţia firească?!

        Citisem undeva că o specie de peşti, trăind în fluviul Nil, înoată într-adevăr pe spate. Dar ce să caute ei în apele Mării Negre? Veniseră tocmai din îndepărtata ţară a piramidelor ca să pună în încurcătură un operator cinematografic submarin? Ori, descoperisem o nouă specie, care avea să se numească „Pisces Ghearighiensis…”?

        Am închis ochii şi am strâns tare pleoapele, vrând să mă încredinţez că sunt treaz. Când am privit din nou în jur, peştii se întorseseră cu burta în jos, dovedindu-se a fi scorpene şi pălămide, guvizi şi ghiborţi – adică cei mai de rând reprezentanţi ai marii lor familii, pe care-i poţi afla în borşul şi pe plita oricărui pescar vrednic de pe coastă. Îmi pierdusem oare minţile…?

        Îngrijorat de brusca mea ascensiune, Brujan mă urmase şi încerca să mă liniştească:

        — Spui că ai avut o senzaţie de arsură, de usturime? Precis că ai dat peste o meduză! Adu-ţi aminte ce-a păţit Balaci!

        Balaci, unul dintre colegii mei operatori, se repezise odată să prindă o meduză mare, cafenie, care plutea chiar lângă scăriţa de fier a şalupei. Tentaculele ei lungi, şerpuitoare, îi încolăciseră braţul gol până la umăr. Timp de câteva ceasuri după ce meduza fusese pedepsită pentru intenţiile ei agresive, Balaci se plânsese de o usturime mai puternică decât dacă şi-ar fi ţinut mâna într-o tufă de urzici… Şi totuşi, în cazul meu nu putea fi vorba de o meduză! În primul rând, aş fi văzut-o. Apoi, arsura contenise îndată ce dădusem drumul mânerelor velomotorului.

        Pentru că Brujan nu părea convins de argumentele mele, i-am rezumat încă o dată şi întâmplarea cu peştii, trezindu-i şi mai mult neîncrederea.

        — Dacă te aude profesorul – m-a avertizat el – s-a zis cu scufundarea de mâine! Ai început să ai halucinaţii. Asta înseamnă ori că eşti prea obosit, ori că te-ai aventurat la o adâncime nepermisă.

        Am tăcut, gândind că din grija pentru sănătatea mea, Brujan ar fi fost în stare să-i spună totul profesorului Grindeanu. Şi atunci, într-adevăr, aş fi fost oprit să mă scufund nu numai o singură zi…

        Între timp, şalupa ajunsese lângă noi. Înainte de a mă urca pe bord, aruncând o privire de jur împrejur, am zărit un vas care părea să stea pe loc, destul de aproape, desenându-şi trupul zvelt pe ecranul mişcător al valurilor. Ochii mi-au alunecat nepăsători asupra lui, fără să ştiu că acolo aveam să găsesc dezlegarea straniei mele întâmplări submarine.

        ÎNŞELĂTOAREA ÎMPĂRĂŢIE A LUI NEPTUN.

        A doua zi, profesorul Grindeanu ne dădu o veste neplăcută. Directorul Centrului experimental „Infrason” [Gonind printre crestele valurilor, un vânt puternic dă naştere la infrasunete (sunete de frecvenţă foarte joasă, imperceptibile pentru urechea omenească) care dau de veste cu mult înaintea barometrului că se apropie furtuna. (N. A.)], un vechi prieten al său, îi anunţase o furtună apropiată Asta însemna o zi de lucru pierdută – şi cei de la Bucureşti ne bombardau cu telegrame. „Ce faceţi? Când putem începe montarea filmului? Trebuie să îndeplinim planul! Spectatorii aşteaptă!”

        Fără discursuri şi angajamente sforăitoare, am hotărât să folosim la maximum fiecare minut de lucru. Şi ca primă măsură, am coborât mai repede ca de obicei, pentru a câştiga timp. O durere vie mă săgetă în urechi, dar am continuat să mă cufund, strângând cu putere între dinţi tubul respirator. Pe nesimţite, oxigenul inspirat din baloane stabili echilibrul necesar între presiunea apei şi cea a sângelui care-mi zvâcnea în vine. Durerea se schimbă într-o senzaţie de apăsare şi se pierdu apoi cu totul.

        Brujan rămăsese undeva în urmă. M-am bucurat însă de tovărăşia unei bande neastâmpărate de guvizi, care îmi astupau mereu vizorul, privindu-mă curioşi cu ochii lor rotunzi şi bulbucaţi. Îi goneam mişcând din cap; ei se risipeau pentru o clipă şi se strângeau iarăşi, vrând parcă să dezlege cu orice preţ misterul fiinţei acesteia venite din altă lume. Ori poate se distrau pur şi simplu pe socoteala mea, închipuindu-şi că au de-a face cu un peşte ciudat şi inofensiv, un „mâncător de alge” – cum trebuie să sune cea mai grozavă ocară în universul aproape exclusiv carnivor al faunei mării…

        Războindu-mă cu guvizii, eram cât pe-aci să pierd prilejul de a filma câţiva delfini urmărind un cârd mare de scrumbii. Niciunul dintre noi nu izbutise încă acest adevărat tur de forţă. Trebuie să ştii că delfinii sunt cei mai iuţi dintre cetaceii, care – la rândul lor – alcătuiesc grupa celor mai rapide vieţuitoare marine. Corpul lor durduliu, cu contururi rotunjite de-a lungul cărora apa alunecă fără împotrivire, dispune de un propulsor fără egal: coada. Lovind apa de sus în jos (şi nu lateral ca peştii), ea îi împinge înainte printr-o serie neîntreruptă de salturi în apă -şi uneori chiar la suprafaţă.

        Am manevrat mânerele de direcţie, mărind totodată viteza.

        Elicea începu să se învârtească din ce în ce mai repede şi bâzâitul motorului crescu, făcând să vibreze întregul aparat.

        Neliniştiţi, delfinii îşi părăsiră prada. Înteţind ritmul loviturilor de coadă, ei încercară să se depărteze. Dar n-aveam de gând să mă las înfrânt. Am tras până la capăt maneta de viteză. Velomotorul se cabră ca un armăsar nărăvaş, smucindu-mă înainte. Cu degetul crispat pe declanşatorul aparatului de filmat, mă ţineam după delfinii care coborau spre adânc. Apa se îndesise parcă,opunându-mi o rezistenţă din ce în ce mai mare. Sângele îmi bătea dureros în tâmple. Un văl roşcat îmi împăienjenea tot mai mult vederea. Cred că m-aş fi lăsat purtat aşa până la pierderea cunoştinţei. Din fericire, delfinii nu mai merseră în grup, ci se risipiră care încotro, scăpând din conul luminos al reflectorului.

        Am încetinit mult viteza aparatului, încercând să mă orientez. Eram foarte aproape de fundul mării, acoperit cu o adevărată pajişte de alge sângerii. Lunecând fără grabă, fâşia albă a reflectorului smulgea din întuneric crini de mare, prinşi cu piciorul lor subţire de solul submarin, câte un arici plimbându-se nepăsător în armura de ţepi, stele de mare gonind în căutarea hranei, holoturii semănând cu nişte castraveţi înfundaţi mai mult de jumătate în nămol, şi scoici, nenumărate scoici, acoperind cu cochiliile lor întinderi uriaşe…

        Pătruns de o moleşeală ameţitoare, m-am aşezat pe o stâncă. Mi se părea că sunt din totdeauna acolo, înconjurat de fiinţe ciudate şi totuşi familiare. Un calcan, turtit ca o tingire, trecu încet pe lângă mine fâlfâind din tot trupul. I-am făcut un semn prietenesc, înveselindu-mă grozav la gândul că ochii lui sunt aşezaţi pe aceeaşi parte a corpului. Apoi am încercat să filosofez: „În împărăţia lui Neptun, nimic nu trebuie să mi se pară neobişnuit. Aşa-i aici: întinzi mâna să culegi o floare minunată şi floarea se arată a fi un polip mâncăcios, atrăgându-şi prada cu gingaşele petale-tentacule… cu gingaşele… De ce mi-o fi aşa de somn?… Şi tubul ăsta gros pe care-l ţin cu amândouă mâinile mă încurcă, mă trage în sus… Ar trebui să-l las în plata domnului şi să dorm, să dorm, să…”

        O arsură bruscă mă dezmetici. Pentru a doua oară am fost nevoit să dau drumul mânerelor înfierbântate peste măsură. Cu o mişcare instinctivă, înainte ca lumina reflectorului să se piardă în înălţimi o dată eu velomotorul, am privit batimetrul şi m-a cuprins groaza: urmărind delfinii, ajunsesem la aproape 50 de metri adâncime.

        Fiecare clipă de întârziere putea să însemne moartea. Scuturându-mă din amorţeală, am pornit spre suprafaţă obsedat de gândul că la presiunea de cinci atmosfere corpul meu suporta o greutate de 500 kg. pe fiecare decimetru pătrat, 500 de kilograme…!

        Abia după ce mi-am ridicat masca, lăsând boarea umedă să-mi mângâie obrajii, mi-am adus aminte de Brujan. Se întorsese desigur la şalupă, după ce mă căutase zadarnic în dreapta şi în stânga. Dar unde era şalupa? Goana după delfini să mă fi dus oare atât de departe în larg…?

        Oboseala mă cuprindea tot mai mult cu răsuflarea ei de plumb. Nu mai aveam putere să mă feresc de izbiturile repetate ale valurilor, care mă rostogoleau când pe o parte, când pe alta. Înghiţind fără voie o gură de apă amăruie, am început să tuşesc cu deznădejde, aproape sufocat. Liniştindu-mă cu chiu cu vai, am hotărât că n-are rost să mai rămân la suprafaţă unde velomotorul – cu elicea pe jumătate afară din apă – nu-mi putea fi de mare folos. Numai că nu ştiam încotro s-o pornesc. Ţărmul abia se mai ghicea, ca o linie subţire la marginea orizontului… Şi atunci am zărit din nou vasul dedeunăzi, îndepărtându-se încet spre larg.

        Folosind velomotorul ca punct de sprijin, m-am ridicat pe jumătate din apă şi am strigat de câteva ori, căutând să atrag atenţia celor de pe vas. Pesemne că nu m-au auzit… Adunându-mi ultimele puteri, mi-am fixat bine direcţia şi m-am cufundat, pornind spre vasul care se afla oricum mult mai aproape decât jinduitul ţărm.

        La doi-trei metri adâncime, apa era nemişcată şi razele soarelui se topeau în ea, dăruindu-i lumina lor dulce, aurie. M-am întâlnit din nou cu nesfârşitul cârd de scrumbii. Se mişca în aceeaşi direcţie cu mine, ca un fluviu cu sclipiri albastre-argintii, curgând în matca străvezie a mării. Deodată, fluviul acesta viu se învârteji, desfăcându-se în nenumărate şuviţe. Apa se întunecă şi ridicând ochii, am văzut deasupra capului o umbră uriaşă, statornică, înţelegând că e vasul către care pornisem, am oftat uşurat, visând la un pat moale şi am răsucit mânerul din stânga. Velomotorul îşi ridică botul în sus…

        O forţă căreia nu puteam să mă împotrivesc mă smuci, mă trase, mă aspiră ca o ventuză uriaşă, lipindu-mă cu spatele de ceva cu atât mai înspăimântător, cu cât îmi rămânea nevăzut. Am încercat să mă eliberez, făcând mişcări deznădăjduite cu picioarele, cu braţele – scăpasem iar velomotorul – dar îmi iroseam zadarnic puterile. Ştiind că-i o absurditate, îmi spuneam totuşi, din ce în ce mai convins, că sunt prada unei caracatiţe monstruoase, că tentaculele ei m-au înlănţuit şi se pregăteşte să mă sfâşie cu ciocul de oţel. O ultimă rămăşiţă de raţiune încerca în van să mă asigure că în apele Mării Negre nu există asemenea monştri.

        Cuprins de un val de slăbiciune, am încetat să mă mai zvârcolesc. În faţa ochilor mi se înfiripă un cerc roşu, care se topi într-un alt cerc, galben… Apoi culorile începură să se amestece, rotindu-se într-un vârtej ameţitor, până ce n-am mai văzut şi n-am mai simţit nimic.