III

Dania are mereu panica să nu fie descoperită de cineva, de tot ceea ce dragostea o împinge să facă. De neînchipuit ce fricoasă este, ca și cum n-ar fi destul de mare ca să braveze. Din pricina asta, voi fi mereu umilit, întâlnirile mi le dă numai după o lungă chibzuială. „În societatea mea, totul se discută și se interpretează.“ „Și ?“ „Ce rumoare am stârnit când am condus pe un domn musafir până la portița din stradă!“ „Dar de data aceasta sunt eu! Ei pot să critice la fel, dar ce-ți pasă ție de critica lor?“ Să nu se știe... Pe ascuns telefoanele, întâlnirile; dacă i-am trimis o scrisoare, sau o carte, sau câteva flori, pe ascuns. Mă simt umilit. „Tata mi-a spus să invităm pe un tânăr la masă cu noi. Am spus un nume străin, ca să-l induc în eroare!“ Să-i explic cât mă pot durea astfel de vorbe ? „O! Dacă ne-am întâlni în străinătate, cât de deseori ne-am putea vedea!“ Deci trebuie să mergem în străinătate ca să ne vedem? — „Știi că nu ne-am mai întâlnit de o săptămână?“ — „Așa de mult!“ — „Spuneai că pentru tine, când suntem despărțiți, timpul trece tot atât de greu.“ „Dar ce pot să fac?“ Fiecare vorbă de-a ei poate atrage o mie de reproșuri. Dar ce pot folosi argumentele mele împotriva firii ei, care nu se poate schimba oricâtă îndârjire aș pune? — „Dacă ai ști cât m-am schimbat de când suntem împreună!“ Dacă spune ea cu atâta convingere... Dar eu o găsesc la o imensă distanță. Motive...

„Astăzi nu te pot vedea, căci a spus tata să merg cu el să cumpăr niște mobile.“ Sau: „Și-a anunțat vizita tocmai astăzi o prietenă!“ Sau: „Nu e nimeni acasă și n-am dreptul să te primesc fiind singură!“ Deci motivele cele mai neprevăzute. Sunt incapabil să mă bucur de o întâlnire a noastră, deoarece din partea ei poate veni un pretext la care eram incapabil să mă gândesc mai dinainte. Parcă doi oameni din țări diferite — complet diferiți — fiecare cu alte obiceiuri. Când treci cu automobilul frontiera Austriei, trebuie să fii atent: la noi se ține dreapta și acolo stânga. „E vorba să luăm o casă afară din oraș. Atunci ne vom putea vedea mai des.“ „De ce ?“ „Voi avea mai puțini musafiri...!“ „Dar telefonul care te cheamă la fiecare zece minute și care tulbură atmosfera dintre noi? Aș vrea să nu ai telefon!“ Dania râde. Vom putea să fim mai mult împreună! Cum, nu voi înțelege niciodată. — „Acum se fac reparații la casa noastră. Mi-am aranjat odaia numai cu gândul la tine. N-am așezat un obiect fără să nu mă întreb cum vei fi tu lângă el.“ Viața ei fantastică. — „Știi că avem o cameră liberă? Ce-ar fi să locuiești acolo?“ „În ce fel, o dați cu chirie? Nu pricep.“ Dar parcă Dania ar putea să explice, dacă aș avea curajul s-o întreb? — „De câte ori tatăl meu n-ar fi acasă, aș veni la tine.“ E ceea ce construiește ea pentru noi doi: să vină la mine, în camera aceea suplimentară de câte ori tatăl ei n-ar fi acasă.

Frica ei de a nu fi văzută n-o împiedică pe Dania să facă gesturi necugetate, mai multe decât i-aș pretinde eu. Are spaimă să-mi dea o întâlnire, dar, după ce suntem împreună, nici nu mai observă oamenii care trec prin preajmă, atât de periculoși. Mă sărută în public fără să se gândească deloc că în țara noastră sărutările în public nu sunt obișnuite. Ne despărțim mult mai târziu decât ar fi voit, după cum venise mult mai târziu decât ar fi voit. Lua seara un automobil ca să plece. Din mers, se mai uita încă la mine, pe geamul din spate. Dar prudența reîncepuse: stinsese lumina din mașină!

Dania, atât de tânără și atât de abilă! Primele tale aripi pentru aventuri! N-avea nici o grijă. Mai târziu vei fi pricepută.

Mă plâng prietenului meu, evreul B., de distanța dintre mine și Dania pe care mi-e imposibil s-o apropii.

Dania nu este în stare să dea un răspuns precis. N-are nevoie de nici o lămurire, oricât timp ar fi de când nu ne-am văzut. Desigur, asta o face fermecătoare, îi dă acel aspect de delicateță, de lipsă de realitate. Dar eu sunt chinuit văzând-o că poate să mă iubească fără să fie curioasă ce se întâmplă cu mine, fără să-mi povestească ceva din viața ei. Niciodată nu este în stare să-mi răspundă exact la o întrebare pe care o socot importantă, conținând în ea neliniștile mele. De pildă, dacă o întreb „Mă iubești?“, ea nu spune „da“ sau „nu“, ci „Parcă tu nu știi!“

B. spune că este psihologia evreiască, de a nu da un răspuns direct, de a răspunde cu o contraîntrebare.

Sunt la un concert foarte bun al unui polonez, în Sala Dalles, și prin nu știu ce întâmplare locul meu e chiar lângă Dania. Chopin. Sunetele sosesc catifelate, se joacă între ele și formează dantele împrejurul meu, mă amețesc. Am rezemat capul în mâini ca și cum aș fi complet în vraja muzicii, dar de fapt ca să examinez pe ascuns [mâna] Daniei. Subțire, delicată, roză, rezemată de poșetă. Uneori schițează un gest, parcă ar vrea să deschidă poșeta, dar renunță, și mâna se odihnește din nou pe poșetă, fără să bănuiască examenul meu, căci atunci s-ar retrage. Nu privesc deodată mâna întreagă, ci întârzii la fiecare milimetru, cercetez culoarea și nuanțele din care e făcută, porii care, dacă n-aș privi atât de atent, n-ar putea fi văzuți. Fiecare semn, fiecare cută. Târziu renunț la locul examinat și trec mai departe. Am muncă multă, mai ales că cea mai mică mișcare a Daniei schimbă tot, trebuie să reîncep examenul. Am terminat. Și, dacă aș repeta munca mea, aș fi mai puțin curios? Sau pot să-mi închipui tot ceea ce face această mână? Cum netezește părul după ce se piaptănă în oglindă. Abilitatea cu care ține furculița la mâncare. Cum se adâncește când vrea să primească ceva. Cum se îndreaptă când vrea să întâmpine un prieten. Cum devine nesigură, parcă ar vrea să fugă, când Dania e intimidată. Și cum arată când Dania e singură și se mângâie ? Mâna ei atât de pură, ca și cum n-ar cunoaște atâtea secrete. Ce îndemânatică va fi când străinul pe care nu-l cunosc și care există undeva se va apropia cu toate drepturile. Iar Dania mai pe urmă va lua precauțiuni, ca o adevărată femeie... O durere atât de atroce m-a străbătut, că am închis ochii și mi-am risipit imaginea. Și atunci din nou sunetele pianului au sosit și au început să danseze la ureche.

Un dar al ei: un toc rezervor. Cu tocul ei scriu aceste însemnări care o privesc atât de aproape.

Tentativa de a face mărturisiri... Am avut mereu gândul acesta.. Căci credeam că numai așa vom depinde mai adânc între noi, Fiecare are amintirile lui, cu forme mai grave la mine, la ea mai puțin, pentru că este tânără, duce o viață foarte păzită, este fată... Tot ce a fost în viața ei trebuie să-mi rămână străin. Călătorii, familie, învățătură, nu știam aproape nimic. Dar viața ei intimă? Toate visurile ei pe care eram gelos ? A mai fost sărutată? Mi-a spus câteva lucruri. Asta e tot ? O ființă caldă ca dânsa n-a avut nevoie de mai mult ? Dar, dacă numai a imaginat unele situații cu oameni pe cari îi cunosc, cu scriitori, căci aceștia au un prestigiu nesfârșit pentru ea, pot fi mai mulțumit ? Căci în relațiile ei cu mine fantezia joacă un rol important. Eu mă socotesc impur din pricina vieții mele din trecut. Cu orice risc voiam să mă destăinuiesc. N-am vorbit prea mult timp, am fost întrerupți ca de obicei. Un telefon, o vizită, servitoarea întrebând un amănunt, și era inutil să continuăm după aceea, atmosfera pe care o înfăptuisem amândoi cu osteneala devenea ridicolă. Dania m-a ascultat cu capul aplecat, parcă fără de nici o curiozitate. Știu eu ce se petrece în sufletul ei ? Știu eu dacă s-a mai gândit la cele ce-i spusesem cu atâta greutate ? Necazurile mele. Am regretat că am făcut atâtea mărturisiri. Dania nu era persoana care putea să le primească. Fusese atât de păzită că nimic grav nu putea pricepe. Prima noastră oră de confidențe a ieșit prost. Am încercat să reiau aceste conversații. Nu acceptam să fim doi oameni care se interesează de ei numai de când se întâlnesc și până ce se despart. Căci nici măcar despre viața ei de fiecare zi nu știam nimic. Și când i-am spus câteva din supărările mele, a reflectat tocmai când o bănuiam înduioșată: „Tu povestești totul pe același ton!“ Ce umilit m-am simțit de a fi voit să fiu serios! A trebuit să glumesc imediat și să mă prefac că glumisem mai înainte. Dar am găsit-o pe Dania foarte uscată. Tonul pe care îl întrebuințam nu avea nici o importanță, se putuse vedea cu ușurință că fusesem sincer. Numai o dată am reușit s-o impresionez cu adevărat. (Nu s-o emoționez, căci asta era foarte ușor.) În vorbă îmi curseseră câteva picături de sânge de-a lungul buzei. De la o gingie, lucrul nu avea nici o importanță, am explicat bine asta. Dar, indiferent de explicațiile mele, Dania și-a întrerupt vorba și câteva minute n-a fost preocupată decât de sângele pe care-l surprinsese. Și mai târziu mi-a spus: „Când ai ști ce emoție mi-a produs sângele acela!“ Într-o dimineață, m-a anunțat la telefon: „Voi trece cu automobilul pe la prânz pe Calea Victoriei. (Adică în două ore.) Poți să fii atunci pe stradă? Să ne vedem oricât de puțin!“ La prânz, mă plimbam febril pe stradă, cercetam toate automobilele, eram atent la saluturile și la vorbele pe care mi le adresau cunoscuții, voiam să scap cât mai repede de cel care rămânea chiar cu mine. Făceam trotuarul! Ca și altădată, îmi curgea sânge pe colțul buzei. Descoperisem că n-am nici o batistă, să mi-l șterg. Gândeam: „Desigur că Dania va opri pentru o clipă automobilul, cum a mai făcut. Îi voi cere ei o batistă. Va vedea iarăși sângele meu, va vibra iarăși. Gestul ei va fi fermecător!“ Pregăteam deci cu delicii acea întâlnire. Și continuam să mă plimb pe Calea Victoriei, încă cinci minute, și încă cinci, o jumătate de oră. Nici nu mai putea fi vorba de ceea ce închipuisem, am uitat că am avut trebuință de batistă și acum numai așteptam. Umilit de tot ce mi se întâmplase, chiar dacă știam că Dania nu voise să mă umilească, ea era numai victima temperamentului ei care depindea de orice influență. Am căutat-o la telefon; poate că trecuse fără să ne observăm, cu toate că eu am fost atent la fiecare automobil. Am găsit-o la telefon. Mi-a vorbit ca și cum nici n-ar fi fost vorba să iasă în oraș și se arăta tot atât de îndrăgostită. Desigur că nu fusese de vină. Poate că n-a avut automobilul la dispoziție sau primise o vizită neașteptată. Sau trebuise să termine o treabă care durase mai mult decât s-ar fi așteptat. Singura ei greșeală e că nu-mi explica motivul nevenirii și că nu m-a bănuit nenorocit așteptând-o în zadar. Motivele ei i se păruseră prea meschine ca să mi le dea, cu toate că, din pricina lor, ea nu venise la întâlnire. „Și apoi nu cred să fi suferit atât de mult pe cât pretinzi“, a spus ea altă dată. Dacă i-aș fi spus tot chinul care s-petrecut în mine, aș fi fost și mai pedepsit. „Sunt atât de neîncrezătoare, iubite!“ Sunt întâmplări rele pentru care nu este ea de vină. Totuși, ele nu se pot ierta niciodată.

Ce se mai întâmplă cu amicul Conitz? De la început, Conitz a devenit inutil. (El m-a dus la Dania.) Chiar de la prima vizită am plecat cu Dania în camera de alături. Un om care o cunoștea pe Dania cu mult înaintea mea, care-i știa secrete familiale pe care eu nu le voi afla niciodată, care m-a dus acolo, în casa aceea necunoscută, unde am găsit o admiratoare de care nu știam, cu un roi de îndrăgostiți primprejur. Acuma, Conitz, de prisos. Știam să ne întâlnim, să ne sărutăm, să judecăm lumea, fără să ne mai folosim de el. Dar câteodată, când sunt foarte amărât din pricina temperamentului de neînțeles al Daniei, îmi vine să-l iau pe Conitz drept confident. Cu toate că Dania mi-a atras atenția să nu fac asta. Spune că el n-are nici o putere și deci nu poți să te sprijini pe dânsul. Atât de puțină recunoștință îi păstrează Dania pentru că a făcut să ne cunoaștem? Dar ar fi normal ca, la sfârșitul legăturii noastre, Conitz să apară din nou, să încheie ceea ce a început. Ultimul rând egal cu primul: principiu de artă. De când tovărășia noastră merge din ce în ce mai rău, am impresia că întâmplările au început să semene cu cele de la început. Azi, cu toate că de obicei sunt servit cu ceai, mi s-a adus ciocolată, ca în prima zi a cunoștinței noastre.

Lucrurile merg din ce în ce mai rău. Prietenia noastră nu se adâncește. Sunt familiarități neașteptate, îmbrățișări pe care Dania nu le-a cunoscut până acum. Dar când ne reîntâlnim parcă nu s-a întâmplat nimic între noi. Nimic nu ne leagă. Dania a căpătat o cunoaștere a mea, o deprindere cu mine, dar n-are impresia că mi-ar aparține și că are unele obligații. Cu toate că ea pretinde că nu s-a obosit deloc: „Când te văd, sunt emoționată ca la început!“

Am văzut un film rusesc. M-a impresionat un detaliu: un soldat ostenit de muncă multă adoarme îmbrăcat pe un scaun. O fată care îl iubește, dar nu i-a mărturisit încă nimic, îl descalță ca să-i fie somnul mai puțin incomod. Un soldat făcut din linii aspre lângă o fată fragilă. Ce ar imagina Dania dacă m-ar găsi dormind? Dacă ar fi posibilă o astfel de scenă. Și ușile închise bine, nimeni care ar putea s-o tulbure. Se gândește poate la așa ceva. Mi-a spus: „Cum trebuie să-ți fie părul când te trezești!“ Cu tonul: „Ce mult aș vrea să te văd atunci... Să te pieptăn...“ Și a mai spus altă dată: „Să te îngrijesc... Să-ți pun în fiecare dimineață un guler nou.“ Are curajul să mă îngrijească și mai mult decât a spus ? Ce ar face dacă m-ar descoperi dormind? Bineînțeles, în urma unei munci însemnate, pentru ca somnul meu să aibă un prestigiu. Ar fi amețită de emoție că are la dispoziție un om întreg, drag, pentru care face planuri îndelungate. Să puie mâna pe frunte, pe urechi, pe obraz, pe buze. Pe ochii închiși... Somnul e greu, nici un pericol. Totuși apropierea se face în etape. Unele locuri cunoscute, dar care pot fi vizitate pe îndelete. Omul acesta scump, atât de obosit. Să-l legănam, ca să doarmă și mai bine, să-i îngânăm un cântec. Să-i potrivim perna mai bine sub cap, să-l învelim mai bine. Toate instinctele Daniei de mamă viitoare. Ar constata că sunt mic, că poate să mă cuprindă în întregime. O neglijență a îmbrăcămintei mele ar apropia-o și mai mult. Pantofii trebuie să fie incomozi, să-i scoatem, în sfârșit, Dania se simte puternică, fapta ei îi demonstrează că este puternică. A lăsat piciorul iubitului numai în ciorap, se poate un exemplu mai bun? (Ciorapi cu găuri: așa este în superbul roman al lui Lawrence, Păunul alb.) Fără nici un zgomot. Și dacă Dania s-ar culca în patul de alături, veghind ca nimic rău să nu se întâmple ? Și Dania s-ar culca chiar alături de iubit și ar încerca să doarmă? Minutele trec, liniștite. Și dacă ar deschide puțin gulerul iubitului, cu toate că ea n-a știut niciodată cum se deschide un guler de bărbat? Ce minune! Și dacă Dania ar trece, după o jumătate de oră de ezitări, mâna de pe gât pe piept? Și un elan: mai jos încă! Și acum din Dania cu duioșii de mamă care vrea să vegheze somnul unui mititel n-a mai rămas nimic...

De tot ce mă doare din pricina Daniei, mă plâng tot ei. Iar alteori tac, căci m-aș simți umilit protestând. [De] ce tac și pentru ce protestez nu știu bine. De exemplu, nu i-aș spune pentru nimic în lume că e ridicol s-o aștept câte o jumătate de oră, când o vizitez, în camera de primire. Sau că am observat că, de mă ia cu automobilul, înconjoară străzile importante ca să nu fie văzută, ca și cum acest lucru trebuie ținut ascuns. N-are curajul să mă susție, să fie destul de mândră de mine ca să braveze, iar dragostea nu i-a transformat caracterul ei fricos. Dar mă plâng dacă trece prea multă vreme fără să inventeze vreun mijloc să ne vedem. Îi spun observațiile mele asupra ei ca și cum, atrăgându-i atenția, aș preface-o. „Ce viață artificială duci!... Ce influențabilă ești!“ Ea protestează, căci nu suportă nici un calificativ care ar coborî-o, Uneori îmi atrage atenția: „Am fost atât de nesigură de mine totdeauna, că tu ar trebui să mă încurajezi!“

Într-adevăr, n-aș putea-o schimba, atrăgându-i atenția asupra defectelor ei care mă nefericesc de atâtea ori. Sau să caut să remediez și să le netezesc pe ascuns pe cele pe care ea nici nu le bănuiește, iar vanitatea ei să n-o facă să se împotrivească. De fapt, eu fac constatările tare, numai ca ea să protesteze, să spuie că nu-i adevărat și să mă convingă măcar pentru clipa aceea.

Camera mea e puțin ciudată, trebuie să urc cu ascensorul casei șapte etaje ca să ajung la ea. Un fel de hotel; fiecare cu apartamentul lui, într-o clădire imensă. Nu-mi cunosc vecinii, fiecare cu treburile lui. Un oraș transformat într-o casă. Telefonul, care joacă un rol important între mine și Dania e tocmai jos, și pentru serviciul tuturor locatarilor. Acei care cheamă sau cei care sunt chemați, deci aproape tot timpul ocupat. Și, chiar când parvii să-l ai la dispoziția ta, sunt oameni care își așteaptă rândul și deci trebuie să ții socoteală de ei. Camera mea are un balcon spre străzi }l acoperișuri, perspectivă minunată. Alături este un restaurant la modă. Muzica jazzului intră la mine toată seara, îmi alungă sunetele superbe ale radioului sau ale patefonului și îmi întovărășește ultimele gânduri înainte de a adormi. Restaurantul are lume multă, iar în sezonul cald se mănâncă afară. La mese stau nemișcați cei care joacă bridge. Am început să-i cunosc, cu toată distanța. Sunt mereu aceiași și nu fac nici un gest în lungul orelor. Am o mulțime de ocupații, mă duc în oraș, mă întorc, citesc o sută de pagini dintr-o carte și-i găsesc tot acolo. Seara aduce viață restaurantului. Mesele sunt așezate sub copaci. Aici vine deseori Dania să mănânce cu tatăl ei și cu alți cunoscuți. Atât de aproape de mine. De la balconul camerei mele aș putea-o vedea. De la înălțimea de unde stau, oamenii apar mici și nu i-aș putea recunoaște. Câte o pereche dansează în locul liber de la mijloc, în fiecare seară mă uit la spectacolul de jos. S-ar putea să fie și Dania în lumea aceea. Văd o cuconiță îmbrăcată în negru, culoare discretă, s-ar putea să fie Dania. Sau aceea cu pardesiul bleumarin. Sau poate sunt persoane mai mari decât ar putea să arate Dania. La una, este pălăria prea complicată pentru o fată. Dania își schimbă în fiecare zi rochiile, e greu s-o recunoști după o rochie. Persoane care țin capul aplecat și care nu par preocupate să mănânce. Dania este prea timidă ca să privească multă vreme pe oameni. Nici nu mi-o închipui mâncând prea multă vreme. Și apoi, la așa apropiere de mine, asta îi încurcă orice gest și-i oprește orice îndrăzneală. Cu cine e la masă fata pe care o privesc ? Trebuie să fie cu ea un domn mai bătrân, tatăl ei. Domnul de la masă e bătrân? E cu capul gol, aș putea să-i descopăr și fire de păr alb. Parcă... E însă departe...

Căci nu înseamnă nimic dacă Dania nu m-a anunțat că ia masa în oraș, la restaurantul de alături, ca astfel s-o pot urmări din camera mea; aceste hotărâri apar des în viața ei neprevăzută, și, chiar dacă le-ar ști mai demult, nu i-ar trece prin minte să mă anunțe și pe mine, și uneori stăm chiar în ziua aceea câteva ceasuri împreună. Utilizez un binoclu, dar nu-mi folosește mult. Figurile se apropie, dar rămân tot așa de confuze. Poate că Dania este la masa la care mai sunt doi domni. De altfel, este și natural. Tatăl n-a luat inițiativa să vie la un restaurant dacă n-a avut câțiva invitați. Dania trebuie să facă pe patroana casei, deoarece lipsește cea veritabilă. Dintre invitați nu este niciunul mai tânăr care are veleitatea să placă Daniei? Pe care îl socoate tatăl că ar fi bun pentru fată, deoarece ea n-are destul curaj ca să aleagă? Fata pe care am ales-o să fie Dania stă la masa pătrată pe latura de unde .se poate vedea camera mea, luminată bine ca să-i facă semn. Anume ca să se uite înspre mine, chiar dacă n-ar putea vedea mare lucru. E drept că ea ține capul aplecat pe farfurie și nu ridică niciodată capul spre camera mea. Dar asta se potrivește cu Dania. După ce a acceptat să vie la restaurant, cu imensă emoție că va fi aproape de mine, după ce a avut curajul să-și aleagă un loc tocmai în fața mea, nu se mai încumetă să privească. Amână știind că totdeauna îi este la îndemână să privească și nu vrea să grăbească o așteptare care provoacă atâtea voluptăți. Este în stare să plece înainte de a ridica ochii. Sau poate este fata care stă cu profilul la mine, căci n-a putut să se așeze drept în față. I s-a părut că vecinii ar descoperi motivul pentru care își alege un loc anumit. Stând cu profilul, încă este destul de aproape de mine și ar putea să mă descopere. Sau poate că a avut atât de puțină îndrăzneală, că s-a așezat chiar cu spatele. N-are decât o preocupare: cum ar putea să-și îndrepte ochii spre locul meu. Se va uita o dată, mai târziu, în oglinda de la poșetă. Și va putea să vadă în oglinda mică și înălțimea casei din spate. Câteva clipe numai, dar gestul este atât de greu de îndeplinii! Sau, când va fi să plece — peste o oră, două, trei -, se va întoarce Dar cine știe dacă nu exagerez crezând-o pe Dania atât de fricoasă N-a știut unde să se așeze, căci între atâtea camere identice, n-a știm exact locul camerei mele. Și o fi luat un loc la întâmplare, din greșeală sau pentru că vreun tovarăș o fi ales acea masă și ea n-a avui curajul să protesteze; sunt așezați după un arbore și nu se vede de la mine. Sau poate că Dania este fata cu rochia mauve care dansează cu nu știu cine. Ca să mă vadă sau ca să mă impresioneze dansând, făcând o acțiune neobișnuită, după cum căutase să mă impresioneze conducând un automobil. Și pentru dânsa dansul e rar și deci o impresionează. Sau, cum crede că nu l-a făcut niciodată în fața mea, el îi devine deodată ceva rar, deoarece poate că o privesc. Dansul ei, se poate chin mai mare decât privind-o dansând cu cineva? Detaliile mișcărilor, cutele rochiei. Apropierea lor. Cum eu nu știu să dansez, umilința mea e și mai mare. Și mă torturează ideea că dansatoarea ar putea fi Dania, iar muzica pe care [-o] aștept să înceteze repetă tema. (Și au trecut două ore cu aceste reflecții.) Situația este umilitoare pentru mine, ea jos, între oameni bogați care cheltuiesc fără de nici o socoteală, distrându-se, iar eu de la un balcon de la etajul al șaptelea căutând s-o descopăr prin binoclu. Să-mi fac o cafea cu lapte la mașina de spirt.

Dar într-o seară, numai într-o singură seară, căci orice trebuie să se petreacă între mine și Dania numai câte o singură dată, am avut o veste. Mady m-a chemat la telefon: „Dania avea lume la dânsa care nu mai pleca (...mai stai....) și nu știa cum să-ți vorbească la telefon. Astfel m-a rugat pe mine să o fac. Ia masa lângă tine și te roagă să nu pleci de acasă.“ Am aflat că nici acest semn de la Mady nu s-a făcut ușor. Din pricina străinilor, Dania a luat-o pe Mady cu dânsa fără explicații și a lăsat-o în fața unui telefon ; public ca să-mi spuie vestea. Totodată să-mi repete cât e de îndrăgostită de mine. Când Dania vrea cu tot dinadinsul, se pricepe să-mi alunge neliniștile. De obicei, mă plâng: „Poți scrie, poți trimite un taxi, poți ruga pe Mady — mult mai liberă — să-mi spuie o veste, și nimeni nu te va opri să-i explici ceva lui Mady la ureche dacă nu poți scăpa de lume!“ Uneori incapacitatea ei de a avea vreo obligație față de mine mergea fără limită, într-o zi m-a chemat la ora cinci. Când la ora șase soseam, am găsit pe Dania plecată. Servitoarea a scuzat-o: „Domnișoara vă roagă să veniți mâine-dimineață, acum a fost obligată să plece.“ Așa ceva nu mi se întâmplase încă. Niciodată nu m-am simțit mai ridicol decât atunci, întorcându-mă acasă, proaspăt bărbierit, căci între timp mă bărbierisem ca să-i plac, și degajându-se din haina mea parfumul pe care îl pusesem. Dar a doua zi dimineața eram la ea. (De dimineață, când se putea sta mai puțin și fără intimitate.) Se aude prin preajmă servitoarea care grijește. După-amiaza aceea iarăși avea treabă? Nu era în stare să-mi spuie singură vorba care m-ar fi potolit: pentru ca să vii și după-amiaza, și dimineața, toată ziua. Și, de-i vorbeam lui Mady despre întâmplarea aceasta nenorocită (mă simțeam umilit să-i vorbesc Daniei), dânsa mă consola (deprinsă să scuze pe Dania): „Nu trebuie să fii supărat. Te-a considerat ca din familie, scump, apropiat, n-a crezut că trebuie să se poarte oficial cu tine!' Am bănuit motivul: o fi venit vreun caraghios de admirator care i-a făcut scene văzând-o că mă așteaptă, și l-a luat cu dânsa ca sa nu complice situația întâlnindu-ne împreună. E penibil că nu s-a priceput să rămână stăpână pe hotărârile ei. Nu avea de dat socoteală nimănui, numai din slăbiciune permisese altora să creadă că au anumite drepturi. Această scenă întrecea atât de mult puterile mele de a înțelege, tot ce trăisem până atunci, că nici nu mă puteam indigna complet. Un detaliu, am putut pricepe mai ușor, l-am sesizat fără replică posibilă și mi-a lăsat un veșnic motiv de nefericire: că a plecat pe neașteptate, să o scuz. Dar, cum nu s-a priceput să-mi lase câteva vorbe pe hârtie, în care, fără să-mi explice ceva, căci ar fi durat prea mult, mi-ar fi spus câteva vorbe calde ? Era suficient ca o servitoare să prezinte scuzele Daniei ?

Cu toate că eram anunțat de Mady, n-am putut s-o descopăr pe Dania în grădina de la restaurantul din față. Milly a fost în ziua aceea foarte nenorocită și a plâns până noaptea târziu, singură, fără să mă cheme, să mă întrebe, să-mi reproșeze ceva. Sta în balconul camerei mele, tocmai de unde aș fi putut vedea pe Dania. Ca să nu se observe ceva de jos, am lăsat camera tot timpul în întuneric. Și poate că Dania a așteptat cu deznădejde să se facă vreo lumină.

Uneori vorbele Daniei par atât de lipsite de realitate, că nu mă pricep întrucât trebuie să am încredere în ele. Semăn cu omul pus în situația de a nu ști dacă îl iei în râs sau îi vorbești serios. (Poate că nu este prost. Dacă, de exemplu, îndură cea mai grea sărăcie și-i oferi un post, poate să nu nădăjduiască?) Surâde, vrând să arate două lucruri inverse în același timp: că te crede și că nu te crede, într-o seară cuvintele Daniei mi-au sosit neînchipuit de calde.

— Te aștept, iubite, vino. Nu voi mai avea nici o sfială ca să te primesc. Vreau să te sărut cum încă nu bănuiești că sunt în stare s-o fac. Să te îmbrățișez, cum nu te-a îmbrățișat încă nimeni. Și te voi aștepta numai cu o pânză ușoară pe mine, ca să-mi fie corpul în voia ta, să faci ce vrei cu mine. Nu am moleculă de carne care să nu te aștepte.

Vorbea convinsă, fremătătoare, îmi sosea o chemare de o febrilitate cum nu mai cunoscusem. Puteam să nu cred în tonul ei arzător? Nu-mi închipuiam totuși că această chemare putea fi pusă în practică. Spuneam: „Cum să viu la ora asta? Casa ta e plină de lume..!' Găsea răspuns: „Cu toții sunt plecați pentru toată noaptea.“ Ce să cred? Din ce motiv să fie toți plecați pentru toată noaptea? „Dar mătușa ta Anny?“ „Dânsa s-a retras în camera ei și acuma doarme. De altminteri, nu-i primejdioasă: e surdă!“ Veneau chemări emoționante. Darul sosea prea pe neașteptate ca să mi se pară posibil. Dania continua să mă dorească la telefon, în timp ce minute multe treceau peste noi. O singură vorbă nu-mi spunea și era necesară: „Să închidem receptorul și să vii într-o jumătate de oră. La ușă te voi aștepta eu.“ Adică nu exista nici un plan de realizare a fanteziei Daniei. Tonul Daniei se menținea la aceeași temperatură, dar, după ce trecuse o oră de conversație în felul acesta, știam că nu pot să am speranțe mari și că totul nu era decât o poveste a unei fete, înainte de a se culca, o fecioară care păcătuiește rămânând totuși curată. I-am amintit din nou de imposibilitatea de a pune în practică planurile ei.

— Dacă mă vor lătra câinii și-mi vor face alai până la intrare ? Entuziasmul ei a căzut brusc. Într-adevăr, ce puteam face în cazul acesta? Abia acum ne-am luat rămas-bun.

A doua zi m-am scuzat: „Ti-am dat un argument ridicol numai ca să te readuc la realitate.“ Îmi îndulceam vorbele neroade. Prudență zadarnică. Dania nu mai păstra nimic din freamătul de noaptea trecută. Dar sunt convins că am avut dreptate. Dania are o viață imaginară, și-și poate permite toate îndrăznelile numai cu imaginea mea, nu cu realitatea existenței mele. încerc s-o schimb, să-i explic că uneori mă doare capul și că ar fi minunat să mă vindece ea. — „Aș vrea să fii o îngrijitoare de răniți în timpul războiului. Astfel ai vedea mai clar pe oameni.“ N-am fost în stare s-o schimb.

Există întâmplări, destul de mărunte, dar apărând atât de neașteptate, că par prodigioase. De pildă, când sosesc acasă și, exact în același moment, sună telefonul și Dania mă cheamă. Dacă întârziam un singur minut, soseam prea târziu. Atunci văd în această coincidență semnul lui Dumnezeu și cred în seriozitatea sentimentelor dintre mine și Dania, Dar alteori se întâmplă tocmai pe dos. Un minut după plecarea mea, mă caută Dania. Mă vaiet: Soarta mea!

Vorbe minunate care calmează. Care e miracolul lor de rămân atât de obsedante în mine ? Printr-o întâmplare rară, am putut să vorbesc la telefon cu Dania la miezul nopții, întuneric primprejur, nici un om în apropiere, liniște, și noi stând de vorbă. Impresionantă atmosferă. Dar Dania găsea prilej să glumească, orice i-aș fi spus. Mă simțeam grav și nu eram înțeles. Eram disperat și, cum conversația nu-și schimba tonul cu toate încercările mele, am preferat să închid receptorul, îmi făceam iluzia că graba cu care am părăsit-o [o va pune] pe gânduri pe Dania, își va alunga bucuria deplasată și a doua zi o voi regăsi serioasă. Dar, spre dezolarea mea, și a doua zi când o chemai îmi răspunse tot atât de vesel. I-am făcut câteva imputări mai aspre. Dar ea mi-a spus: „îți pare rău că sunt atât de veselă... Nu pricepi, râd pentru că sunt mulțumită!' Și tot necazul meu („am impresia că ai început să râzi de astă noapte de când am vorbit și n-ai încetat încă...“) a dispărut dintr-odată.

Câteodată îi reproșez că nu-mi mai face nici o declarație, că nu-mi spune nici o vorbă caldă. Mă întrerupe: „Parcă tu nu știi!“ Și eu cred atunci în puterea ei de a iubi.

Am vorbit de nenumărate ori despre timiditatea Daniei, de incapacitatea ei de a face un gest mai însemnat. Asta nu înseamnă că nu venea uneori din partea ei câte o mișcare neprevăzută. Teama de oameni și apoi o sărutare în mijlocul străzii, de pildă. Mady numește aceste mișcări „elanuri“. Găseam titlul frumos, dar mă durea că aceste izbucniri se întâmplau când lipsea orice control. Și apoi, Dania e încântată să se opuie vieții ei calculate de fiecare zi. Cel puțin, să aibă impresia că se poate opune. Primește astfel o invitație la o oră ciudată de la o persoană cu care ar avea voie -odată o englezoaică bătrână. Și o descoperi pe Dania într-un loc unde nu te-ai fi așteptat, la o oră neașteptată. Cineva îmi spune: „Am văzut-o pe Dania la patru după-amiază pe Calea Victoriei.“ Pe jos, Dania ? Și tocmai pe Calea Victoriei ? La o oră când oamenii stau acasă? Pare extraordinar. Și totuși, s-a întâmplat așa. Pot să-i reconstituiesc viața în afară de mine ? Orice e posibil și imposibil. I-am spus odată că vreau s-o văd. Unde ? S-a chinuit Dania, orice loc îi propuneam i se părea periculos, în văzul tuturor. I-am cerut să aleagă. A spus: „In fața cinematografului Capitol.“ Tocmai acolo! Nu mai puteam înțelege nimic. Am așteptat puțin în fața cinematografului Capitol. Dania a apărut cum nu mă așteptam. Un automobil s-a oprit lângă mine. Dania conducea. Numai ea. Mi-a făcut semn să mă urc lângă dânsa. „Unde pornim?“, am întrebat. — „Unde vrei tu.“ Fermecătoare vorbe se pricepe Dania să spuie uneori. Desigur, aș fi putut să fiu invidios atunci. Dania apărea făcând un gest de care eu nu eram în stare, în voia ei, un automobil. Fată bogată. Și apoi ea știa să-l conducă, vra să zică își trecuse multă vreme să învețe și acum cunoștea ceva străin pentru mine. Te doare când iubita vorbește o limbă străină pe care n-o cunoști. La cinematograf se vede de multe ori: soțul caraghios lângă artista celebră, soție. Puteam eu accepta așa ceva? Dar Dania apărea foarte caldă, dulce, apropiată, încântată că îmi poate face o plăcere și că poate căpăta un prestigiu în ochii mei. Orânduise cu multă bătaie de cap această apariție. Nu era în obiceiul casei ei să pornească singură cu automobilul. Insistase, își învinsese timiditatea.

Am pornit spre Cotroceni, pe străzi pe care nici nu le cunoșteam. Avea o frică: să nu murdărească mașina, căci așa o rugase șoferul. Noroi tot mai mare. Ne-am întors. Și Dania, atât de sfioasă de obicei, a pornit fără de nici o ezitare pe șoseaua Kiseleff, mai departe, îmi treceam mâna pe gâtul ei, o sărutam pe obraz. Părea că nici nu observă, că trebuie să fie atentă la drum, nu era decât emoționată simțindu-mă alături. I-am sărutat chiar gura, complet Indiferent de pericolele care puteau surveni. Nu cunoșteam niciunul teama. Gândul la un accident posibil ne făcea să glumim: „E atât de bună sărutarea noastră, că, dacă ni s-ar întâmpla ceva grav, n-am băga de seamă că am murit!“ Propuneam amândoi: „Să profităm de ocazie și să murim!“ „Încă nu! Prea e frumos! Suntem amândoi siguri că nu glumim. Să oprim totuși automobilul sub copac. Unde vom vedea luna.“ „Chiar sub lună, dacă vrei!“ Lăsaserăm orașul în urmă. Am oprit motorul la marginea drumului. Puteam să ne îmbrățișăm fără teamă. Sărutările care nu se mai terminau... Eram amețiți, pleoapele ni se închideau. Numai uneori observam că automobilele străine goneau pe lângă noi, iar farurile lor luminau în întregime scena noastră pe care o începuserăm cu prudență și în întuneric, iar călătorii ne priveau curios. Dar Dania nici nu se gândea că face lucruri nepermise. Balsamul sărutării acoperea orice prudență.

E uimitoare Mady câtă sensibilitate are, și maturitate. Nici o asemănare cu Dania. Îmi vorbea de Dania: în vara aceasta se duce la Sinaia. (Acum aflam.) — „Tu nu mergi cu dânsa?“ — „Nu!“ — „Nu te iau cu ei?“ — „Nu vreau eu să merg!“ Simplu: nu vrea la meargă! Cine ar putea s-o oblige? Așa e normal: Dania e incapabilă să facă cea mai mică împotrivire. — „Și cum ai să rămâi tu în București vara, în timpul căldurilor?“ — „Și Mircea rămâne aici!“ — „Dar ce-are a face, tu nu-l vezi niciodată aproape, el nu te caută, nu te vrea, e aranjat în altă parte.“ — „Dar cum aș putea să stau în alt oraș decât el?“ Nu se poate explica bine de ce, dar vorbele acestea erau minunate. Și altă dată îmi spune: „Nu trebuie să afle nimeni nimic. Familia mea e în stare să mă trimită la capătul lumii ca să mă vindece. La Londra, de exemplu, unde avem prieteni. Ce dezastru ar fi! Moartea!“ Și Mady este terorizată de ideea că s-ar putea s-o trimită la Londra. Renée îmi spune: „De fapt, tu complici o istorie simplă. Din pricina asta găsești atâta confuzie. Aplică pe silueta Daniei înțelesul cuvântului «ușurică» și vei vedea i că totul se explică!“ Odată am numit-o artificială și s-a împotrivit acestui cuvânt în tot timpul unei conversații. Poate să nu fie încântată de acest cuvânt, dar asta schimbă ceva? Ea își trăiește viața Ici nesigură cu deplină sinceritate. O persoană ușuratică e sinceră. Ușurința nu însemnează perversitate. — „Știi de multă vreme că Dania e ușuratică. Dacă ai înțelege perfect aceasta, te-ai vindeca, deoarece cazul nu prezintă mare importanță.“

Dania mi-a telefonat pe la zece dimineața: „Vreau să te văd puțin și aș avea posibilitatea s-o fac. Poți să fii la librăria M...? La ora? La... unsprezece..!“ Dania își alege cărțile de la familiara librărie M. „Eu sunt fidelă!“ Dar de câte ori apare la M., librarul reflectează: „De câte luni nu te-am mai văzut, domnișoară?!“ Asta nu înseamnă că se duce în alte părți după cărți. Lasă, după obiceiul ei, să treacă timpul și apoi în mintea ei alătură două fapte, oricâtă distanță ar fi între ele.

La unsprezece eram la M., care a zâmbit drăguț după obicei, căci ai timpul să zâmbești unui om în cele cinci minute cât va sta cu tine. Am cercetat iarăși fiecare carte de pe tejghea, am vorbit la telefon cu o persoană căreia nu aveam nimic să-i spun, am asistat la cumpărători, cum intrau și ieșeau, la ce cereau ei, am vorbit cu volubilitate, ca să nu se observe că aștept, câte unui prieten, mereu altul, căci fiecare pleca până la urmă, m-am instalat pe un scaun, cu toate că în viața mea n-am stat pe un scaun într-o librărie, am luat parte la viața librăriei în timpul acela. Și, de câte ori intra cineva pe care Dania l-ar fi putut cunoaște, așteptam cu nerăbdare să plece, ca să nu-mi întrerupă tovărășia pe care mă pregăteam s-o am. Trecuse o oră și nici un semn. Am telefonat la casa Daniei. Mi-a răspuns Mady: — „Dania te roagă s-o ierți că a întârziat atât. Mai poate să vie acum? Repede, căci e gata. într-un sfert de oră cel mult.“ — „Voi aștepta!“

La douăsprezece și jumătate intra Dania. Imediat s-au strâns în jurul ei tinerii care o cunoșteau. Treceau minutele, și Dania nu se pricepea să facă vreun gest, să arate că mă preferă pe mine. Eram dezolat. I-am propus cu curaj Daniei să plece cu mine.

— „Nu se poate!“ — „Atunci eu mă duc!“ Un bună ziua politicos. Am pornit năuc pe stradă și m-am oprit la restaurantul obișnuit. N-am putut să mănânc, m-am ridicat după câteva linguri de supă. Credeam că va veni și Dania la restaurant — căci știa unde mănânc -, ca să alunge atmosfera rea dintre noi. N-a venit nimeni, m-am ridicat de la masă nemâncat spre surpriza chelnerului. Acasă m-am urcat în cameră ca să mă acopăr cu singurătate și să nu mă poată nimeni descoperi. Dar n-am putut să mă liniștesc. Am coborât la telefon să caut pe Dania. A răspuns chiar ea. — „Tocmai am sosit și voiam neapărat să te chem.“ Minunat. Dar a adăugat: „X (unul dintre amicii cu care ne-am întâlnit în librărie) a avut să-mi spuie ceva foarte important. A trebuit să traversez cu el la librăria de peste drum ca să-mi poată vorbi nestingherit!' (Cu mine n-a fost în stare să facă un pas pe stradă.) Dar nu trebuie să mă supăr. Așa e Dania. Nu cunoaște importanța faptelor. Refuză să facă ceea ce alteori acceptă imediat, fără să reflecteze că se contrazice. De ce a refuzat la început? De ce a admis mai târziu? La întâmplare, după cum îi vine propunerea. E bine ca o propunere să-i vie neașteptat și pe un ton obișnuit, ca și cum n-ar putea fi nimic nepermis. Ezitările mele poate o fac să dea importanță unor fapte mărunte. Ce umilit mă simțisem de toată scena pe care o trăisem. N-aveam decât o consolare: că Dania nici nu se gândise să mă disprețuiască, nici nu bănuia această umilință, totul corespundea traiului ei obișnuit, ceilalți se descurcă după cum pot. Mady mi-a spus: „Nu te umilește nimeni dacă nu te umilești singur!“ Dar poți să fii tare când ți-e drag cineva? O dată, o singură dată am condus-o pe Dania de la librăria M. până acasă pe jos. S-a întâmplat așa ceva între noi, mi se pare de neînchipuit! Fiecare piatră pe care am călcat mi s-a părut prodigioasă. Casele pe lângă care am trecut, oamenii din drum. Și soarele care curgea pe jos, și umbrele care înfloreau asfaltul. Dania a reflectat: „Ce noroc că ai venit. N-aș fi avut curajul să te chem după mine!' Ce emoție pentru întâmplarea aceea unică în viața Daniei! Mi-a făcut chiar o mărturisire neprevăzută: — „N-am mâncat nimic și mi-e foame!“ Dar îndrăzneală să-i cumpăr un covrig n-am avut. Dania se sfiește să mănânce în fața mea. Când sunt la ei, se aduc tratații pentru amândoi, dar ea nu vrea să ia nimic. O singură dată am văzut-o luând un măr. S-a ascuns ca si-și înfigă dinții în el. Și, ca și cum gestul ei ar fi fost prea dificil, a renunțat să mai mănânce restul mărului. L-a ascuns bine, ca să nu rămâie pe masă, pe el cu urmele dinților ei.

Oricât de încet mergeam, totuși ajungeam. Am mai înconjurat, ne-am mai întors pe aceeași stradă. Și, când i-am spus Daniei ce oră era (două după prânz), descoperind că e atât de târziu, s-a speriat deodată. Dar și-a uitat spaima după un minut și nu se mai sătura de plimbarea noastră neprevăzută. Ți-aduci aminte, Dania, de ziua aceea ? Pe drum ai voit să intri la slujba care se ținea în biserica rusească. Erai transfigurată, n-a fost nici o prefăcătorie.

Întreaga scenă a dispărut pentru totdeauna, ca un concert superb care încetează cu ultima notă, nemailăsându-ți decât o amintire. 

Sunt oameni ironici perpetuu, cu prilejul întâmplărilor celor mai neînsemnate. Nu trebuie să scoți concluzii proaste pentru tine, vorbesc [și] ei așa, ca să-și ascundă timiditatea sau pentru că li se pare tonul mai elegant, sau n-au nici o credință mai puternică (numai credințe aproximative), și, pentru ca vorba lor să nu parvie prea săracă, o nuanțează, o complică prin ironie. Tonul Daniei p oscilează între ironie ușoară și între emoție. Astfel că niciodată nu l pot continua cu ea o discuție în care fiecare cuvânt să aibă sensul ' lui hotărât și s-o pot vedea mai limpede, să-mi alung neliniștile.

Dania a avut un gând minunat pentru mine și i-am fost multă vreme recunoscător.

— Tatăl meu a cumpărat un automobil. Vrei să facem o mică | plimbare ? Aș vrea să fii primul care să mergi cu el.

— Când, cum? 

— Deseară mă aștepți în fața casei tale (ar fi prea complicat să te chem dinăuntru); la ora șase voi trece să te iau. 

La șase exact eram în fața casei. Șase și un sfert, șase jumătate... întâi făcând câțiva pași în dreapta și în stânga, ca să fiu văzut repede. Apoi mereu mărindu-mi drumul, cu gândul: să merg până la stâlpul de telegraf sau până la [stația] de tramvai, ca să aibă timpul să vie Dania și să nu mai fiu atent fără sens la fiecare automobil care trece. Un prieten trece pe lângă mine, ar vrea să-mi vorbească. Dacă ai ști tu ce fată frumoasă aștept eu aici! Necunoscând automobilul Daniei, mereu fac presupuneri, speranțe care se risipesc la prima privire mai atentă și care îmi chinuie nervii. Ora șapte. Ce ridicol eram așteptând în stradă, chiar dacă vremea era admirabilă! Am încercat telefonul (cu teama ca nu cumva chiar atunci când eu sunt ocupat în cabina telefonică să treacă Dania). Nu mă așteptam să găsesc pe Dania acasă, am telefonat numai să mă interesez ce s-a întâmplat. Am crezut că-mi răspunde Mady. (Vocea celor două vere seamănă la telefon perfect și se puteau face încurcături. Fizicul lor însă diferea atât de mult, că împreună cu una dintre ele niciodată nu m-am gândit să le compar, și timbrul vocii atât de important la telefon devenea necaracteristic, nu-l observam.) Dania nu se pricepuse să-mi spuie: voi veni cu Mady și cu Raul să te luăm, căci singură n-aș avea curajul s-o fac. Am întrebat:

— Mady, ce s-a întâmplat ?

— O! Aici e Dania! Ai vrut să fie Mady?

A întârziat Dania pentru că n-a fost șoferul gata, sau automobilul, sau cine știe ce altă complicație. Dar ea a uitat că am așteptat în stradă o oră. Era important faptul că o confundasem cu Mady.

În sfârșit, a venit automobilul, cu Dania, Mady și Raul. Apoi Dania nici o clipă n-a uitat să arate șoferului străzi tot mai obscure, pe unde s-o ia. Pentru ca nu cumva să ne vadă vreuna din cunoștințele ei.

Nu sărutările pe gură, care o emoționează într-o așa de mare măsură, mă conving de puterea dragostei ei, ci atunci când îmi ia mâna în fugă și mi-o sărută, înainte ca să bag de seamă și să mă împotrivesc. Cu toată umilința, ca și cum n-ar fi o fată după care se țin admiratorii, vedetă de cinematograf. Și cu delicii, căci nu-și închipuie că gestul ei ar fi cu totul nepermis. Când îmi ține mâna în mâna ei, am impresia că legătura dintre noi nu s-ar putea întrerupe.

Rareori, foarte rareori, am văzut-o pe Dania tristă cu adevărat, și surâsul ei, chiar dacă îl continua, era forțat, prins stângaci de buze. Fața îi bătea atunci în negru, trăsăturile i se adânceau, iar ochii căpătau o lucire de animal care se pregătește să fugă. Atunci îmi plăcea Dania cel mai mult. Tristețea, scumpă Dania, durează, și azi, și mâine, și poimâine. Pentru că e ploaie sau pentru că e soare, pentru că pisica de alături e trează sau pentru că doarme, pentru că a trecut atâta timp în urma ta, iar viața se duce, pentru că la fiecare pas ai avut câte o deziluzie și a trebuit să renunți la câte un l plan, căci ai fost destul de pueril ca să crezi în el. Și uneori îți vine să jelești de dimineața până seara, nu observi cum ești îmbrăcat, dacă ai mâncat, dacă trebuie să vezi pe cineva. Dar tu grăbește-te, căci te așteaptă croitoreasa cu o rochie nouă, și iarăși o să întârzii...

Gândurile mele cele mai intime — în seriozitatea cărora am avut încredere — mă aureolează în fața Daniei și mă falsifică. Vreo confidență de-a mea a făcut pe unii să spuie: „Iată un om care se gândește la moarte!“ Dania a prins cuvintele și poate din pricina aceasta m-a așteptat chiar înainte de a mă cunoaște. Ca și cum s-ar spune că am talent la fotbal sau la box. O surprind admirându-mă din acest motiv și eu nu pot s-o contrazic și să-i spun că în orice caz prezența ei, viața așa cum o duc din pricina ei, fac ridicol acest gând. Atunci când eram singur, necăjit, bolnav, aveam poate dreptate. Când trecea o zi întreagă peste mine de dimineața până seara, fără să-mi bată cineva în ușă, fără să observ că nici nu mâncasem, ocolind de o mie de ori covorul, poate că așa se întâmpla. Dar acum aștept un telefon, mă indignez, sper, sărut. Și de ce pentru Dania să capăt prestigiu, din pricina gândurilor mele negre ? între mine și fata schimbând rochiile și invitații de mai multe ori pe zi, ce legătură ar putea fi ? „Și când nu vom mai fi în stare să ne continuăm dragostea, mă vei lua cu automobilul și ne vom arunca într-un șanț!“ Da, așa vom face!

Crede Dania că așa va face. Mi-a povestit un prieten că a văzut-o pe Dania mai demult conducând un automobil. A făcut o mișcare greșită și a lovit cu automobilul un tramvai, fără să atingă pe nimeni, dar aducând putină panică printre oameni. Dania a coborât și a început să alerge pe stradă, de frică să nu i se întâmple ceva. Și, când Dania mă anunță cu toată seriozitatea că ar fi în stare să se omoare pentru mine, eu o văd fugind după micul ei accident.

„Cum trebuie să arate Sandu într-un cimitir!“ Așa gândește Dania. Niciodată nu voi putea povesti îndeajuns ce mare rol au jucat cimitirele în viața mea. De câte ori m-am dus să vizitez morții, câtă vreme am petrecut printre ei! O cruce pusă pe o ridicătură de pământ m-a hipnotizat fără să mă întreb cui ar aparține. Am fost prin multe orașe, și prima mea curiozitate era cimitirul. Odată am fost la Varșovia (pentru o zi) și, după o oră, eram în cimitir. Morții sub soare și sub ploaie, la cald și la frig. M-am ținut după orice înmormântare mi-a ieșit în cale, și asta de o mie de ori. Am fost cu Dania, printr-o fantastică întâmplare, în cimitirul de la Cernica (pe care l-am vizitat singur de nenumărate ori). Tot timpul gândeam: Acum Dania își face socoteala că nu sunt chiar așa de interesant printre morți. Ar fi trebuit să mă emoționez imediat, să-i uit prezența și sărutările pe care abia le întrerupsesem, ca să corespund imaginației ei, care, de altfel, nu-mi da nici un contur precis. Căci pentru imaginația Daniei viața printre morți avea o realitate.

E ciudat ce admiratori caraghioși are Dania. Numai juni urâți și cu examenele nedate. Dania este incapabilă să refuze, și de aceea fiecare și-a permis diferite drepturi, într-o zi eram la Dania și a sosit unul dintre ei. A aprins lumina mare (între noi era aproape întuneric) cu un drept indiscutabil (Settembrini din Zauberberg...!) Probabil că voia s-o facă să înțeleagă, în afară de mine, că numai cu el se potrivesc umbrele. Apoi, de câte ori întorceam spatele, junele dădea semne de enervare (Sărman june! S-a uitat vreodată în oglindă?) Dania surâdea constrânsă la scena care se desfășura în fața ei. Seara Dania mi-a trimis un buchet enorm de flori.

Am revăzut Istanbulul, obsedat de Dania. Iată câteva pagini pe care m-am priceput să le scriu despre Istanbul:

Ce minunați sunt pescărușii! Plutind domol, odată cu vaporul. Ce grație au aripile lor întinse, albe, cu cenușiul de la margini!

Privirea ta, Dania, lunecând spre mine, încadrată de sprâncenele subțiri...

Ce subtil e fumul care se răspândește de la vapor, transparent, capricios, bătut încet de vânt, răsfirându-se pe cer. Părul tău, Dania, care se rostogolește și alunecă la mângâieri. Și apa dedesubt, cu reflexe misterioase de un verde ciudat pe care le surprind în întinderea albastrului limpede: jocuri tulburi în sufletul tău imens și pur, Dania...

Ce numiri frumoase au stațiunile dintre Galata și Therapia unde mă duc în fiecare seară să mă culc...: Istinye, Köprü, Kadilli, Vanikögu... Așa o să-ți spun și ție, Dania... Dania, vrei să te numesc Istinye...?

Spre Eyiub. Pe apa cu o mie de feluri de lumini, tot mai subțire. Ajuns acolo, pe străzile pitorești, pe lângă cimitire. Chiparoșii plâng până la cer.

Dania, să fim numai noi doi pe aici... Să ne prindă noaptea. Străzile pe care mergem cu spaima să nu ne rătăcim în aceste locuri pustii. Să așteptăm pe o bancă vaporașul care să ne ducă înapoi. Acum e lume, lume multă, într-o curte, lângă o geamie, o mulțime de porumbei, cuminți ca în piața San Marco, gungurind cu aprindere. Mi s-a spus: dacă le dai de mâncare, ți se întâmplă ce dorești. Și cu panică văd că n-am monedă turcească să cumpăr o bucățică de pâine pentru ei. Cred cu toată seriozitatea că, dacă aș avea un piastru, te-aș găsi lângă mine...

Cornul de Aur la dispoziție. Vreau să-mi explic unele lucruri. Ultimele cuvinte ale Daniei înainte de despărțire au fost: „Să nu mă uiți!“ Ce rost au avut aceste vorbe ? Depinde de mine să-mi țin cuvântul pe care mi l-a cerut? Nu rămân același, oricare ar fi peisajul? Ea trebuie să scoată concluzii numai din firea mea, în afară de orice [promisiune]. Uitând-o, aș [dovedi] că sunt superficial. Cu toate că la fel demonstrez aducând-o alături de perspectivele fabuloase. Natura cea mai spectaculoasă pe care o privesc prin imaginea unei femei. „Să nu mă uiți!“ In momentul despărțirii, nu știi ce să dăruiești mai scump. Vorbele astea le-a spus chiar cu riscul de a se umili, dar nu s-a gândit la înțelesul lor! O durea și le-a aruncat fără socoteală. Eu știu logica lor șubredă, imposibilă, numai din pricină că n-au sunat decât pe jumătate jalnic. Pun urechea și ascult fiecare sunet venit de la ea. Apoi îl cântăresc îndelung. Sunt un ceasornicar pentru sufletul Daniei.

Nu-mi plac muzeele, chiar dacă mă simt obligat să le vizitez imediat ce sosesc într-un loc nou, cu toate că nu știu cum s-ar putea face mai bine o colecție de lucruri prețioase. Adunate, lucruri, fiecare cu o poveste proprie. A accepta această adunare amestecată, înseamnă a accepta un grup imens de oameni, fiecare cu secretul lui. Și am și scrupule, căci îmi trebuie un timp îndelungat, și fuga prin săli este ridicolă. Iar dacă aș alege un singur obiect din atâtea mii, l-aș privi zilnic, aș lega de el toate aspirațiile, l-aș auzi respirând. Muzeul de antichități din Istanbul este extraordinar. Fără nici o legătură cu turcii, dar obligându-te să trăiești lumea lui, opusă Bosforului învecinat, în fiecare sală, câte un desen grecesc, de o grație și o naturaleță fără defect: Zeus, Poseidon, Nimfă, Efeb...

Uneori, Dania, te vizitez ca pe muzeul acesta prodigios. Obiecte scumpe, dar de ce mă lași să mă rătăcesc printre ele?

Dania, floare scumpă, am părăsit prietenii care mă consideră un om ciudat și am venit în grădina Gilhane, anume ca să te caut. Cornul de Aur odihnește ca un animal fioros, acum leneș, repauzându-se cu pielea strălucind la soare. Niște turci tineri se interpelează strident lângă mine și îmi tulbură calmul. Se poate acest spectacol fără tine ? Trei perechi trec, pline de viață, pe care nu le voi mai vedea niciodată. Cum ne putem obișnui cu gândul acesta, să considerăm pe toți tovarășii drept vizitatori ?

Je viens seul m'asseoir sur cette pierre...

Dania, floare scumpă, abia aici, deasupra Cornului de Aur, în acest oraș prin care trec numai la mari distanțe, am priceput perfect că pentru mine ești o străină.

Aș vrea să mă întorc ?

Sunt amețit de bucurie. Această bucurie pe care n-o să poată nimeni s-o priceapă, oricât m-aș căzni s-o evoc și pe care n-o înțeleg nici eu însumi, atunci când aceste rânduri vor apărea tipărite, adică după un timp, când n-o să mai fiu aici, iar viața zilnică își va relua cursul. Sunt iarăși în grădina Seraiului Vechi. Orice devine important, nu-i nevoie să mă uit la mare. Banca pe care stau, înțepenită în acest peisaj. Câteva crengi pe care calc și pe care, dacă aș avea răbdare, le-aș strânge, căci întors în țară ele vor avea însemnătate din pricina locului prodigios de unde le-am luat. Gardul de fier care înconjoară grădina. Platanii tăiați la vârf. Și fiecare om. Doi soldați, complet neînsemnați, care coboară pe aleea principală cu aerul cel mai simplu din lume, căci pot să facă această plimbare în fiecare zi. Un domn cu sprâncenele împreunate citește un ziar. Două fete râd și ronțăie alune. Mi-ai spus, Dania, înainte de plecare: „Ce departe te duci!“ Îți spusesem altă dată: „întotdeauna cel care pleacă e vinovat față de cel care rămâne“ Reflecția ta ultimă mă doare totuși, înseamnă o resemnare. Oricât de tragică ar fi ea, nu poate să însemne mai mult. Și alte concluzii: la fel va trebui să se întâmple și cu mine altă dată. în povestea noastră, împotrivirile n-au rost ? Iarăși bănuielile mele dureroase obișnuite, pe care numai tu izbutești să le calmezi. Dar nici nu știu dacă găsești cuvintele trebuitoare. Prezența ta mi-e suficientă ca să mă potolesc. Trebuie să mă întorc mai iute ca să-ți vorbesc.

Cum să-mi fac să-mi răstorn sufletul pe această hârtie ? În drum spre Prinkipo. Lângă mine, vecini anonimi râd, glumesc. Sunt mulți, îngrozitor de mulți. Pun fruntea la geam și văd insule cu case aruncate pe coline sterpe. Cine locuiește aici, Dania, cine locuiește aici pentru totdeauna? Nu vrei să vii cu mine în acest loc cu nume necunoscut? Să renunțăm la oameni și la obiceiuri? Cântă o muzică pe vapor cântece proaste, dar totuși obsedante. Cum să fac ca, odată cu vorbele mele, din această pagină să-și [înalțe] sunetele acestea care nu-mi lasă o moleculă în repaus ? Mă simt ca apa și cerul, tot atât de mobil și tot atât de deznădăjduit. O insulă întreagă în fața mea pe care o privesc și o întâmpin ca pe un om. Acum se cântă Carioca. Nu există nici un sunet vesel, cu oricâtă trepidație l-ai întâmpina. O călătoare se saltă cu un început de dans. Un domn în vârstă fotografiază. Aș vrea să scot un țipăt din care să iasă în același timp atâtea emoții care se suprapun. Cerul, apa, insula, muzica, Dania... Și dezastrul de a asista la acest spectacol. Sunt suplimentar, ca într-o sală de dans, în care toată lumea petrece, și tu singur nu te pricepi să te amuzi. Și ai impresia că nu te cunoaște nimeni. Extaz... Nu-l poți cuprinde. Cine îți poate reproșa tentația de a te gândi la moarte? Bossuet spune bine: „Piesa se poate juca și fără tine…“ Dania, mă auzi?

Acum în vaporul care trebuie să mă ducă la Scutari. împrejur, priveliști extraordinare și în mine așteptare. Să plec, să treacă timpul... Fac socoteala și nu-mi vine să cred: de-abia am plecat de două zile!

Drept în fața Istanbulului, Scutari. Parcă în fața unui sertar unde descoperi amintiri scumpe și vechi. Cu tramvaiul la Bulgurlu și apoi pe jos până la micul restaurant de la Ciamligea. Vedere splendidă asupra Bosforului. Turcii vor să-mi vândă rahat și cafea neagră, îmi laudă apa curată, atât de proastă la Istanbul. Văzându-mă străin, îmi cer un preț dublu. Ce imens e pinul de care mă sprijin! Culeg flori de câmp pentru tine, Dania! Flori obișnuite, pe care le știu din țară, dar aici, în Asia, parcă altele. Sunt în Asia și culeg flori pentru tine, Dania!

Și astăzi povestea se termină. Stau acum, la șapte dimineața, în patul meu din hotelul Tokatlian din Therapia și scriu. Ușa balconului e deschisă drept în fața mea. Cerul, apa, câteva coline. Întotdeauna despărțirile se petrec prost. Îmi spun: „Mereu mă voi gândi la această călătorie.“ Totuși, mă simt cu tot sufletul plecat, incapabil să mă bucur, clipă cu clipă, de peisajul miraculos. De ce îmi pregătesc conversațiile de la întoarcere, ca un actor care și-ar pregăti o scenă? Și gesturile pe care le voi face. E drept că nu-mi voi ține făgăduielile. Am de pe acum un mijloc de a mă consola: „Asta depinde de...“ Și pentru fiecare nelămurire și chin voi aștepta un răspuns. Instinctul mă va face să ocolesc adevăruri dureroase. Și la urmă, ca supremă consolare, voi monologa și voi accepta propriile mele argumente. Un sunet de vapor, câțiva călători care se aud îmbrăcându-se în camerele vecine. Cerul acoperit cu un nor subțire. Masa, scaunul, oglinda, care au luat parte la viața mea câteva zile. Au fost ultimele imagini înainte de a stinge lumina, înainte de a mă culca obosit de o atât de intensă trăire. Parcă mi-au pus mâna pe frunte să-mi ureze bună seara. Pe masă, adusă din l țară, o carte pe care n-am deschis-o încă. Trebuie să-mi fac bagajul, ocupație meschină care întovărășește totdeauna o despărțire. Se împiedică astfel orice melancolie.

Dania mă așteaptă?

Știu, Dania, că ai fost învățată să nu prețuiești viața decât sub forma ei artificială, aș vrea să te simt perfect mulțumită, mergând pe străzile acestea și observând să nu te calce tramvaiul. Ți-aduci aminte plimbarea noastră pe sub ploaie? Să mergi pe sub ploaie și să fii fericit...

Pe vapor, la plecare, înghesuiala obișnuită. Formalitățile. O duduie lângă mine plânge, în timp ce un turc îi face semne de pe țărm. Probă că fiecare și-a petrecut plimbarea în alt fel, și poate nu mai puțin dureros.

Pe mare, într-un cortegiu de pescăruși...

Din valuri, o rochie pentru tine, Dania... 

— [Crezi] că m-am simțit altminteri, oricâtă lume ar fi fost în preajma mea?

— Te pricepi să spui cuvinte minunate. Cred în ele, îmi fac atâta bine. 

— Asta n-o mai cred! 

— Te îndoiești de vorbele mele ? 

— Prea aș fi fericită. 

— Și ce faci tu acum? 

— Aștept pe tatăl meu să vie la masă.

— Cu ce rochie ești îmbrăcată? (O rochie pe care eu n-o cunosc, desigur.)

Închidem aparatul și am uitat complet motivul pentru care am început conversația: cutremurul de pământ!

Un puternic cutremur de pământ. Camera mea de la etaj dansa. S-ar fi putut să fie moartea atât de aproape?... Ce făcea Dania în acea clipă? Același fenomen al naturii pentru amândoi. Întrevăzând o clipă din viața ei înceată, de orientală. Cu toate că era ora nepotrivită, am chemat-o la telefon. Am nimerit bine. (Cum nu i-a venit în minte să mă cheme ea întâi ?) Am crezut la început că este Mady:

— Tu ești, Mady?

— Iarăși mă confunzi. Ce groaznic pentru mine. 

— Faptele se petrec atât de încet cu tine, că nu-mi închipuiam să fii tocmai lângă telefon.

— Cauți o scuză și n-ai găsit ceva mai bun decât să mă ofensezi.

— Dar nu te supăra atât de iute. Ai avea dreptul acesta numai dacă am sta multă vreme împreună. Dar nu te-am văzut de atâtea zile!

— Ai dreptate, de atâta vreme!

— Și astăzi a fost o zi proastă pentru noi. Ce-ai făcut tu azi ? M-am simțit singur.

M-am întâlnit cu Nutzi, nepoata fostei mele gazde de acum zece ani, dintr-un oraș de provincie. O revedere după atâta vreme aduce emoție. M-a rugat să trec s-o văd aici, la București, unde s-a mutat acum, pe ea și pe bunica sa, proprietăreasa mea de odinioară. Am hotărât o zi și am pornit la adresa dată pe la cinci după prânz. Aveam și planuri: nu mai așteptam în ziua aceea, clipă cu clipă, telefon de la Dania. Vizita mea îmi arăta că am și o oarecare independență, că făceam și eu ceva de care Dania nu va avea nici o bănuială. Drumul a fost complicat de făcut, departe, a trebuit să schimb un tramvai și un autobuz. Dar Nutzi și cu bunică-sa m-au primit cu mare bucurie. Nutzi fusese o fetiță de vreo optsprezece ani și, cu toate că vorbea perfect românește, își păstrase genul nemțesc: blondă, cu ochi visători, sentimentală. Glumeam cu ea odinioară, căci o găseam mereu prin camerele vecine, îi spuneam vești, luam parte puțin la viața ei. Lucra pălării și pălăriile stăteau atârnate de toate cuiele casei. Odată chiar am decis-o să joace cu școlari într-o piesă de teatru, îi arătam o altă viață posibilă, în j afară de aranjamentele de mică modistă. Casa avea un subsol. Ca să merg spre camerele lui Nutzi, trebuia să cobor câteva trepte înconjurate cu o balustradă. Eram îndărătul balustradei, iar Nutzi se cobora pe trepte. Am convins-o să-mi întindă mâinile și apoi am ridicat-o prin aer până sus la mine. Când am simțit-o în voia mea, am sărutat-o pe gură. Dar n-am continuat nimic și n-am vorbit de asta nici atunci, nici mai târziu. Am reînceput jocurile, cu supărările inofensive, lângă bunică-sa, mereu prezentă. Acum, la vizita mea, ne aduceam aminte de trecut și căutam, la întâmplare, să înșirăm cuprinsul celor zece ani care s-au scurs peste noi. „Eu n-am uitat nimic!“, mă asigura Nutzi. Curiozitatea memoriei; țin minte unele întâmplări în toate amănuntele și pe altele mi le spune Nutzi ca și cum le-aș afla abia acum. Vești care nu mă privesc; mă amuz ca de faptele unui străin, nu mă mai jenez că uneori am fost ridicol. „Într-o seară mă culcasem, era târziu, și ai bătut în ușa mea cu pretenția să deschid, căci ai ceva important să-mi comunici. Am refuzat, dar m-ai amenințat că-mi strici pălăriile. Argumentul a fost hotărâtor; am ieșit. Eram numai în cămașă cu un palton pe mine, cu picioarele goale în pantofi. Mi-ai spus: «Am vrut numai să-ți spun bună seara!» Mi-ai întors spatele și ai plecat.“ S-a întâmplat așa ceva cu mine ? „Altă dată era o paradă militară pe stradă. Ai venit și ai spus că trebuie să asist neapărat și eu. Eram cu Tantzi. (Cine o fi Tantzi?) Ne-ai luat pe amândouă. Așa prost cum eram îmbrăcate, fără pălării. Am defilat și noi ținându-ne de braț înapoia unui steag!“ Țin minte întâmplarea aceasta, dar mă mir că trebuie s-o pun pe socoteala mea, așa nu mi se potrivește. „Știi că Machmud mai trăiește?“ Un turc bătrân, pitoresc, dar incapabil să spună vreo vorbă. Machmud mai trăiește încă! Cu toate că de pe atunci era atât de bătrân. Dar ceva mai important: de atunci nu m-am mai gândit niciodată la Machmud, cu toate că dasem altădată peste el de atâtea ori, și [acum] îmi apare dintr-odată chipul lui familiar. „Mai aveați și alte camere date cu chirie...“ în cea din colț locuia pictorul Rigo. Pictorul acesta îmi dase adresa locuinței mele. Nu l-am admirat niciodată, îl socoteam naiv, dar am împărțit cu el necazurile unei ierni, cu sobe proaste și cu electricitate capricioasă. Și ce comic povestea: „M-am întâlnit cu un prieten care mi-a spus: Pictore, ce mai faci?“ S-a aprins el după o profesoară. Pentru că a fost respins, s-a răzbunat făcându-i portretul într-o poziție obscenă, pe care îl arăta oricui, unor cucoane amatoare sa bârfească. Am privit și eu desenul, dar nu semăna deloc cu profesoara. N-avea nici o importanță. Efectul în provincia aceea era tot atât de mare. Păstrez câteva scene cu Rigo foarte bine întipărite: cum își peria zilnic hainele. Am o fotografie în care amândoi ne ținem foarte amical de braț pe o stradă a Balcicului, unde eram amândoi în excursie. Ce mai e cu Rigo ? Era în ziare: a înnebunit și a murit nu demult. A înnebunit! Nutzi spune: „Da, în ultimul timp!“ Dar eu îmi dam seama de asta mai de demult. De câte ori îl întâlneam, îmi spunea o poveste cu niște cravate. „Pictorul“ fusese odinioară, ca orice pictor, în Italia. Acum călătoria lui era mai mare... îmi amintesc de prima noastră cunoștință. Mi-a spus ce vârstă avea atunci. Ce mare mi s-a părut! Acum eu am exact vârsta lui de atunci.

„Mai era la dumneavoastră și un dentist tinerel care își făcea armata.“ „Da, e însurat cu o femeie mai bine ca el. Acum e la București, dar nu l-am mai văzut de atunci. A plecat lăsând datorii la bunica.“ — „Vreo 4 000 de lei“, se văietă bunica. Trebuie să fiu de acord cu indignarea vecinilor mei: „Mie mi-a pus prost niște dinți de aur!“ „Mie mi-a lucrat foarte bine“, îi ia apărarea Nutzi. Nutzi, pe rând, oricât timp ar fi trecut și oricâte necazuri ar fi răvășit-o, îl apără și îl ponegrește. Dar parcă n-ar fi trecut atâta timp și Ionel ar trebui să apară între noi. La fel cu ochi șireți, cu mustăcioara de crai de mahala. O fi fost ceva între Nutzi și Ionel? Și ce-am mai făcut între timp ? Căci sunt întâmplări care trebuiesc povestite în cele două ceasuri pe care le avem de stat de vorbă. Acum Nutzi e măritată de mai mulți ani. A avut o fetiță frumoasă, că toată lumea se oprea s-o admire, care a murit în câteva zile de gastroenterită. Bunica își aduce aminte de acea nenorocire și începe să plângă. Nutzi e acum de douăzeci și opt ani, nu mai are nici o plăcere să trăiască. Câteodată un cinematograf, dar poți cu amuzamentul pe care ți-l dă un cinematograf să trăiești mai departe ? Bărbatul lui Nutzi e un om de treabă, cuminte, o iubește. Dar Nutzi a iubit pe altcineva. E și ea dintre aceia care nu pot suporta ca un vis să se transforme în realitate. Nutzi a iubit pe un aviator. Ce minunat om... A trebuit să renunțe la el, căci viața lui era în veșnică primejdie. Și el a iubit-o și, dacă îl întâlnea câteodată, foarte rar, din salutul lui se vedea că nu era în stare s-o uite. într-o zi Nutzi a citit într-un ziar că aviatorul s-a prăbușit cu aeroplanul. Pentru totdeauna. „Acum sunt convinsă că nu-l voi mai vedea niciodată. Eu, care odinioară aveam spaimă să nu-l întâlnesc!“ A suferit moartea aceea zi cu zi, vreme multă. Apoi suferința a fost înlocuită: a murit fetița! în conversația mea cu Nutzi, punctată de exclamările bunicii, amestecăm prezentul cu trecutul, tragedia prezentului cu puerilitatea trecutului. Atunci adolescenți și acum oameni mari. Și iar scâncetul lui Nutzi cu ochii triști: „Aș vrea să mor! Cu teroare mă trezesc dimineața și văd că am înaintea mea o zi întreagă în care trebuie să trăiesc!' Nutzi aduce prăjituri ca să mă trateze: „Tot așa îți plac prăjiturile?“ „Da, dar de ce?“ „In fiecare buzunar aveai câte un pachețel cu ceva dulce! După ce terminai, scotoceai firimiturile!“ (Un chin acum: pe ea o serveam? N-am curajul s-o întreb.) Nutzi, cu ce frenezie visam atunci să merg la Paris, să-mi continui studiile! Toate s-au întâmplat așa cum am vrut. Dar acum nu mai doresc nimic cu înverșunare. Ce se va mai întâmpla cu mine? Atmosfera de acum în care fusesem primit și în care mi se arătase cea mai caldă prietenie mă liniștise complet, întârziasem mai mult decât trebuia și eram încântat că termin o zi fără crisparea mea obișnuită. Ajuns acasă, după o absență care mi se păruse atât de lungă, portarul mă anunță că nu m-a căutat nimeni la telefon.

Spre disperarea mea, sentimentele Daniei nu sunt niciodată fără pretenții, ca în acea modestă familie. Nu voi ști bine ce îi place Daniei și ce nu, într-atât de artificial este obișnuită să trăiască, de politicos față de toți oamenii. Desigur că va trebui să ne despărțim într-o zi. Pentru a împerechea o evreică și un creștin, trebuiesc trecute anumite stavile, și ea nu este în stare de nici un gest mai curajos. Rămâne o distanță între noi, oricât m-aș căzni să încălzesc atmosfera. Dar și eu sunt prea orgolios ca să pretind ceva, să iau vreo hotărâre. Astfel, din pricina mea sau din pricina ei, cu Dania nu se poate face nimic. Cum ne vom despărți ? Asta e mai greu de știut. Dania este distantă, dar aceeași, nu pot avea o supărare pe care să n-o fi prevăzut. Cum va avea ea îndrăzneala să hotărască ceva pentru noi doi ? Un al treilea va dispune, căci nici eu n-aș putea fi mai îndrăzneț. Ce aș face cu Milly? (Chiar dacă suntem certați acum.) Și dacă mă voi întâlni peste mult timp cu Dania, peste zece ani? Dania măritată, ca acum Nutzi. Va fi Dania bucuroasă că m-a văzut ? Un prieten bun de odinioară. Va căuta să-și amintească poveștile vechi ale adolescenței ei, când voia să afle, dar era prea timidă ca să puie întrebări — acum, când știe de mult toate și nu mai are nici o curiozitate? Știu cum va proceda peste zece ani. Va ține capul plecat cu multă abilitate ca să mă vadă, dar ca să facă impresia că nu mă vede, și să nu fie obligată să răspundă la salut. Și apoi iarăși între noi zile, luni, ani, moarte...

Frumusețea Daniei... Un zâmbet veșnic pe buze, o lumină pe față, frunte mare de fată deșteaptă, ochii [gris] se închid șireți, dar fără falsitate și emoționată pentru cel mai mic eveniment. Dar buna creștere o face politicoasă față de toți și o ascunde. Am văzut-o vorbind cu câte un străin și nu dădea nici cel mai mic semn că ar fi plictisită sau că ar avea vreo preferință. Aveam timp pentru noi, rar și măsurat, și totuși nu putea să se degajeze de vreun străin. Nici nu-mi dam seama dacă e de părerea mea că ne-am ratat întâlnirea. La urmă, după ce mă frământasem singur, fără de nici o sfială, cu febrilitate, se apropia de mine să mă îmbrățișeze și arăta că tot timpul așteptase clipa aceasta, îi purtam însă ranchiună, căci nu se pricepuse să grăbească această clipă, că nici măcar nu făcuse impresia că o aștepta. Dimpotrivă, când vizitatorul anunța că vrea să plece, Dania se ruga așa cum este politicos: „Mai stai!“ Mă uitam pe furiș la ceasul de la mână și observam că și eu însumi am întârziat. Spuneam „trebuie să plec și eu“, mai ales ca să-i atrag atenția că tovărășia noastră se termina neghiob. Vocea ei se îndrepta spre mine la fel de caldă: „Mai stai!“ Odată, după ce am plecat, a venit servitoarea ei cu un buchet de flori. N-am înțeles bine: a simțit tot timpul necazul meu sau l-a înțeles imediat ce m-am dus? Dania nu se pricepea să-mi ia apărarea în nici un fel. Conversații ascunse are ea în special cu mama ei (la telefon). Odată a vorbit la telefon cu mama ei ținându-mă de mână. Era fermecător! Vocea ei deplin emoționată. Continua pe ascuns să întreție legăturile cu mama ei pe care o iertase și încerca să uite tot chinul ce i-l făcuse, căci Dania nu era obișnuită să se schimbe [ceva] în preajma [ei] fără ca ea să fie întrebată, îmi spuse unele lucruri grave despre mama ei și vedeam că socoate acele lucruri drept grave. Și, dacă uneori mă înspăimântam bănuind-o pe Dania drept ușurică și mă plângeam tot ei, ea se împotrivea: „Eu nu semăn cu mama!“ Asta nu însemna neapărat că trebuie să-i dau dreptate și să am încredere. Conversația la care am asistat, între ele, la telefon, era atât de intimă, încât i-am sugerat Daniei: „De ce nu-i vorbești mamei tale despre mine ? Ea și-a trăit viața pe drumuri cotite, ar fi singura în stare să mă încurajeze. Este dureros pentru mine că trebuie mereu să ne ascundem. Impresia că sunt un amant care intră pe fereastră mă umilește. Chiar dacă ai fi măritată, aș avea aceleași pretenții cu tine. Cu atât mai mult acum, când nu trebuie să dai nici o socoteală nimănui. Îl iubesc. Cine ar putea să se împotrivească multă vreme ?“

Dar Dania îmi alungă încrederea: „Mama nu poate să înțeleagă așa ceva“. Adică: mama nu poate să înțeleagă un astfel de sentiment. Răspuns destul de vag și semănând iarăși cu o escamotare a situației, cu o amânare inutilă. Se joacă Dania. Cu rochiile, cu cărțile, cu dragostea. Nu pune nici o bănuială că acest joc nu-i face nici o cinste, se emoționează chiar crezându-se profundă.

Conversația Daniei cu mamă-sa la telefon se prelungea, prezența mea nu avea rost alături. Pe neașteptate, i-am scos pantoful. (Dania sta pe măsuța telefonului.) M-am instalat pe covor și am început să mă joc cu pantoful. Să încerc să închipui piciorul Daniei, pasul ei, ezitările. Și sângele care circulă. Țineam pantoful în toate felurile, utilizam toate gesturile pe care le socoteam elegante, și nicicând un pantofar nu s-a priceput să-l prezinte cu mai multă îndemânare. Dania nu-mi mai era necesară, putea să se ocupe cum credea de cuviință. Când m-am uitat la dânsa, ea continua să fie tot așa de emoționată vorbind la telefon, însă își ascunsese piciorul rămas numai în ciorap, cu pudoare, sub rochie.

Mai ales când vine noaptea mi se pare să sunt departe de Dania. Cu toate că uneori zilele trec fără nici un semn, și în lungul zilei ar putea veni un semn. Și ziua se petrec mai ales trădările. O conversație în care tu n-ai jucat nici un rol. O petrecere, o călătorie, în orice caz, uitare. Acum s-a dus la modistă. Acum are invitați. Acum se duce cu familia la un restaurant. De noapte ești sigur: doarme! Mă pot strecura printre visele ei. Pot s-o sărut în voie, s-o strâng, să-i ating locurile cele mai ascunse. Mă urc pe fereastră pe scări de mătase, ca Romeo. Dania îmi arată misterele ei, cămășile de noapte, așternutul. Decorul de la fereastră îmi folosește: stelele și luna. Zgomotul vântului este un farmec mai mult. Și totuși, noaptea simt că sunt separat iremediabil de Dania. Sunt eu mai realist decât s-ar crede ? Căci mi se pare intolerabil: fiecare singur și despărțiți de toată lumea.

Astfel, oricât de atent aș fi fost, nu înțelegeam resorturile sufletești ale Daniei. Se deosebea de tot ce cunoscusem până atunci, de tot ce citisem. Nu existau câteva procedee cu care să mă deprind, oricât de ciudate ar fi ele, să le pot prevedea. Numai capriciu. Poți să te deprinzi cu gândul că iubita ta depinde numai de capricii ? Eram iritat că nu înțelegeam nimic. Trebuia să fiu atent la orice vorbeam sau plănuiam. Și încercarea de a drege ceea ce greșisem mă umilea. Dania ușuratică. Deplin ușuratică, adică fără perversități, fără vreo teorie, la întâmplare în voia vieții. Existența ei se petrecea mereu neprevăzut, nu-mi povestea niciodată ce făcea în timpul despărțirii noastre. Ocupațiile ei zilnice îmi rămâneau necunoscute. Ea explica, dacă mă plângeam: „Pentru că viața mea începe din clipa când te văd!“ Erau binecuvântate aceste vorbe. Nu puteam continua discuția. Rămas singur, vedeam că sunt mereu „în întuneric.

Am surprins două scene, ele nu pot explica mare lucru, dar sunt caracteristice. Tocmai venisem la Dania. Servitoarea, care mă văzuse, mi-a deschis fără să mai sun. Eram în antreu, unde îmi puneam în cuier pardesiul și pălăria. Am fost surprins de vorbele din camera alăturată. Prin ușa de sticlă am putut privi. Era Dania cu Raul. Dania povestea la istorie capitolul pe care-l avea Raul pentru a doua zi la școală. Era interesant de urmărit Dania cum vorbește, ea, care niciodată în public nu putea să ducă o frază până la urmă. Era atentă și punea cea mai mare seriozitate pentru ocupația ei. Raul deschisese ochii mari ca s-o înțeleagă, îi repeta din când în când câte un cuvânt ca să arate că a înțeles, dar nu se putea abține să nu agite, cu creionul, canafurile de la canapeaua pe care stăteau. Intrând, am risipit atmosfera. A început scena insuportabilă în care Dania îi spunea lui Raul să plece, iar acesta se ruga: „Încă un minut!“ Minunată a fost Dania atunci. Dar Mady mi-a spus mai târziu: „Așa face Dania în fiecare zi!“ Dania, Dania... Și apoi pleacă Dania în străinătate și stă acolo, o lună, două, trei, și nici nu se gândește să scrie câteva rânduri, să întrebe ce se mai întâmplă pe acasă. Am mai surprins o scenă sinceră, căci prezența mea nu era bănuită. Fără să-mi dau seama, nimerisem în camera părinților Daniei, în care tatăl Daniei doarme acum singur în patul lui [format] din cele două paturi. (Prima oară când te culci singur după ce ani te-ai culcat cu femeia ta. Patul de alăturea de el care rămâne nedesfăcut toată noaptea!) Dania era acolo, se privea în oglindă. Fără nici un gest, preocupată de imaginea ei, dar fără să vrea să schimbe ceva. Părea că stă de mult acolo și n-avea vreun gând să plece. Nu puteam întârzia prea lungă vreme, m-am dus. Imagini rare la care nu puteam asista decât din întâmplare. Puteam să văd în ele imaginea Daniei, eu, care mă ocup atât de avid s-o cunosc ?

Ai văzut pe Moissi ? Niciodată n-o să mă pot consola de moartea lui. Desigur, te cuprindea mai întâi tristețea lui. Orice vorbă ar fi spus, aducea o vibrație. Și îmi va suna întotdeauna în ureche tonul cu care a întrebat în Cadavrul viu: „Was habe ich getan?“ ⁶  Nimeni nu are ochi mai profunzi, mâini mai delicate; îi urmărești cu delicii arcul picioarelor. Dar m-a impresionat mai ales la el simplicitatea lui. Nimic nu te făcea să presupui că el știe că este un artist celebru în lume. Îți părea normal să meargă pe jos, pe o stradă umilă, să-i fie frig și să-și ție bine la gât gulerul pardesiului, să se îmbrace cu hainele pe care le-a găsit lângă el fără să mai aleagă, să bea cafea într-o ceașcă oarecare. L-ai fi putut primi la tine fără să te jenezi, i-ai arăta albumele tale cu fotografii, și el ar privi cu curiozitate și chiar ar fi încântat să descopere o ilustrată cu o vedere din București, căci ar zice: A[m] fost și eu pe acolo.“ Dania își aduce aminte: „L-am văzut și eu la Londra..“

Ce rochie scumpă și elegantă trebuie să fi avut Dania când în seara aceea, la Londra, asista la un spectacol cu Moissi.. Moissi trebuie să fi jucat pe Fedia din Cadavrul viu...

Și Alfred Cortot, marele pianist, apare mititel, umil, fără legătură cu pământul, transformat într-o notă muzicală. Și ce îmbătrânit e acum. S-a terminat povestea lui, asta o știe el bine. Nu-l mai interesează bravadele (ca Rubinstein, ca să emoționeze sala. Lumea lui, numai nuanțe și melancolii. Versuri transformate în sunete. Sala de la Ateneu era arhiîncărcată, aplauzele cădeau ca o apă de la oameni care aveau poate nevoie de un clar de lună. Atingea succesul acesta pe Alfred Cortot? Dania n-a fost la concert, căci n-a mai găsit bilete. Dar s-a consolat cu vorba: „L-am mai auzit altă dată în străinătate!“ Ca și cum aceleași bucăți n-ar putea fi auzite de oricâte ori, căci atmosfera de atunci s-a risipit ca vântul și nu mai păstrezi decât o amintire uscată. Ca și cum ar mai ști ea programul în care l-a auzit odinioară pe Cortot! Iar decorul n-are nici o importanță. Sau, dimpotrivă, muzica lui Cortot se pretează să fie executată în cadrul cel mai umil. Să nu vezi oameni, să nu te tulbure nici un zgomot. Să poți avea visele cele mai fluide. Și apoi „altă dată“ are o importanță extraordinară: pe atunci, Alfred Cortot avea altă vârstă!

Am văzut-o în pauză la un concert. Dar la ieșire era lume multă, n-am știut ce-a devenit, în stradă, i-am recunoscut automobilul, iar ea îmi făcea semne de prietenie prin geamul din fund (Era numai cu Mady.) Socoteam că tovărășia noastră este completă. Apoi două zile nici un semn, nici o chemare la telefon. Am chemat-o eu de câteva ori, dar mi s-a răspuns invariabil: Nu e acasă!

Căutam să-mi schimb vocea ca să nu par că numai eu o caut (și nu-mi spuneam numele). Dar cred că n-am înșelat pe nimeni, chiar dacă Dania este căutată toată ziua de oameni diferiți.

Într-o zi am vorbit cu Dania de la un telefon din familie. Cineva mi-a auzit cuvintele și timbrul și a spus la urmă: „Ce cârpă ești!“ Vorbele acestea mă obsedează, căci niciodată nu m-am gândit să mă judec așa de rău. La restaurantul unde mănânc, vine în fiecare zi un țigan pipernicit și murdar și cântă fals și ridicol la o vioară stricată, cu o voce plângăreață: „Ești o cârpă în amor!“ Dar eu îl ascult cu seriozitate, căci am impresia că face portretul meu.

Ascensorul va urca până la mine, la etajul al șaptelea, să-mi aducă cineva vreo veste ? Îi aud zgomotul, dar nu știu dacă urcă sau coboară cu cineva care vrea să plece. De câte ori trece pe la un etaj, zgomotul acesta capătă alt sunet, pot să urmăresc drumul ascensorului și să număr cele șapte etaje. Dar dacă se oprește în mers ? Sau am numărat greșit? Sau n-a pornit exact de la parter, și atunci e inutil să număr de șapte ori? La etajul meu sunt douăzeci de camere, deci foarte multe persoane, uneori mai mulți într-o cameră: chiar dacă ar urca cineva până aici, s-ar putea să nu fie pentru mine. S-ar mai putea să vie cineva tocmai la mine, dar care nu mă interesează.

Și asta se întâmplă de dimineață până seară!