II

Va telefona Dania astăzi ? Căci telefonul e mereu semnul cel mai sigur dintre noi. La o anumită oră. Aștept să treacă restul timpului. Când se apropie această oră, nervii mei tremură cu fiecare clipă mai mult. Sunt atâtea încurcături ! La ea acasă, lume multă. Nu poate să-mi vorbească având lume în preajmă. N-are curaj să-mi pronunțe numele în fața lor. Dealtfel, ce voce indiferentă ar trebui să aibe în fața altora ! Nu poate să-mi spuie nici un cuvânt cald, prin care să recunoască că este încă a mea. Am încercat s-o învăț un limbaj anumit, neînțeles de alții, dar poate să servească numele unei cărți, de exemplu să zicem: La livre de la jungle, drept „mi-ești drag“ „Nespus de drag ?“ Sau micile mărturisiri de timbru le-aș socoti identice cu ceea ce trebuie să facă o fată binecrescută cu toată lumea. Am avut ocazia să vorbesc cu Dania fiind de față și un strein. Am constatat-o la fel de politicoasă cu noi amândoi. Prin ce aș pricepe că vorba către mine „mai ia o prăjitură“ conține nu numai o invitație pe care o adresează oricărui alt invitat, invitatului de atunci de lângă mine în cazul acela, ci și „iubite, îmi place când te văd mâncând“. Dar eu i-am sugerat : „Vorbind la telefon în fața altora, ești o streină. Mă întreb dacă nu e mai dureros decât dacă nu vorbești deloc, căci, auzindu-te streină și nevăzând nimic, presupun că de ieri, de când erai nespus de îndrăgostită, te-ai schimbat, ai uitat, preocupări noi mi-au luat locul.“

I-am întins acest argument, mai ales pentru mine, ca să mă consolez, când, după o așteptare de fiecare minută, timp de 24 de ore, telefonul nu mă mai cheamă. Vorbindu-i de această posibilitate, mi-am alungat în parte bănuielile ascunse. După cum aș spune : „Știi că mâine n-o să ne vedem pentru că trebuie să fac o vizită la domnul X“. Și suntem de acord, iar eu nu mai aștept. (Mai bine să moară cineva decât să se chinuie la infinit...) Dar e teribil când tu trebuie să faci o astfel de vizită și nu te-ai gândit să mi-o anunți mai dinainte. Astfel că nici la ora hotărâtă se poate să nu-mi telefonezi. Și mai sunt cazuri când ești singură de vină ! Tocmai atunci ți-a sosit un musafir, și nu te pricepi să-l întrerupi, să mă cauți pe mine pentru oricât de puțin. Sau, tu trebuie să te duci undeva. Și n-ai avut curajul să amâni cu o jumătate de oră, ca să poți vorbi mai înainte cu mine. Sau, când te-ai înțeles asupra vizitei pe care trebuie s-o faci sau să ți se facă, ai uitat că tocmai atunci puteai vorbi cu mine, și trebuia să imaginezi o amânare. Nu știu, toate sunt de vină, nu pot trage nici o concluzie. întrevăd telefonul tău, într-o cameră imensă, cu toate ușile deschise.

Și telefonul meu e nepractic. Adică, telefonul hotelului meu. Toată lumea vorbește la el și îl ocupă tot timpul. Este foarte rar să-l găsești neocupat. Iar după ce ești chemat, portarul trebuie să te caute în camera ta, de la cine știe care etaj. Ascensorul nu merge nici el bine. Dania trebuie să-mi caute de multe ori telefonul meu liber, și apoi să mă aștepte îndelung. Deci nu mă poate chema decât fiind sigură că n-o s-o întrerupă nimeni o bucată de timp. Când cobor, găsesc aproape totdeauna lume care s-a strâns la telefon cu treabă, până ce am putut eu să sosesc. Nu pot vorbi limpede în fața lor. Chiar dacă am o cabină, mi se aud vorbele. Și apoi am impresia că ceilalți mă așteaptă nerăbdători (așa și este) și se enervează. Cu atât mai mult cu cât fragmentele conversației mele, pe care ei le aud, îi face să li se pară că le ocup locul în chip neînsemnat, cu nimicuri, cu toate că aceste nimicuri constituie viața mea, și le-am așteptat o zi și o noapte. Dar am știut precis că nu voi auzi nimic neobicinuit, și mă voi găsi, după aceea, în fața nopții, la fel de singur și deprimat. La ora telefonului (dacă ar fi măcar acea oră sigură, după atâta așteptare !) am tot timpul urechea ațintită, așteptând uruitul ascensorului, care să aducă pe portarul ce trebuie să mă cheme. Dar ascensorul nu se aude. Sau se oprește la alt etaj. Sunt atâtea etaje la care s-ar putea opri ! în fine, un pas la etajul meu. Se oprește la mine ? Se îndreaptă spre camera mea ? Sau mi se pare ? Eu și cu pisica de lingă mine ciulim urechile. Dar poate să treacă mai departe de camera mea, pe culoar. (Asta în cazul cel mai bun, — ce dureros ! — când ascensorul s-a oprit la etajul meu. Dar se poate să nu vie nimeni până aici.) Bate cineva ! Eu, în același timp, fac pasiență, ca să văd dacă voi fi chemat. O ! Pasiența cea mai ușoară, care nu vrea să iasă !

Ce superstițios m-au făcut aceste neliniști ! Mă simt cu atât mai ridicol cu cât nici eu, nici familia mea (bunicii mei de 80 de ani) n-am avut niciodată nici o superstiție. Sunt zile în care trebuie să-mi meargă prost, altele bune, altele amestecate. Aceste zile nu corespund cu ceea ce se crede de obicei despre ele, și nu țin minte de ce am făcut eu alegerea asta la început. Astfel, lumea e bună, dar pe jumătate (o văd pe Dania, dar puțin, prost, pe stradă și cu alți oameni), marțea este o zi foarte bună, trebuie să mă satur din această zi pentru o săptămână (de câte ori am așteptat zadarnic, marțea, cel mai mic semn !) miercuri, zi fără sens, joi, mai bună, vineri și sâmbătă, neînsemnate, duminică, o zi goală, pot să plec într-o excursie ca să treacă mai repede. Cu unele haine n-am noroc, cu altele, da. Trebuie să pun și vesta la hainele cu noroc ? Și uneori este atât de cald ! Trebuie, tot atunci, să ascund bine hainele cele vechi (mici măcar ele să nu se vadă prin cameră ?). Mă voi îmbrăca la anumite ore numai. Și la anumite ore voi încerca pasiența. (La ora 4:43 neapărat.) Sunt comice aceste mărturisiri și aș putea să mai aduc o mie de amănunte. Dania, nu scoate din ele decât un semn de nefericire, pe care tu ai putea-o limpezi ! 

„Et pleurons jusqu'à l'aube, ma petite fougueuse.“

N-am fost niciodată așa. Desigur că, dacă ai vrea tu, aș redeveni acel de odinioară. Un om întreg, de care nu poate să roșească nimeni. Și dacă totuși mă găsești numai amuzant, să-mi iau un model ilustru, ca să-mi salvez vanitatea și mărturisirile: și Cromwell a fost superstițios !

Și când, în sfârșit, mi se bate în ușă, apare altcineva ! Și Dania poate să se distreze în același moment. I s-a furnizat o distracție. În cazuri de acestea, Dania spune : „Ce importanță are, n-am putut să mă sustrag. Dar am fost tot timpul cu gândul la tine.“ Este aceasta o consolare ? Căci te poți consola la gândul că celălalt a luat parte la o discuție, de care tu nici n-ai știut ? Să-ți descoperi iubita mâncând, la un restaurant, lângă niște necunoscuți. Nimic rău, chiar vezi și niște membri ai familiei ei. Totuși, oricât ai ști că nu se petrece nimic grav, și că e sigur că ea mănâncă în fiecare zi fără tine, te chinuie fiecare înghițitură a ei. Sparanghelul pe care îl ține în furculiță capătă un sens adânc, toată viața te va impresiona mâncarea aceasta. (Eu, care n-am văzut pe Dania mâncând.) Deci, pretențiile mele sunt foarte mari. Atâta despotism ? Dar aș vrea să știu : atât de rar este cazul meu ? Uneori, eu renunț la o distracție de a mea ca să fiu la ora telefonului. Și tocmai atunci ea lipsește din pricina unei distracții de a ei. Ce umilință ! Cu toate că e normal : eu sunt băiat, deci nu dau seamă nimănui de timpul meu, pe când ea, fată, trebuie să asculte de cei de primprejur. Totuși, ce umilință !

Minutele în care pot vorbi cu ea, cât le-am așteptat ! Ce chinuitoare sunt așteptările ! Să te uiți de o sută de ori la ceas (vai, nici o exagerare), și uneori să constați că, între două uitături, abia a trecut o minută ! Ce lungi apar cinci minute ! Te ocupi cu lucruri care nu te interesează, numai ca să treacă timpul, dar ele se termină îndată, căci nu ești în stare să imaginezi ceva care să dureze mai mult. Și nici nu ai avea răbdarea. Îți înțepenești ochii pe aceeași mobilă, numeri arcurile unui scaun. în clipa când scriu acestea, mai am șase ore de așteptat. (Când voi reciti, după ce vor trece câțiva ani !) Nu, mai puțin cu zece minute. Voi putea să-i vorbesc la 9 și jumătate dimineața. Să vedem ce parcurge trenul în timpul acesta, ca să am impresia că fac o călătorie. Voi socoti pe la ce oră ar trebui să se oprească trenul în diferite stații. Cu astfel de împărțiri, trecerea timpului va fi mai ușoară. Dar a început să plouă. Dacă va ploua peste șase ore, și nu vor mai pleca ai ei de-acasă, cum au obiceiul ? Va trebui să aștept iar ? Căci atunci așteptarea nu se va mai sprijini pe nimic, și orice oră, care se întinde în față, va fi la fel de nesigură. Poate că n-or să mai plece ei... Sau poate s-a dus ea... Sau poate...

Telefonul hotelului meu are și un defect: se aude slab. Uneori, nici de acele puține cuvinte, pe care vrea să mi le trimită Dania, nu sunt absolut sigur. De multe ori interpretez în rău vorbe de-ale ei care nu vor să fie rele, dar nu le-am auzit bine, le-am schimbat înțelesul prin escamotarea unei nuanțe. Ea îmi arată mai târziu că chinul meu a fost zadarnic. Am interpretat rău, din instinctul meu de a vedea rău pretutindeni, sau ea mă calmează din instinctul ei de fată bună, de a nu lăsa multă vreme un om chinuit din pricina ei. Orice vorbă spune Dania, mai ales când nu se poate desluși bine, capătă o importanță capitală, parcă depinde de acea vorbă toată fericirea mea. După încetarea convorbirii, orice calm este alungat până la o nouă convorbire, chiar dacă am reținut unele semne binefăcătoare. (De fapt, în nici un caz calmul nu poate dura multă vreme.) Ah, cu ce vaiet trebuia să spun Daniei : „Nu se aude !“ Și vorbele noastre, reproș sau declarații, mărturisiri dureroase, nu se pot spune de două ori. Nu e posibil :

— Mi-a fost dor !

— Nu se aude.

— Spun că mi-a fost dor !

Tandrețea acestor vorbe s-ar irosi. Și atunci, schimbi mersul conversației, tu te rogi zadarnic să ți se spună aceleași cuvinte, celălalt te pedepsește că nu i-ai auzit declarația (chiar dacă nu ești de vină). Continui despre ceva indiferent prin comparație, despre o carte, și acest subiect, fără legătură cu neliniștele tale lungi, te doboară. Cum să construiesc pe Dania din auz ? Nu-i văd figura și mâinile când mă ascultă. Cum s-o refac întreagă, numai după vorbe ? Poate că ea are altă treabă și nu se pricepe cum să încheie cu mine. Eu îi mărturisesc că ea este singura mea preocupare, iar dânsa (care dacă îi plac cele ce-i spun) se gândește cum poate să termine. Poate că a venit cineva în camera din care telefonează, sau trebuie să vină și aude chiar pași alături. Ce durere pentru mine, dacă va fi necesar să întrerup brusc, și ea îmi va spune : „Știi că trebuie să mă duc“, tocmai când eu îi trimit vorbele mele cele mai calde. Alături de mine pisica doarme. S-a trezit, s-a plimbat prin odaie, și s-a culcat iarăși pe plapuma mea. S-a făcut ora patru și un sfert dimineața. Adică, și 14. Ca să treacă o minută trebuie să numeri 60, și destul de rar. La radio (de la căpătâi), nu se mai aude nimic pe tot cuprinsul lumii. Un automobil care trece. De ce ? Cine o fi în el ? Se întoarce cineva de la o petrecere. Dania uneori tace la telefon, ca și cum ar avea nevoie de tăcere ca să reflecteze la cele ce-i spun, iar ce-i spun produce prea mare impresie asupra ei ca să mă întrerupă. Cu toate că tăcerile ei mă încântă, îmi demonstrează seriozitatea cu care sunt ascultat, ce tragice sunt ele ! Ce pot să scot eu prin telefon din aceste tăceri ? Mă descopăr monologând comic. îmi dau seama că, închizând telefonul, eu nu voi rămâne decât cu propriile mele cuvinte, și cu nici o consolare din partea Daniei. Și câteodată, după ce-i mărturisesc mult timp dragostea mea imensă, fără leac, ca o boală, mă dezmorțesc și o întreb cu disperare :

— Dania, ești acolo ? 

Vine aproape sigur :

— Da !

De fapt, eu sunt aproape sigur că ea este acolo. (Un telefon întrerupt răsună altminteri). O întreb numai ca s-o fac să spuie și ea un cuvânt la toate jeluirile mele, e un fel de a-i reproșa că mă lasă să vorbesc singur. Voi păstra de la ea pe acest „da“, ca să am impresia că am vorbit împreună și n-am monologat, cum fac cu disperare, toată ziua.

De obicei, oricât de ciudat ar părea, închid eu telefonul. Atâta spaimă am ca Dania să nu se hotărască să-l închidă înaintea mea ! Asta n-o face decât rareori, mai ales când este nevoită s-o facă. Am văzut bine, ea singură nu face așa ceva. Să mă consolez cu ideea aceasta ? Gând binefăcător. Dar ea este atât de binecrescută, că ar face la fel cu orișicine. (Am impresia că sunt în tren, care mă duce sigur la țel, dar din care nu pot să ies și nu-l pot face să depindă de mine. Poate că dacă trenul și-ar încetini mersul, aș porni pe jos, să fug, să ajung mai repede, cum mi se întâmplă când sunt într-o trăsură).

Într-o zi, am trăit o întâmplare ce mă va urmări întotdeauna. Am coborât la telefon cu emoția obicinuită. Mi-era atât de dor de Dania, că am început febril să-i vorbesc, fără să mă gândesc că s-ar putea întâmplă să fie altcineva. Telefonul se auzea prost, cea care mă chemase nu avusese timp să se identifice. Era Mady, deci o persoană prietenă, discretă, de care nu puteam avea nici un fel de teamă și cu ea ar fi fost fără rost să roșesc prea multă vreme. Dar am spus : „Dania, îmi ești dragă, nu mai pot trăi fără tine, despărțirile dintre noi sunt un sacrilegiu. Mi-e atât de dor de gura ta, că aș vrea să sărut receptorul. Sunt pustiu, asist la trecerea orelor, chinuit, nerăbdător, variind între speranță și deznădejde.“

Și mereu astfel de vorbe, disperate, viața unui om singur. Un râset la celălalt capăt al telefonului. (Cum ar fi procedat cineva mai subtil ?)

— Mă confuzi...

Cum am trăit clipa aceea, și ce ridicol mă simțeam... Indiferent dacă Mady este o fată foarte bună. Dar nu păream eu un om care plânge în fața unei oglinzi ? A trebuit să schimb conversația și timbrul vocii, să rid chiar de vehemența declarațiilor mele elegiace de odinioară. (Mady mi-a spus mai târziu : „Eu am fost mai nenorocită“.) Dar de ce nu mi-a telefonat Dania în clipa aceea ? După plecarea lui Mady, am așteptat iarăși în van. Și cum aveam să-i vorbesc ? Nu subzista chinul de o zi și o noapte care mă făcuse să încep astfel ? Și rușinea nereușitei mele, în plus. Sunt emoții care nu se pot uita niciodată, și desigur că o minută [înainte] de a închide ochii pentru totdeauna, în timp ce nu voi mai putea vorbi și nici recunoaște pe cei de primprejur (Cine va fi atunci în preajma mea ? Alți oameni decât acum ? Dar Dania ?), îmi va trece prin minte iarăși scena oribilă, fie că mă voi deprinde cu ea și voi accepta-o, fie că mă voi înfiora din nou.

Să deschid geamul, aerul rece îmi va face bine. A început dimineața de vară, e lumină afară. Păsările cântă in copacii răspândiți în fața hotelului meu. Să încerc să dorm. Cu aceste gânduri nu voi adormi niciodată. Trebuie să-mi aleg alte imagini, călătorii vechi, alți oameni și întâmplări, niște flori de la Caen, primul liliac dintr-o călătorie de la Caen, pe care l-am descoperit în primăvara aceea. Dania, câți ani aveai pe atunci ? Gânduri pentru lucruri care nu mă interesează, cu toate că mă bucurasem atât pentru ele odinioară. Cum le voi susține, până voi adormi, și nu-mi va sosi, la fiecare minut, chipul Daniei, cu toate neliniștele pe care le aduce el ? E dimineață de tot, nici măcar ora cinci...

Întrebuințez și alte telefoane decât cel de la hotelul meu. Vorbesc de la prietenii mei X, dar în preajmă e foarte multă lume. Cu toate că ei sunt discreți și, pe cât pot, nu mă ascultă, cum pot fi îndrăgostit în fața lor ? Dar nu fac atâtea socoteli. Când nu trebuie să-i explic nimic Daniei, n-am nici o nedumerire, și nu mă dor prea mult grijile pe care le-am avut de când n-am văzut-o, vorbesc degajat, stăpân pe mine, fac glume, insist pe întâmplări indiferente, și-i fac declarații deghizat, ca să nu mă înțeleagă decât ea. (Atunci vocea Daniei, dezolată: „De ce ești un strein ?“) Dar când sunt nenorocit, nu-mi aleg cuvintele, spun tot ceea ce mă doare. îmi este egal orice ar gândi alții de mine, după cum, pe un prieten bolnav, fără pudoare îl îngrijești, orice boală ar avea, la locuri cât de acoperite de obicei, cu toate că altădată roșeai numai când vorbeai prea limpede cu el.

De obicei, vorbesc de la Poștă. O întreb pe Dania dacă are timp să mai aștepte ca să schimb telefonul meu incomod, și fug la Poștă. Așa cum sunt, cu capul gol, fără guler — ascunzându-mi gâtul gol cu mâna — nebărbierit, cu șireturile de la ghete desfăcute și pocnind pe trotuar. (Nu eram îmbrăcat perfect, pentru că mi-era teamă să nu spuie Dania : „N-o să am timpul să mai aștept“. Și atunci angajamentul meu ar fi tragic. După cinci minute, să mă întorc în cameră, să mă dezbrac !) Telefonistele mă cunosc. Și eu le cunosc pe ele. Oricât nu m-ar interesa, prea de multe ori le-am văzut. Știu cum mă va primi fiecare. Nu spun nici o vorbă, dar unele zâmbesc, altele sunt iritate, nu mă încurajează. Probabil că îmi știu numărul telefonului, înainte de a-l cere eu. Desigur că mințile lor simple nu pot broda prea multă vreme, dar ce hipnoză ar trebui să exercite asupra lor necunoscuta pe care o caut cu atâta perseverență !

„Est-elle brune, blonde ou rousse ? Je l'ignore...“

Și în timp ce telefonista construiește o mie de fețe ca să vadă cum arată iubita mea, eu, la fel, pun iarăși toată truda ca să-mi amintesc cum arată ea exact. Oricât ai cunoaște pe cineva, nu poți să-l construiești exact, din memorie. Cei mai vechi prieteni pictori au nevoie, ca să te picteze, să se uite de o mie de ori la tine. Realitatea Daniei și, în același timp, existența ei fluidă formează cel mai mare chin al meu. Cu toate că cunosc sărutarea Daniei, tocmai când sunt mai fericit de existența ei, mă scutur cu o imensă tristețe de a fi fericit numai în imaginație. La fel, după ce ai iubit pe eroina vreunei cărți, ți-aduci aminte că totul nu este decât literatură și că trebuie să știi că nici o minune nu se poate întâmpla cu tine.

Telefonul mărește această impresie. A fi, în același timp, alături și la distanță. A auzi o vorbă, declarația de dragoste care palpită pe urechea ta, și a întinde mâna, zadarnic, în aer. Ar trebui să închizi ochii ca să uiți că ești singur. A-ți atinge mâna ta, obrazul, ochii, ca să simți carnea iubitei. Dar poți să uiți complect ? Poți să fii destul de nebun ? Să fii mândru că ești lucid ? Ce prost poate fi mândru cu așa ceva și nu-i pare rău că nu se întunecă niciodată de tot ?

De la Poștă pot vorbi mai multă vreme. Conversațiile noastre diferă și se aseamănă în același timp. Diferă, căci mereu improvizez o altă temă. Se aseamănă, căci sunt la fel de neliniștit și de trepidant. în singurătate, mi-aduc aminte de o vorbă de a ei tulbure și vreau s-o clarific, sau de o tăcere de a ei când nu trebuia să tacă, sau de un răspuns al ei întârziat, un minut după întrebarea mea, ca și cum n-ar fi fost pregătită pentru răspuns, cu toate că eu îl socoteam esențial, ca pe un semn care ne leagă pentru totdeauna... Și aștept explicații. Inchizitorial, aștept explicații. Aș rămâne neconsolat dacă nu ar apare o nouă curiozitate, la fel de crispantă, care o înlocuiește pe cea veche. Nici un moment de calm nu am. Și mereu sentimentul că viața va trece imediat și că n-am vreme de pierdut.

— De ce ieri ai început o discuție și n-ai vrut s-o continui ? Mai bine nu începeai deloc. E incomparabil mai tristă o chestiune nelămurită decât cel mai crud adevăr.

— N-am vrut să tulbur atmosfera dintre noi.

— Atmosfera a fost tulburată când m-ai făcut să pricep că ai un gând ascuns. Și obiceiul tău care mă umilește: nu vrei să răspunzi la întrebările mele atât de calde, ci schimbi conversația. Crezi că sunt atât de copil ca să nu sesizez intenția ta, oricât de abilă ai fi ? (Dar de ce taci Dania ? Gândește la fel oare ? Măcar în timpul plângerii mele ?) În clipa când suntem împreună, uit, și mă interesează la fel și noul subiect care începe. într-adevăr, mă socoti un copil pe care îl conduci. Ce umilință ! Și cum pot să mai știu care vorbe de ale tale sunt sincere ? Apoi însă — eu nu uit nimic — refac scena, și stratagema ta devine o catastrofă. Nu mai pot să am nici un plan pentru viitor. Tu te gândești la ziua de mâine ?

Îndepărtez eu însumi ceea ce, reproșasem la început. Dar aș putea face altfel, la telefon, unde n-am timp de pierdut ? Trebuie să concentrez, să încerc să uit o mie de gânduri pe care le-am avut între timp. (Și în întâlnirile cu Dania, atât de rare, se petrece la fel). Astfel, subiectele se schimbă repede, înainte de a fi epuizate, și cele mai diferite se alătură. O morală, o întrebare, o glumă, o întâmplare veche, toate alături, du coq a l’âne ⁵ .

O ! Clipa în care trebuie închis telefonul ! Niciodată nu ne vom despărți perfect buni prieteni din pricina acelei clipe. Cine știe cine vine și trebuie să ne grăbim rămasul bun. Curajul de a pune la locul lui receptorul, și fuga iubitei în lume, a ființei scumpe cu care ai vorbit ! Cu câteva minute înainte plutește în aer : se termină convorbirea. Vorbele nu ne mai sunt naturale. Ești fals, spui lucruri neînsemnate, ca atunci când cineva drag trebuie să plece și nu te pricepi ca să-i vorbești cinci minute înainte de plecarea trenului. Și ești încurcat dacă trenul își întârzie plecarea. După ce rămâi singur, ești deznădăjduit că ai uitat să spui unele lucruri importante. Fac socoteala, și nu sunt mulțumit cu cele ce mi-a spus iubita. Port mânie, ca și cum aș fi fost înșelat. Și zgomotul închiderii aparatului, cu pustiul care se leagă de el, dezolându-te pentru multă vreme. Ce singur mă găsesc atunci ! Dania, cum pot să mă conving că tu exiști undeva și mă iubești ? Nu înțeleg asta, vreau să te țin în brațe și să-ți aud inima. Și palpitarea întregii tale ființe îndrăgostite. De unde să capăt puțin calm ?

Dar uneori, înainte de culcare, se aude glasul tău minunat :

— Noapte bună, iubitul meu. Numai pentru asta te-am chemat. Ca să-ți spun noapte bună.

Atunci un înger coboară la patul meu ca să-mi închidă pleoapele pentru somn. Iar cerul intră în întregime pe fereastră.

Prietenia noastră nu poate dura multă vreme, știam asta de la început. Socot că sunt între noi motive mai puternice decât că unul este evreu și altul creștin. Firea ei mă umilește, nu voi suporta asta mult. Gândul de fugă nu mă părăsește. Sunt obicinuit să mi se dea ; în inferioritate nu voi accepta să trăiesc. Dar nu știu felul în care o să se termine aventura mea. Nu sunt în stare să iau o hotărâre definitivă. N-aș găsi un motiv pe [care] să nu-l fi avut cu o zi înainte. Ar trebui o discuție limpede între noi, și noi preferăm să rămânem tulburi, să amânăm. Nu-mi imaginez felul în care ne vom despărți. Am la mine, totdeauna, mai multe tichete, semne rotunde de tinichea, pentru conversațiile de la telefonul Poștii. Constat că un ultim tichet îmi rămâne mai multe zile, amestecat printre bani. Îl voi întrebuința ? Cu Dania mă înțeleg tot mai puțin. A trecut un timp mare de când ea nu s-a priceput să-mi dea un semn, cu toate că ne-am despărțit supărați. Tichetul neîntrebuințat mă obsedează. Găsesc în el simbolul unei istorii întrerupte, fără sens. Cu melancolie îl privesc, mă joc cu el. îl arunc în aer, mă întreb dacă îl voi utiliza vreodată, și mă găsesc mediocru pentru că l-am cumpărat de puțină vreme, fără să bănuiesc măcar că-mi va fi inutil. Și când mă aștept mai puțin, mă cheamă Dania la telefon, și-mi vorbește cald, îndrăgostită, fără nici o bănuială de gândurile mele de despărțire, în care credeam.

La telefon : „Azi vrei să ne întâlnim ?“ Fără să mă aștept : „Unde ?“ „În Grădina botanică.“ Prima noastră întâlnire acolo. Dacă nu se va pricepe să mă aștepte la Jocul din centru ? Mai fusesem amândoi în Grădina botanică, dar Mady ne întovărășea. Automobilul Daniei ne așteptase la poarta grădinii. Ne-am îmbrățișat fără sfială do Mady, de alături. Am spus : „Banca aceasta va fi legată pentru totdeauna de noi, după ce ne vom despărți. si unul dintre noi va nimeri la banca aceasta“... „Dar de ce să ne despărțim ?“ Reflecta Dania. Acum iarăși, numai noi, și deci fără nici o stângăcie, în Grădina botanică. La ora șase. La 5 și jumătate mă gândeam să mă duc. Tot atunci a trecut pe lângă mine un june, unul dintre mulții admiratori ai Daniei. (Cu gândul poate la Dania). „Să se petreacă în clipa asta o atât de mare grozăvie lângă tine și tu să nu știi nimic“. Căci purtam în mine : peste o jumătate de oră mă întâlnesc cu Dania. Am întrebat la telefon pe Dania dacă se pregătește să plece. Ar fi fost în stare să nu vie, pentru că are musafiri, sau a chemat-o cineva, sau, simplu, pentru că nu știe cât e ceasul. Bineînțeles, eu am fost la locul întâlnirii cel dintâi. Era normal să fie așa. (Dar admiratorii mulți ai Daniei ar fi crezut că mi se face mie o favoare, și suportam cu greu să fiu umilit, adică să nu protestez, deoarece mi se dă mai mult decât merit.) Dar, chiar dacă vorbisem la telefon, și Dania era de acord cu mine, se putea totuși să nu vie, reținută în ultimul moment. Poate un telefon al cuiva care are mult de vorbă. O treabă pe care i-o pretinde fratele său, vreo temă pentru a doua zi. Sau rochia pe care o îmbracă și nu se potrivește. Și, așteptând în Grădina botanică, mă întreb dacă aș găsi un telefon să mă mai interesez încă o dată. în sfârșit, poate a plecat. Dar dacă nu ne-am înțeles bine asupra grădinii, sau Dania a pronunțat numele grădinii, dar s-a gândit la alta, și așteaptă în același timp la Parcul Ioanid sau la Șosea. Cum Grădina botanică n-a fost în obiceiul întâlnirilor noastre, poate că am crezut greșit că a ales-o. Dealtfel, am și fost surprins când am auzit acest nume. „Unde ?“ „La Grădina botanică.“ Poate că nu ne-am înțeles bine asupra locului din grădină. Sunt atâtea alei pe care ar putea să fie Dania. Să intru puțin în grădină, căci am așteptat chiar la poartă. Dar văzând că nu sunt chiar la poartă, Dania nu va avea curajul să mă caute. Două fete. Dania și cu Mady ? Așa merge Dania ? A apărut chiar Dania, într-o rochie minunată de mătase subțire, roz (de la Paris), care o face și mai tânără. O pălărie mare. Un surâs pe ochi și pe buze, fără frică, apropiindu-se candid de mine. Dar la început nu ne-am înțeles. îi spuneam că mi-a fost dor de dânsa, că sunt fericit că ne-am întâlnit printre copacii frumoși. Dar n-aveau vorbele mele nici o influență asupra ei. Mă întrerupea cu o glumă, cu o reflecție puerilă, cu o jumătate de cuvânt fără importanță. Îi spuneam: „Îmi ești dragă!“ „Atunci să te urci până în vârful copacului acesta.“ S-o întreb când vine iarăși, când ea nu reflecta că nu ne văzusem de multă vreme ? Ne-am așezat pe o bancă, după ezitări, căci mereu Dania avea impresia că ne vede un cunoscut. Dar țânțarii ne-au distrus. Nu se mai putea continua nimic din pricina înțepăturilor. Ce scenă grotescă ! Eu îndrăgostit, Dania elegantă, iar țânțarii care nu ne mai dau pace ! Apoi Dania a spus : „Trebuie să mă duc acasă !“ Ce nenorocit mă simțeam ! (Și admiratorul Daniei de pe stradă fusese atât de ridicol ?) în definitiv, putea să se ducă, starea noastră nu mai trebuia să continue. Cum s-a schimbat atmosfera ? O sărutare, și încă una, și încă una. Oricâtă lume ar fi. Uitasem cuvintele care sunaseră atât de prost. Nu mai observam țânțarii. Au mai trecut două ore. Pe drumul de întoarcere o țineam strâns la braț. Au trecut o mulțime de cunoscuți, dar Dania n-a fost înspăimântată. Și când s-a urcat în taxi, m-a sărutat din nou, în fața șoferului. „Erai să pleci !“ „Nu m-ar fi lăsat inima !“ Cum face totdeauna, după ce a plecat, m-a mai privit o dată prin geamul din spatele taxiului, surâzătoare, îndrăgostită, schițând o sărutare în aer.

O surpriză. O plimbare aseară cu mașina, cu Dania, cu junele Raul și cu doi tineri nemți, cunoscuții Daniei. O conversație generală la care luam cât mai puțin parte posibil, mă făceam cât mai mic în întuneric, numai uneori mă descoperea fumul de la țigarea unuia dintre nemți. Departe de oraș, am descoperit un restaurant umil lângă care așteptau totuși câteva automobile. Un neamț reflectă : „Ce-ar fi să intrăm puțin aici ?“ Dania ar fi fost incapabilă să facă un astfel de plan, dar îl acceptă cu multă ușurință. în camera dreptunghiulară destul de mare, cu mese și muzică într-un colț, lume multă. La mijloc, un loc liber pentru dans. Trecea timpul, a trecut o oră, și mă simțeam mereu un strein. Vorbeau tovarășii mei cu aprindere, și eu rămâneam un strein, sau, ca să nu-i incomodez, surâdeam idiot la tot ce spuneau ei. Dania se simțea minunat de bine, orice întâmplare căpăta pentru ea un înțeles prodigios. Și muzica sentimentală, vin, țigări. Ne aduse o friptură imensă, din care a mâncat și Dania cu delicii. Râde Dania, se amuză, e mai importantă escapada ei decât prezența mea. Nu spune nici o vorbă pentru mine. Timp mult, dar care trece minută cu minută. Planuri de excursii în care nu voi fi, întâmplări de odinioară din Tirol, în care n-am fost și unde toți ceilalți au petrecut de minune. Trebuia să am și eu o sensibilitate specială ca să mă simt un strein și ca să mă chinuie ghidul acesta ? La altă masă erau cunoscuți, m-am dus la ei ca să le vorbesc, poate spre surprinderea lor, căci de obicei numai îi salutam, din instinctul de a arăta că nu sunt cu totul singur ; dar cred că gestul meu a trecut neobservat. Dania a continuat să asculte pe cei doi nemți cu aceeași mulțumire, să nu fie atentă că eu nu participam. Sau când mă întreba ceva, destul de rar, era și mai umilitor : făcea impresia că își aducea aminte că pe mine, musafirul, trebuie să mă amestece în grupul lor. Renunța repede, căci eu n-o ajutam deloc, iar unul dintre nemți continua să povestească; celălalt a început un cântec tirolez, ascuțit, fără să mai bage de seamă publicul care mai era în sală. Să-i spun acestuia Fritz, pentru ușurința explicațiilor, cu toate că nu voi ști niciodată cum îl cheamă. Dealtminteri, nici nu l-aș recunoaște pe stradă, oricât m-ar fi obosit. Și Dania mereu departe. Uneori își rezima ușor mâna de scaunul meu, mă atingea și-mi făceam iluzii : poate că totuși nu mi-a uitat prezența. Se jenează numai să facă un gest de dragoste prea limpede în fața altor oameni. Dar Dania își depărta brațul în mijlocul unui cuvânt, la întâmplare, risipind puțina bucurie pe care o adunasem cu atâta osteneală și arătând că gestul ei fusese o întâmplare. Și de ce din mijlocul acestor rânduri nu se poate auzi melodia banală, cântată fals, a lăutarilor, căci o port în ureche scriind această întâmplare, și mă tortura aseară, avea puterea să facă să vibreze toate coardele din mine ? Și la fiecare început al muzicii, chinul : acum Dania va dansa. La sfârșitul muzicii, calmat pentru o clipă: am scăpat ! Dar muzica începea din nou, în curând. Ce simplă era bucuria prietenilor mei, și cum nu mă pricepeam să iau parte la ea ! Îi priveam pe fiecare. Numai monologuri. Se simțeau bine și le era indiferent dacă îi asculta cineva. Se putea glumi, cânta, agita, fără să te intereseze vecinul. Nu făcea nimeni reflecția : sunt un caraghios amuzându-mă singur. De fapt, amuzamente paralele fără legătură între ele. Și nu mai puțin sincere, cu dăruiri complecte.

Bineînțeles, până la urmă Fritz a invitat-o pe Dania la dans. Linia piciorului care trebuia să se îmbine, a lui cu a ei... Și melodii între ei doi. El spunea nu știu ce, Dania râdea. Se strecurau printre alți dansatori, și câteodată dispăreau. Când or să se vadă ? Aceștia sânt. care nu se văd decât foarte puțin, ascunși de alții ? Și apăreau iarăși. Uneori, deodată, când mă așteptam mai puțin, îi presupuneam că sunt la o cotitură mai îndepărtată a locului de dans. Un oarecare a aruncat o serpentină de hârtie roz, ca să-și arate abilitatea de a nimeri pe cine vrea, sau ca să ne convingă că se distrează minunat. Volutele serpentinei — cine a făcut această invenție ? — a prins tocmai pe Dania și pe Fritz, iar legătura pe care o făcea hârtia mi s-a părut indestructibilă. în același timp privirea îmi fugea la toată lumea, observam tot ce se petrece în jurul meu. Pe peretele sălii erau niște desene roșii, pe care nu le voi mai uita. Bineînțeles, păstram pentru neamțul care rămăsese lângă mine su-râsul etern al Giocondei. Apoi Dania a încercat un dans tirolez, căci muzica se preta la aceasta. Un joc care-i diferenția și mai mult de ceilalți ! Li se făcuse chiar un loc special... La un moment dat, lumina din sală s-a micșorat, a căpătat reflexe albastre. Anume pentru voluptatea vizitatorilor ? Chinul cel mai mare ? Nu, dimpotrivă, puțin calm. Nu mai puteam sesiza bine care era grupul Daniei cu Fritz, mi se puseseră ochelari albaștri. Nu mai puteam distinge bine. în sfârșit, renunțarea mea era deplină.

Dania de obicei nu e curioasă de cele ce se întâmplă, atunci când nu i se întâmplă nimic ei personal ; când, de pildă, gelozia n-o face să vrea să ghicească, și să rămâie cu gândul numai asupra unui fapt. Mady vine la noi, adu-când între noi o atmosferă de oraș, de magazine, străzi, oameni. Niciodată Dania n-o întreabă ce s-a mai întâmplat sau pe cine a mai văzut. Nici nu-și închipuie că Mady ar putea aduce cu ea o noutate. Astfel, când am descoperit că Dania citește ziarele și cunoaște notele cele mai ascunse, vreo conferință importantă, dar fără reclamă mare, vreun concert sau o veste politică, mi s-a părut uimitor... Sau când e în curent cu un ziar pe [care] nu-l citește oricine. Pe Mady n-o întreabă nimic, cu toate că această fată, care își trăiește viața fără frică, ar putea limpezi aerul de seară în care trăiește Dania. Dar nu totdeauna Dania este la fel. Eram odată cu toții în automobil, și Dania cerea lui Mady relații despre anumite persoane, de ocupațiile lor, de mici cancanuri. Eu eram uitat complect. Ca și cum niște vecini ar începe să vorbească o limbă streină fără să fie atenți dacă tu pricepi ceva, atât sunt ei grăbiți să-și schimbe impresiile în limba lor familiară. Dar toate numele de care era curioasă Dania erau pur evreiești : Grünberg, Rabinovici, Iacobsohn. Ce să cred ? Că Dania nu se mai gândea la mine ? Sau că mă socotea din familie și nu se mai păzea la vorbă ? Mă simțeam un strein.

Acoperim adevărul. Escamotăm, alegem interpretări agreabile, întrebăm, dar avem grija să dăm prilejul să nu ni se răspundă complect. Îți place o fată. Te simți bine cu ea. Discuția curge limpede. De ce n-o întrebi de la început : ai fost a cuiva până acum ? Poate ar răspunde. Ai ști de unde să pornești aventura ta, la ce trebuie să renunți și pe ce trebuie să construiești. Aflând adevărul în clipa când încă nu te doare nimic, te deprinzi pentru când te-ar putea durea. Altfel nu cunoști bine pe partenera lângă care ai trăit. Niciodată nu răspunde Dania la o întrebare, după cum n-o surprind cu dorințe de a pune o întrebare. Jumătăți de vorbă. „Ce s-a întâmplat cu tine până ce te-am găsit ?“ „Au fost sărutări între noi... Nu știu cine a început întâi“... Mă pot calma aceste mărturisiri ? Ca și cum faptul ar fi de minimă importanță, primele sărutări ale unei fete. „Odată eram trântiți pe un pat, în joacă. El a pus mâna la sânul meu. Ce ciudat mi s-a părut !“ Și ce s-a mai întâmplat? Poate absențe, căci temperamentul Daniei are, comparând-o în glumă cu un radio, fading. Nimic nu se poate continua cu dânsa. După scena cea mai caldă, un motiv pueril a doua zi o împiedică să mă caute. Parcă ar fi ora când se face seară și în cameră obiectele nu mai au formă precisă, plutesc, se amestecă printre umbrele lor, trasează între ele pete de negru sau numai de cenușiu, devin fantome. „La Predeal am fost foarte buni prieteni.“ în ce fel ? Nu mi-a explicat Dania niciodată. Dar nici eu n-am avut curajul s-o întreb. Mă asemăn și eu cu Dania, cu toate că din alte motive. Ea nu spune, pentru că a uitat, pentru că nici o remușcare sau spirit de a pedepsi sau a produce gelozii n-o împinge cu prea multă violență, pentru că nu știe cum să înceapă mărturisirile, și pe urmă, cu mine, pierde timpul. Eu, pentru că n-am îndrăzneala. Doi oameni care cred că se iubesc, și totuși nu-și spun nici o întrebare esențială. Las câte o preocupare fără răspuns, grăbit să primesc sărutările. Când rămân singur, observ ce depărtați am rămas unul față de celălalt, și că, după ce am stat de ziua până noaptea împreună, am rămas la fel de nelămurit. Neliniștele reîncep, regret timpul pierdut, și, ca să mai refac ceva, o chem la telefon cu toată ora târzie, ca s-o rog ca măcar un amănunt să mi-l explice, îi aud vocea emoționată, nu-mi mai continui gândul, mă mulțumesc să-i spun bună seara, chiar dacă știu că mă voi găsi din nou singur și nefericit. „Îți închipui ce însemnează să închizi ochii când săruți, nu de plăcere, ci ca să nu vezi pe celălalt ?“ Ea știe ? Uneori mă socot laș, pentru că n-am curajul să pun întrebări și să aflu ceea ce mă interesează. Dar alteori, cu complezență, numesc atmosfera pe care o trăiesc „poetică“, și sunt mândru de ea.

O întreb la telefon : „Ce mult aș vrea să știu cum ești acum îmbrăcată ?...“ Totdeauna întrebarea mea este luată în serios. îmi descrie rochiile cu cât mai multe detalii. Și nici o glumă, dacă este încă în cămașa de noapte cu toată ora târzie, numai gândul unei voluptăți posibile. Și piciorul încă în pantofii de casă. îi văd, rozi, și cu un imens puf pe ei, ca de pudră. Dar ce puțin pot eu presupune ! Aș vrea să știu perfect pieptănătura și numărul firelor de păr care au rămas încă pe frunte. Ce poate să mă ajute un telefon pentru astfel de curiozități.

Cred că sunt singurul om care cunoaște anumite secrete ale temperamentului Daniei. Legăturile ei cu realitatea : senzualitatea. Cine ar îndrăzni s-o atingă ? Pe aceasta ființă care surâde tot timpul fermecător, pare că a fost păzită de orice aspect prea aspru al vieții și are la dispoziție o mulțime de cuvinte cu rezonanțe adânci... Cea mai mică încercare de a-i spune o întâmplare o îndurerează. Toți exclamă : „Este atât de bună !“ Iartă tot, uită tot, e incapabilă să dea multă vreme importanță unui fapt. Te întrebi uneori : Ce cunoaște ea din păcatele omenești ? Această fată deșteaptă, care citește sau a citit atât de mult... Cum a priceput unele amănunte ? ; ,. Desigur că pudoarea o face mai ales să pară neștiutoare. Dar despre chestiunile acestea n-am vorbit împreună. Și eu am făcut descoperirea : atracția pe care o degajează este de ordin senzual. Sărutările ei încep din aer, cu mult înainte de apropierea buzelor. Curentul care ne străbate numai ținându-ne de mână. Instinctele ei, care o îndeamnă să facă gesturi pe care nu le-ar îndrăzni o femeie versată în practicele dragostei. Unele lucruri nici nu pot să le povestesc, atât sunt de surprinzătoare, cu toate că gratuite. O sărutare, într-un fel la care nici nu mă gândisem. Eu știu atât de multe lucruri ! Despărțirea: 16 iulie. Eu, care n-am știut niciodată să dansez din timiditate ! „Eu nu voi fi niciodată ca mama mea !“ Vei fi, scumpă Dania. Depășești pe fetele de vârsta ta. Și dacă bărbatul tău, după ce se va sătura de tine, o să te viziteze mai rar, tu n-o să-l aștepți cu aceeași frenezie ? Și dacă vor mai fi și alți oameni în casa ta ? Nu vei fi apărata mereu, ca acum, de o cameră cu toate ușile deschise. Și mă amuz când văd cu câtă sfială are curajul un cavaler să-ți facă curte. Am aflat atâtea secrete ale tale ! De la orice distanță eu știu ce ți se întâmplă.

Am căutat să înțeleg care este motivul impresiunii puternice pe care o are lectorul la cartea lui Radiguet, Le diable au corps. Te înlănțuie mai întâi febrilitatea cu care e scrisă întâmplarea. Dar mai ales unele detalii, de care ești sigur că n-au putut fi inventate, că simpla literatură este depășită : cum face amantul ca soțul să nu bănuiască aventura soției și să creadă că copilul care se va naște este al lui. Soțul este absent, noroc că sosește pentru o zi, parcă anume ca stratagema să reușească. Dar Radiguet nu se gândește că ar trebui să fie gelos.

Am fost la filmul L'équipage al lui Kessel. Prin această carte Kessel va continua să trăiască mai departe, căci e uimitor că s-a gândit că doi bărbați pot vorbi, cu emoție, de aceeași femeie, fără să se bănuiască între ei, într-atât afecțiunea poate să fie de diferită la cei doi bărbați. (Femeia ar fi trebuit să se simtă bine cu fiecare, să nu aibe nici o preferință.) Dar pentru a exprima acest magnific subiect, era nevoie de penița rafinată a lui Huxley. Filmul era complicat cu elemente neverosimile : eroina vine pe front, la locul unde se aflau cei doi bărbați, soțul și amantul. Amantul e prada celui mai mare chin : a aflat că înșeală tocmai pe cel mai bun prieten, că tovarășul lui de aeroplan este tocmai soțul iubitei sale. Alta ar trebui să fie obsesia lui: soția se va culca alături de soț, care o dorește după o atât de lungă despărțire, și căruia nu i se poate refuza nimic. Se vor culca împreună, în aceeași cameră, în același pat. Ea mai întâi va trebui să se dezbrace, rochia, ciorapii, tot... O noapte întreagă. Să socotim din câte secunde este făcută o noapte întreagă. Dania este făcută din carne... Sunt unii care nu vor să creadă...

În camera de baie, acolo se petrec toate secretele Daniei. Ce străin a intrat acolo ? Ca să cunoască decorul în care se petrec aceste secrete. Toți admiratorii râvnesc să-i cunoască patul în care doarme. Scaunul pe care își pune îmbrăcămintea de zi. Așternutul. Lampa de căpătâi la care citește înainte de a adormi, cu butonul spre care întinde brațul gol ca să stingă lumina. Patul ei de fecioară, la care fiecare se gândește cu gândul profanării. Dar ramera de baie ? în care Dania își permite toate libertățile, căci nu-și închipuie că face vreun păcat. Hainele pe care Dania le aruncă, pe rând, până ce poate să intre în apă. De fapt, e aproape goală, a sosit din camera ei de dormit, de alături, așa cum s-a sculat, în pijamaua elegantă, cu picioarele goale în papuci. Dar chiar puținele pânze care o acoperă pot fi date la o parte, fără grabă. Când rămâne un picior în întregime gol, ne putem uita cu de-amănuntul la el, la forma lui, cum se arcuiește, se strânge, se schimbă, dacă îl ținem drept sau îl îndoim. Facem aceeași mișcare din glezne, repede, rar, după un cântec care ne sună în ureche. Pe toți pereții, oglinzi. întâi în apă, contururi neprecise, și apoi în oglindă, exact. Dania a fost mereu comparată de vreun admirator, care și-a arătat astfel emoția, cu vreo femeie celebră, vreo artistă de cinematograf. Și acum vrea să vadă întrucât comparația e bună, iar dacă i-a plăcut, se privește în așa fel ; mai bine anumite umbre sau trăsături, mai slab altele ; ca asemănarea să fie întocmai. Atingem apa din baie. Nu dintr-o dată, ca să nu renunțăm prea iute la atâtea senzații. Încet, încet, și temperatura se ridică în lungul cărnii până la creier. În sfârșit, Dania a intrat în apă. Își schimbă emoțiile după cum dă drumul la apă caldă sau rece. Fiecare robinet cu misterul lui, corpul gol al fetei are câte o vibrație pentru fiecare. A turnat și un parfum scump, care să intre prin toți porii în ființa ei augustă. Apa fierbinte, cât mai fierbinte, sau rece de tot. Să curgă din abundență, sau câte o picătură. Picătura să se prelingă pe corp, să-i simtă drumul, să vadă până unde poate ajunge fără să se destrame. Și dacă pornește spre mijloc — singură, căci n-are nimeni curajul s-o forțeze să ia această cale — cu atât mai bine. Ce senzații sunt când ajunge acolo ? Toate jocurile cu apa. Câteodată oprim cu mâna robinetul și dăm drumul brusc, ca s-o vedem violentă, voind să câștige timpul pierdut. Sau luăm apa în pumn și o lăsăm să se prelingă cât mai încet între degete. Câte o picătură merge până la cot căci brațul este îndoit. E atentă la toate zgomotele care se aud în camera de baie, focul din sobă, aburii, apa. Și dacă e posibil, Dania închipuie pași care se apropie. Acum se privește bine. Pielea ei puțin aburită, cu forme indecise, după adâncimea la care se cufundă în apă. Diferite glume. Mâna care se apropie de suprafața apei, sau piciorul, sau burta, sau sânii. Totul înăuntru și numai sfârcurile sinilor în aer. în apa aceasta care poate să intre pretutindeni, cum nici un iubit n-ar putea să intre. Sub braț, în cele mai mici cute. în toți porii trupului. Și în mijloc. Cât pătrunde în mijloc ? „Așa sunt eu ! Sandu nu m-a văzut niciodată în întregime“. A întârziat prea mult la fiecare descoperire, ca să termine ! întâi pe o parte. Linia piciorului, tremurătoare, sinuoasă, profilându-se la genunchi și apoi alergând până la gleznă, lărgindu-se la urmă. Și pe cealaltă parte. Cea mai mică mișcare schimbă luminile. „Sunt frumoasă ! Apropierea de mine se face cu frenezie, ca un însetat care s-ar apropia de un pahar de apă rece.“ Și pe față, liniile celor două picioare care pornesc de o parte și de alta a burții, după ce se adună. Se poate privi oricât de mult. Și când o aștept pe Dania prea mult în salon, și nici un motiv n-ar mai putea explica această întârziere, cred că ea pierde timpul în camera de baie. Acolo poate să treacă oricât timp ca să-și privească fiecare mișcare. Cunosc secretele tale, Dania ! Chiar și pe acele pe care le ascunzi de toată lumea. Toaleta ta cea mai intimă. Specială, potrivită cu firea ta. Dacă aș avea îndrăzneala, ți-aș înșira toate amănuntele, pe care tu n-ai avut curajul să ți le spui singură prea lămurit. Cu toate că mărturisirea ta, „m-am spălat bine“, dovedește că nu ți-e frică tot timpul de cuvinte. Eu știu chiar ce vei face tu mai târziu, când te vei mărita. Nu vei avea îndrăzneala chiar de la început să întrebi tot ce se întâmplă cu tine. Vei savura noile obiceiuri, fără să te gândești la consecințe. Vei descoperi că nu mai ești ca odinioară, te vei mira, dar nu vei spune nimic și vei continua noile bucurii. Și prima oară când vei descoperi plăcerea senzuală, nu pe grăbite, cum o cunoști acum, după ce instinctele tale atât au așteptat-o, iar gândurile au format atâtea închipuiri, și vei vedea că poți să ai încântări și mai mari decât acelea pe care numai le începeai ! Și când te vei găsi, în sfârșit, sătulă, cu cheful de a fi lăsată în pace (pentru puțină vreme), tu, care rămâneai enervată la culme, dezolată că trebuie să te oprești prea curând... Abia mai târziu, când va veni un doctor, chemat din grija celorlalți, care observă că nu ești sănătoasă, vei afla că ești însărcinată. O nouă preocupare frenetică pentru un timp. Dar la urmă vei avea curajul să ceri toate relațiile, vei ști precis tot ce trebuie să faci. Vei lăsa copilul prim, căci ai fost obicinuită să te temi și de umbre, să te crezi bună, și deci să te înspăimânți de gândul că ai putea să omori o ființă, oricât de neînsemnată ar fi ea. Dar vei vedea și tu că o persoană elegantă ca tine nu se poate să aibe copii fără număr. Curând vei fi mai prudentă : câte o intervenție a medicului. Și câte o privire caldă către soț, care așteaptă rezultatul operației, căci emoțiile se pot presăra oricând. Odată, când am făcut aluzie la sărutarea aceea, Dania mi-a spus: „Nu mi-aș fi închipuit mai înainte pentru nimic în lume așa ceva. Dar mai pe urmă am socotit că așa trebuie să fie.“ Rămasă singură, ea avea obiceiul să se gândească la ce se întâmplă cu dânsa ? Iar chestiunea senzuală o obseda și o recapitula într-o mie de feluri ?

Eu știu cum o să fie Dania în ziua nunții. O să trăiască grav acea zi. O s-o pregătească cu multe gânduri profunde, o să fie emoționată tot timpul, cum are ea obiceiul să se emoționeze : căldura dintr-un tren, puternică, dar dispărând repede, fără urme. în același timp i se vor prezintă cele mai elegante găteli. Totul va fi scump și de cea mai bună calitate. Nici un detaliu nu va fi omis. Cuvintele care leagă definitiv vor fi spuse delicat, abia se vor auzi. Dar nu va fi nici o împotrivire. Totul se va petrece exact cum au prescris ceilalți. în fiecare moment se aude soneria casei: se aduc flori. Dania este emoționată de atâtea ofrande. Pe mese, toate bunătățile, nimic nu lipsește. Eu știu cum o să fie Dania în noaptea nunții. S-a gândit din vreme la clipele acestea. Va avea multe trebuii, va vorbi despre alte subiecte, dar gândul acesta va fi prezent în ea, fără nici o pauză. Din prima noapte se va da cu spasm. Mai târziu, după ce posesia va deveni deprindere și va putea să vorbească liber despre ea, va spune : „Nu știam că se întâmplă chiar așa !“ Poate că va ii adevărată vorba ei, sau poate că va fi un pretext ca să mai vorbească despre acte pe care partenerul nu le poate prelungi. Exact cât știa Dania mai dinainte nu va afla nimeni niciodată. Dania are telefon în camera de baie. Nu cheamă dânsa. E prea timidă sau prea orgolioasă ca să facă asta. De fapt, n-are obiceiul ea să cheme. Altă dată, pentru că ea uită, pentru că e mereu chemată de alții la telefon. Dar acum, când atâtea planuri și-a făcut cu conversația telefonică în baie, voit nu cheamă. Poate că dacă în timpul acesta n-ar căuta-o altcineva, ar căuta ea, ar avea acest curaj, ca să nu renunțe la un plan la care se gândește de atâta vreme cu delicii. Dar nici o grije, se găsește cineva care s-o întrebe. Cine știe ce mișcare face ca în clipa când sună telefonul, ea singură în camera de baie. Nu face un gest — dezbrăcându-se încet — ca să nu-și imagineze cum ar surprinde-o sunetul telefonului. E încântată că poate să se dezgolească tot mai mult, dacă se poate să fie intrată în apă până ce vine apelul. Dar nu se grăbește, căci e prea timidă ca să-și mărturisească aceste gesturi, sau nu este în stare să se grăbească. Telefonul e pus drept lângă baie, poate ajunge la el cu ușurință. Alo ! Vorbește numai lucruri neînsemnate, dar are mereu gândul (nu precis, mai mult o stare sufletească) : „Când ar ști că acum sunt goală ! Că se poate vedea tot trupul meu, tot !“ Toți îi cercetează numai hainele, nu îndrăznesc să-și imagineze carnea de dedesubt. Și acum e goală ! „Sunt frumoasă ! Sunt tânără ! Curată !“ Și continuă să vorbească la telefon chestiuni neînsemnate, își întrebuințează toată șiretenia pentru ca celălalt să nu bănuiască, după emoția ei, cum se află ea. Dar dacă celălalt e prea nepriceput, printr-o vorbă îl poți pune pe gânduri. Dacă ghicește ceva, schimbăm conversația periculoasă. Altfel, continuăm cât mai mult să-l neliniștim. Pentru imaginația Daniei se întâmplă aventura cea mai îndrăzneață : ea goală alături de el îmbrăcat ! E așa de impresionată, că nici nu observă cine e acolo. Poate că un admirator neînsemnat, pe care nici fata cea mai modestă nu s-ar gândi să-l ia în seamă. Telefonul în baie, o idee senzațională. Se poate vorbi cu cineva fiind goală. Poți să închipui mai ușor pe un strein în locurile acelea unde nu pătrunde nimeni.

Sunt și alte mijloace prin care Dania își închipuie aventuri. Fotografiile din perete. La un loc, tablouri de diferite calități. De obicei natură, ținuturi poetice, răsărit, lacuri. Dacă însă se poate desprinde vreo siluetă de bărbat — chiar numai o alegorie — mintea Daniei creează. La loc de cinste... Charles Boyer. în picioare, cu pălăria și pardesiul ținute neglijent, cu picioarele desfăcute mult și dunga pantalonilor reliefată bine, surâzând șiret... (șiragul de dinți; buzele lui cum trebuie să sărute !) și uitându-se cu coada ochiului. Tânăr neobosit. Tragedia de la Mayerling. (Dania se crede poate Danielle Darieux.) Și chiar în fața lui Charles Boyer, Dania goală !

Pare neverosimil că Dania are aceeași conformație ca orice om, că aceleași carate îi formează structura. Că trebuie să depindă de o mulțime de cerințe omenești, somn, mâncare... Ea, atât de timidă, înfricoșându-se să spună un cuvânt mai aspru, cum s-a obicinuit cu anumite cerințe ? Dealtfel, ea încă se sfiește să mănânce în fața un strein. A trebuit să descopere într-o zi că între o copilă și o fată care ar putea fi mamă este o deosebire. De la cine o fi avut atunci curajul să ceară o povață ? Era poate pregătită de lectură — căci n-a vorbit cu nimeni de fapte mai importante, dar desigur că nu se aștepta la așa ceva.. Acum are pretextul de noi voluptăți, de gânduri sumedenie, de ajutoare, de ultima eleganță. Căci, odată, într-un elan, mândră de virtuțile ei de femeie, m-a făcut să înțeleg...

Dar, Dania se roșește... Brusc, nu mai are curajul să se uite. I-a spus tatăl său să fie gata în jumătate de oră. Sau vară-sa. Trebuie s-o chem eu la telefon. Sau trebuie să vie cineva. Dar nimic n-o face să se grăbească. La ușa băii a încercat cineva de mai multe ori. Cineva o cheamă. Inutil. Dar pe unele locuri pielea începe să se încrețească, pentru că a stat prea mult în apă. Abia atunci Dania se decide și iese din baie. Și noi voluptăți, când șervetul aspru (cu monogramă) șterge apăsat pielea udă. Peste tot !

Apoi se întoarce în camera de toaletă de alături. O așteaptă femeia, care trebuie să-i facă unghiile de la picior cu oja, s-o îmbrace, să-i aranjeze părul. Și după ce își scoate plasa, care a apărat-o de apă, părul se desprinde, , îi încadrează fața, se repauzează capricios pe umeri, șerpuiește, căci coafatul, vechi, abia de o zi, mai rezistă încă. Dania își va lăsa părul (castaniu) să crească, va putea atâtea jocuri să închipuie cu el când va fi mare ! Părul — există nebune care îl oxigenează ! După cum își colorează unghiile mâinilor. Dania este atât de mândră de dânsa, atât de mult își admiră fiecare amănunt, că n-ar admite nici o transformare cu ea. Își închipuie că se păstrează naturală. Oglinda, în față. Dania se poate examina în voie. Dacă ar cânta dintre culise o muzică ! (Ca în Rosenkavalier, cum l-a văzut din lojă, la Opera de stat din Viena). Femeia care o îngrijește îi laudă frumusețea; Dania e roșie de emoție. Dacă femeia își spune vreun necaz, Dania e și mai mulțumită, căci se apelează astfel la inima ei. Cineva strigă : „Telefonul !“ „Nu pot, sunt ocupată !“ Și femeia .continuă istorisirea. Truda ei durează cât mai mult, ca să arate că nu-și precupețește timpul cu o duduie atât de frumoasă (și de bogată, plătește bine !). Și hainele... Cu ce haine se va îmbrăca Dania astăzi ? Dar înainte, puțin repaos pe canapeaua nesfârșit de moale. Dania se întinde moleșită, vrea să citească într-o carte cu scoarțe scumpe, dar nu este în stare, încearcă să sune, dar brațul îi cade înainte de a ajunge la sonerie. E așa de bine !

Cât trebuie să mă chinui ca să inventez aceste istorii, poate lipsite complect, sau numai în parte, de adevăr. S-ar putea să fie totul la fel de tragic, cu toate că puțin schimbat...

Ițic, de mulți ani cizmarul familiei, cârpaciul, mai bine-zis, evreu păcătos, parcă vârât în boală, cu hainele murdare, cu vorba cu un accent tărăgănat, îmi povestește cum este o înmormântare la evrei. Ascult fiecare amănunt, dar rețin mai ales că la urmă toți sunt înfășurați numai într-o pânză și sunt așezați de-a dreptul pe pământ, semn de egalitate în fața eternității. Dania va avea o înmormântare scumpă, dar în pământ va odihni ca și Ițic.

Stau alături de Dania, ne uităm la niște fotografii abia aduse de la fotograf. Pe hârtie, eu cu Dania. într-un loc, eu îi fac în glumă o declarație de dragoste. Sunt aplecat, nu mi se vede fața bine, n-aș putea fi recunoscut, și cu mâna la inimă. Ea râde fără nici o umbră de neliniște, atentă totuși ca să rămâie nemișcată. Un râset care voiește să fie înțepenit. Parcă o apă care curge, și totuși înghețată. Prietenul care ne fotografia, râdea și el de figura noastră. Și nimeni n-a bănuit că eu nu glumeam, că făceam numai un gest caraghios ca să-mi ascund secretele, să nu mă bănuiască nimeni, amicul fotograf mai cu seamă. Dania n-a făcut nici un semn ca să-mi dovedească dacă m-a înțeles. în altă fotografie, stăm cuminți unul lângă altul și foarte potriviți. Aceeași lumină ne luminează, zâmbetul unuia se prelungește pe buzele celuilalt. Dar acum Dania reflectează : „Ce bine ești tu !“ sau : „Și eu sunt bine !“ Nu se gândește să ne amestece. Și, în altă fotografie, noi cu mai mulți oameni. Suntem la distanță, ca să nu se observe dorința de a ne desface de ceilalți din grup. Dania n-ar avea prea mult curaj în lume multă. Te uiți la fotografie, și iei oamenii cum vrei, cum unești cuvintele încrucișate. Tovarășul acesta i s-ar potrivi Daniei... Sau acesta... Toți ar vrea să fie aleși. Și o fată pentru mine. Sunt atât de obsedat de Dania, că nici o fată nu s-ar gândi să mă aleagă. Băieții ghicesc mai greu, căci sunt prea orgolioși ca să admită că unul dintre ei va fi preferatul. Dar fetele discern imediat, oricât te-ai ascunde. Ar citi cineva prea limpede în mine: semn că sunt caraghios. Și în același timp, regret că Dania se ascunde atât de bine și socot că o face fără de nici o osteneală.

Și Dania, fotografiată cu alții, în peisagii și în întâmplări pe care nu le cunosc. Râde la fel și acolo ! Este perfect mulțumită ! Conversația pe care o are o pasionează probabil. Râde, râde. Are câțiva pistrui pe nas, dar nici nu-i pasă. Unde eram eu atunci ? (Chiar dacă ne cunoșteam.) Fotografiile înregistrează o secundă din viața unui om, și aceea aranjată și totuși tu te forțezi să construiești sufletul acelui om de atunci...

Altă fotografie e luată pe plaje. Dania, și marea pătrunzând peste picioare, tot mai sus, peste mâini. Dar pe această fotografie Dania n-a vrut să mi-o arate bine, sfiindu-se subit de goliciunea ei, cu toate că pe fotografie mai erau tovarăși în apropiere, și cu toate că lângă mine, în camera în care cădea seara, în pasiunea cu care privea fotografiile, uitase să-și mai tragă rochia, cum face de obicei, iar genunchii ei creșteau ca două pâini, se agitau mereu, turburându-mă, neîndrăznind să-i ating, ca să nu atrag atenția ei, și dându-mi seama că mi-e poftă să-i strâng, și cât de depărtați mi-au rămas, oricât aș pune mina pe ei uneori, atunci când ne căutăm unul pe altul, prea aprinși ca să mai avem vreo frică.

Se aude din camera vecină vocea lui Raul. Niciodată nu mi s-a părut mai vulgară, mai stridentă decât acum, vorbind pe neașteptate, conținând în ea toată indiferența unui om mititel, care vrea mai ales să mănânce și să-și facă gusturile, alungând atmosfera dintre noi, în care chinurile se amestecă cu deliciile. Dania reflectează : ,,Ce urât se aude cineva vorbind în camera alăturată !“ Raul repetă plângăreț către o persoană care nu se aude : ,,De ce nu mă lași ?“ Și telefonul Daniei, care pornește mereu, sau de care am panică mereu să nu pornească, să-mi strice înțelegerea cu Dania...

De fapt, prea pripit s-a petrecut [totul] între noi ca hă poată fi durabil. întâlnirea mea cu Dania pare o invenție de cinematograf. Și aviditatea Daniei de a mă cunoaște. Se uita la mine în extaz ! îmbrățișările s-au făcut în câteva zile, și vorbe de prietenie. Deodată, ne-am ținut de mână și ne-am alipit unul de altul. Numai în câteva zile. Plecarea Daniei era hotărâtă, se cumpăraseră bilete. Și, în lipsa ei, credeam că pot să-i pretind orice, că are toate obligațiile față de mine. Mi se părea curios că nu-mi scrie („În fiecare zi“, gândeam la început). Și, la urmă, ca să explic repeziciunea cu care s-au făcut toate între noi, ceea ce părea neverosimil pentru o fată atât de tânără, crescută cu atâta băgare de seamă, îmi spuneam : „Știam că o să ne despărțim în câteva zile și eram grăbiți. Dacă am fi avut mai mult timp la îndemână, desigur că am fi avut ezitări“. O fi acesta motivul ? Eu însumi trăiam cu frenezie aceste sentimente, și nu l-am crezut facil.

Și astăzi mi-a spus pe neașteptate : „În definitiv, tu mă tragi pe sfoară !“ Vorbe între noi care nu prind, care nu schimbă nimic, glume care alungă seriozitatea. Tot timpul impresie de joacă, și căzând deodată aceste cuvinte ale Daniei. Conțin destulă vulgaritate, ca să știu că sunt adevărate, sincere. în sfârșit, nici o glumă. Dania discută cu mine serios, are neliniști care o împiedică să nu discute serios. Și îmi mai demonstrează ceva. Că ea, rămasă singură, continuă să se gândească la cazul nostru, nu se mulțumește numai cu semnele grațioase dintre noi. Dar nu-mi explic exact ce-a gândit. Ce-a vrut să spuie ? Că declarațiile mele sunt exagerate, poate nu corespund cu ceea ce aș fi în stare să fac pentru ea ? îi vorbesc de eternitatea sentimentelor noastre, și în fond ne-am consola destul de bine, în cazul unei neînțelegeri între noi. Că o mint uneori, și mă arăt sub un aspect favorabil, ca să-i întrețin imaginea bună pe care și-a format-o despre mine ? Că nu-i spun nimic din ceea ce ar putea să-i aprindă gelozia, care îi aparține intim ? Dar dacă examinezi pe oameni cu atenție oricând există o „tragere pe sfoară“. Unul va trăi mai mult decât celălalt, oricât de legați ar fi între ei. Sunt o mie de motive : chiar eu rămânând cinstit, dar eu vreau să știu exact motivul la caro s-a gândit Dania. Dar dacă îi cer să se explice, dânsa neagă că a vrut să spuie ceva deosebit, și vrea să-mi demonstreze că, după obicei, dau importanță unor cuvinte întâmplătoare, și mă chinui degeaba.

Mi s-au transmis cuvintele pe care Dania le-ar fi spus unui tânăr : „Eu n-aș putea să iubesc pe cineva care nu știe englezește !“ Dania nu este în stare să spuie prostia asta. Dar eu totuși mă gândesc ca și cum ar fi posibil așa ceva, pentru că orice aud rău despre Dania mă liniștește.

Dania este foarte geloasă. Cea mai mică bănuială — dacă mă vede salutând o fată — o chinuie, și dacă renunță să mă mai iscodească e nu că se convinge că s-a înșelat, dar fiindcă iartă. E destulă privirea mea cea mai inofensivă către o femeie, ca ea să observe și să combine. Câteodată nu spune nimic în primul moment, dar mai târziu mărturisește că a continuat să vorbească, a zâmbit la fel, dar a suferit și n-a uitat nimic, oricâte zile ar fi trecut. Și astfel, prietenia mea cu Mady, în afară de dânsa, de care a aflat câte ceva, o torturează. Toate explicațiile mele nu folosesc. „Eu nu-ți ajung, nu trebuie să-mi spui mie ce te doare ?“ Nu se poate. Pe Dania o văd rar, la ore aranjate cu multă socoteală. Pe Mady o pot întâlni oricând. Este destul un telefon ca să fixez orice oră, orice loc, și Mady va veni, va renunța la orice alte treburi, și nu se impresionează de ceea ce crede familia ei despre ea. Si se va plimba cu mine pe străzi oricât de obscure, cu trotuarul oricât de stricat, fără frică de noroi. Putem discuta orice, ceea ce nu mi [se] întâmplă cu Dania, când ocolesc, sunt prudent, fac mărturisiri care sunt răsplătite cu o caldă îmbrățișare, dar uneori cu o glumă rece, care mă convinge că sunt deplasat și mă umilește. Cu Mady discut despre Dania, îmi spun neliniștele. Și cu durere constat că nu pot să creez această atmosferă de perfectă camaraderie care face durabilă o dragoste. Dar o aud pe Dania protestând : „Dragostea e altceva !“ De aceea tovărășia mea cu Mady se petrece pe ascuns. Mady nu se neliniștește dacă cineva ne vede împreună, dar n-ar vrea ca Dania să afle ceva. Atât e de impresionată de chinul Daniei. Dania nu-și poate închipui că ar putea să fie încântată de această prietenie, astfel m-ar avea în apropiere măcar printr-o a treia persoană din imediata ei intimitate. Dar poate că e normal să fie așa, și părerile mele demonstrează că am o înțelepciune de om bătrân. Acum Dania ne suspectează, pe mine și pe Mady, în fiecare clipă. Nu se plânge întotdeauna, dar observ bănuielile ei. Eu nu pot să renunț la Mady, oricât ar supăra-o lucrul acesta pe Dania. Mi-e dragă Mady pentru realitatea ei, atât de diferită de Dania, care rămâne fantomatică. O admir, pentru că are curaj, atât de tânără, să-și susție sentimentele. Apoi Mady mă ține la curent cu viața Daniei, cu întâmplările ei, cu ocupațiile ei, ceea ce n-aș cunoaște altfel. Și în același timp, sunt încântat că fac un lucru nepermis de Dania și mă răzbun pe firea ei neprecisă, care mă înjosește de atâtea ori. Dania [nu] mărturisește că e geloasă. Găsește alte pretexte : „Nu vreau să minți ! E un obicei nedemn de tine !“ Dar o spune cu un scâncet, și se vede că este altceva decât grija pentru caracterul meu. Și câteodată scapă câte o vorbă relativă la trecutul meu, pe cât a putut ea să-l cunoască : „N-o să pot uita niciodată !“ Dar uneori o văd atât de geloasă pe toți din jurul ei, și pentru motivele cele mai inofensive, că mă întreb dacă pot să mă bucur de acest sentiment, ca și cum ar fi numai pentru mine. Dania este un copil foarte răsfățat, care, deprins să i se facă toate voile, nu admite să se petreacă nimic fără să fie luat în seamă. A vorbi despre dragoste în cazul acesta însemnează a nu cunoaște bine noțiunile.

O văd de două ori în aceeași zi, foarte rar. După prima întâlnire, mi-a spus : „Atunci, pe deseară !“ 

Când deseară ? Sunt atâtea ore până atunci... Se poate întâmpla să nu ne vedem din pricina unei încurcături de cinci minute.

Sunt minunate, primăvara, florile în Cișmigiu. Ar trebui descrisă toată varietatea lor, și cum cade soarele pe ele. Mă duc în Cișmigiu de câte ori pot, bucuros că am la dispoziție, simplu, un spectacol superb. Dar e o grădină totdeauna plină de oameni. Cu Dania nu voi putea veni niciodată aici.

Și dacă mai târziu va citi Dania aceste rânduri, nu se va recunoaște. își va aduce aminte de întâmplări, dar va socoti că nu interpretez exact. Este obicinuită ca oglinda s-o arate frumos, ca lumea să se poarte politicos cu ea, s-o admire, să-i prețuiască nenumăratele haine. Va protesta de la titlu, căci ar prefera : simfonie, farmece, pietre prețioase, mătase. Adică ceva scump și artificial. Are destui cunoscuți care or să fie împotriva mea, și care să socoată că o obligă, luându-i apărarea.

Să privești clar în sufletul ei ! Dania e obicinuită cu jocurile de lumini și umbre... Mă consolez : sunt portrete făcute de pictori celebri, în care eroinele n-au vrut să se recunoască.

Sunt un om complicat, sau ca să spun mai puțin favorabil despre mine, încurcat. Nimic nu se rezolvă simplu. Pentru o chestiune neînsemnată, am nesfârșite ezitări. Nu mă pricep să merg pe drumul drept, ocolesc. Găsesc mai multe mijloace posibile și nu mă pricep ce să aleg. Sunt politicos mai mult decât trebuie, mulțumesc, dacă se ocupă cineva de mine, atât de mult că incomodez. Mă ascult 'când vorbesc și nu sunt încântat de vorba pe care o spun. îmi acopăr timiditatea cu unele istețimi nepotrivite. Nu știu cum să mă port cu vecinul, sunt prea umilit sau prea pretențios. Monologhez pe ascuns, și cineva mai pretențios poate să mă învinuiască de lipsă de sinceritate. Multe artificii pentru cel mai mic gest. Nu mă pricep să limpezesc, „da“ sau „nu“. Fac o paranteză, căci un gând nou s-a intercalat, totdeauna conținând în el un chin; povestind ceea ce s-a întâmplat odinioară, eu fac constatări de ceea ce se întâmpla chiar în momentul povestirii. Sunt gelos, ridicol de pretențios. Mă doare dacă iubita mea, vorbind cu mine, nu mă ascultă atent, dacă mă întrerupe cu o preocupare streină, dacă privește mai multă vreme pe un al treilea care vorbește cu noi. Nu e nevoie de fapte însemnate, o nuanță care nu-mi convine mă distruge. Dar sunt orgolios, nu mă plâng, mă fac că nu observ. Mă retrag în mine și las să creadă ceilalți orice, dealtfel cu destulă modestie, ca să nu-mi închipui că ceilalți s-ar ocupa de cazul meu. Dacă iubita mea ar avea aceeași psihologie, ce mult ar trebui să sufere din pricina mea ! Căci nu vreau să fiu părăsit nici o clipă, dar nu vreau să mărturisesc pretenția mea, dimpotrivă, mă prefac că asta n-are nici o importanță pentru mine. As vrea să pun Daniei câteva întrebări : „Cine a mai fost în viața [ta] înainte de a mă cunoaște, și cât a fost ?“ Dar n-am curajul să întreb direct, scot concluzii nesigure din vreo vorbă întâmplătoare, rămân mereu în același loc dureros. Dania, cu gusturile ei nesigure, îmi întreține temperamentul meu. Ea nu se pricepe să răspundă întreg.

Dania mi-a dat de 1 martie un telefon mic cât un degetar, un mărțișor. Are și receptorul, și chiar loc pentru numere. De el e legată o ață roșie împletită cu alb, la capăt cu o fundă. Mi-am atârnat mărțișorul pe covorul de lingă divan. Iată că am și eu un telefon în camera mea. Veche dorință ! Căci văd cartea de telefon atât de încărcată, și totuși numele meu nu încape acolo. în fiecare zi trebuie să vorbesc de la un telefon strein. Sunt ore când nu mă cheamă Dania și când nici eu nu pot s-o chem. Atunci pot întreba jucăria mea : „Alo, Dania. ce faci ? Ți-e dor de mine ? Ți-s drag ?“ Trebuie să mă deprind cu ideea că nu-mi va răspunde nimeni. Chiar Și la telefonul mare mi se întâmpla să vorbesc singur... „Alo, Dania ? Ți-s drag ?“ Și când se va termina povestea între mine și Dania, mărțișorul din perete mă va îndemna să vorbesc mai departe. Atunci lumea se va face și mai mare, distanțele dintre oameni se vor lungi cu un mers prodigios, n-aș putea ajunge niciodată în unele străzi care îmi sunt acum atât de familiare, și între mine și casa Daniei ar fi aceeași distanță ca între un viu și un mort.

Iată ziua mea de azi, duminică. M-am îmbrăcat cât mai târziu, cu toate că m-am trezit de dimineață. Și, singur în odaie, am așteptat să treacă timpul. Nimeni nu m-a căutat. Am deschis radio, dar din cauza subiectului complect neinteresant, ora sătenilor, l-am închis la loc. Am căutat în bibliotecă, dar nici o carte nu m-a atras s-o recitesc. Le citisem odinioară cu frenezie, dar de ce le mai păstrez acum ? Am deschis un sertar cu amintiri vechi, dar viața mea e atât de schimbată, că sunt un strein față de ele. Din colecția mea de discuri nu știam ce să aleg, cunoșteam totul până la saturație. M-am plimbat de o mie de ori prin cameră, de la fereastră la ușă. Ce făcea oare Dania în timpul acesta ? Nu voi încerca să mă răzbun pentru singurătatea în care am trăit o zi întreagă ?

Am coborât la telefon. Aparatul, ca niciodată, era liber, căci duminica oamenii au alte treburi. M-am gândit mult cu cine să vorbesc, căci deodată toată lumea îmi devenise indiferentă, și nu m-aș fi priceput de ce am deschis receptorul. Am vorbit cu un domn, la întâmplare, numai pentru că de multă vreme nu mai auzisem pe nimeni care să-mi adreseze o vorbă.

Câteodată îi pun Daniei întrebări care sunt foarte importante pentru liniștea mea. Vorbele nu sunt poate clare. Dar de la răspunsul ei aștept o limpezire. Nu trebuie să-mi scape nimic, nici o mișcare a feței, nici o clipire a ochilor. Fără rușine, mă uit la Dania, ca să aflu. Figura mea exprimă, în același timp, o întrebare și o rugăciune ca să-mi vie un răspuns favorabil. Depind de hotărârile Daniei, sunt deci în inferioritate. Ce umil mă simt ! Fără îndoială că arăt la față ca un cerșetor.

Am în fața mea o evreică ! Niciodată n-am făcut astfel de împărțiri. Separația între noi este deplină. Cu gândul acesta a fost Dania crescută, așa cred toți cei care o înconjoară. Românii găsesc cuvintele cele mai rele ca să numească pe evrei. Amicul meu, evreul B., îmi spune : „Ce-ți pasă ? Tu ești stăpânitorul. Orice ai face, în țara aceasta tu vei avea dreptate !“. Dar n-am nici o încredere în mine. Când Dania este în mijlocul semenilor ei, eu mă chinui găsindu-mă un strein. „Va veni odată revoluția !“ Nu pricep nimic. Oameni. Și la urmă moartea, pământ pentru totdeauna.

La Paris vedeam la toate concertele, în fiecare seară, un domn, numit, după cum am aflat mai târziu, M. Bramson. Un amic comun mi-a povestit despre acest Bramson.

— Te miri de el, pentru că este un om în vârstă, și nu scapă nici un concert, îl vezi ascultând muzica neobosit. O patimă, ca și cărțile sau vinul. Dar trebuie să-l cunoști întreg, ca să nu-ți faci din el o imagine falsă. El este singur pe lume. Își face dimineața laptele la spirt, își cârpește ciorapii sau își coase un nasture, trebuie să se bărbierească, dar nu-și găsește lama sau săpunul, îi e sete, dar n-are pahar, sau paharul e murdar de câteva zile. Uneori paharul e cu flori ; atunci face altceva : scoate florile, clătește puțin paharul, bea, apoi pune florile la loc. Se repede la ziarele noi ca să vadă dacă mai este vreo noutate muzicală. (Nu vreun război !) Treburi meschine, de pustnic.

Mai lasă câteva firimituri de pâine pe masă, vreo coajă de măr pe scaun, pantofii scâlciați sunt aruncați la întâmplare pe covor, câteva picături de apă se preling de pe chiuvetă până jos. Iată, asta este splendoarea unui singuratec !

Așa ceva vreau să-i ofer eu Daniei ?

Întâlnirile noastre se fac foarte greu. Chiar și o discuție la telefon este ceva complicat : numai anumite ore am la îndemână, și nu în fiecare zi. Pentru ca să am impresia cî există totuși o legătură între noi, îi trimit diferite semne printr-un comisionar. Uneori, câte o scrisoare, cu toate că Dania nu are obiceiul să răspundă, dar socot că este ceva tulbure între noi (totdeauna...) și vreau să explic. Sau îi trimit lucruri neînsemnate, dar, mi se pare, conținând un sens adânc. Două portocale, cu toate că are la îndemână portocale acasă, numai pentru că mi-au apărut superbe în vitrina unui magazin de fructe, Și pentru că le-am cumpărat cu ultimii bani pe care îi aveam în buzunar. O carte, numai pentru că îi vorbisem de ea cu câteva zile înainte. Câteva versuri pe care le-am copiat la mașina de scris. Astfel, am făcut ceva pentru Dania, preocuparea mea vecinică a găsit o aplicare, și n-a mai brodat numai pe aer. L'Amour mouillé a lui La Fontaine, de pildă, pe care o găsesc de o grație uimitoare și se potrivește cu grațioasa Dania. 

J'étois couché mollement ,

Et, contre mon ordinaire ,

Je dormois tranquillement ,

Quand un enfant s'en vint faire

A ma porte quelque bruit .

Il pleuvoit fort cette nuit

... (Era Cupidon...)

Mon arc est en bon état ,

Mais ton coeur est bien malade .

Într-o zi, un băiat din clasa întâia mi-a făcut o teză fără greșeală. I-am pus nota zece și i-am trimis-o Daniei. Câteodată îi trimit diferite ofrande la distanțe mici, comisionarii se urmează, pentru că imediat ce am trimis pe unul, m-am descoperit tot atât de plin ele Dania, deloc calmat, iar soarta mea n-a fost îmbunătățită cu nimic. Trimit comisionarul, astfel ca el să ajungă tocmai în momentul când eu vorbesc cu Dania la telefon, să pot savura, cu toată distanța, surpriza ei. îi vorbesc la telefon ca și cum nimic nu se va întâmpla, și o aud : „Așteaptă puțin, căci mă caută cineva !“ Și, după un minut vorba ei emoționată : „Ești extraordinar !“ Și flori, cât mai multe flori. Nu buchete elegante, așa cum primește Dania de obicei. Dar violete multe sau trandafiri, tot ce-mi iese în întâmpinare la un colț de stradă. Lângă școala mea este un magazin de flori. Combinam, uitându-mă la vitrină: Voi putea vorbi aici să-i trimită buchete în fiecare zi. Dar mai aveam un plan. Vedeam uneori câte o țigancă cu două coșuri mari încărcate cu toate florile pământului. Să urc pe țigancă într-un taxi, cu florile ei, și să dau adresa Daniei. „Pentru domnișoara Dania“... Tot !

Florile au jucat un rol mare între noi. Mai întâi, florile pe care i le trimit zilnic admiratorii... Zilnic câte un buchet mare, și, dacă e iarnă, apariția lui pare miraculoasă. Sunt atras să miros, să îmbrățișez, să-mi înfig dinții ca în carnea proaspătă a unui copil, oricât aș ști că acele flori îmi sunt streine, au fost trimise de un necunoscut și au alte scopuri. Dar se poate rezista unei tufe întregi de liliac alb ? Florile acelea îmi punctează conversația, îmi atrag privirile, îmi întrerup elanul, presară poezie. Când se aduc flori, chiar în timpul vizitei inele, le urăsc, cu toate că Dania le primește destul de prost. Ea nu vede decât mina celui care le-a trimis, și se simte prea bine cu mine ca să aibe timpul pentru un al treilea. Și dacă, totuși, când rămâne între flori, Dania se emoționează uneori, nu trebuie să-și găsească un motiv de mândrie, deoarece capacitatea ei de a se emoționa n-are limite. Dania îmi trimite și mie flori, e obicinuită cu acest gând. în ziua plecării ei în streinătate, în miezul iernii, un om de serviciu mi-a adus un buchet imens de liliac alb. Dar, nici un rând alături. Surpriza a fost mare, dar m-am căznit inutil să prefac petalele de liliac în litere, de fiecare dată îmi ieșeau alte înțelesuri. Am căutat să conserv viața acelor flori cât mai mult. Am întrebuințat toate expedientele care mi s-au spus că ar fi folositoare. Am înmormântat fiecare creangă. Am plâns de câte ori o petală albă se îngălbenea, întâi nuanțat, apoi ca tutunul. Și după o săptămână vasul meu a rămas gol !

Și eu am vrut să-i trimit flori în ziua plecării ei. Mi-a ieșit în cale o țigancă cu ghiocei mulți, și am socotit aceasta drept un semn divin. Minunați sunt ghioceii care apar când ninsoarea acoperă încă pământul. I-am cumpărat pe toți și voiam să-i trimit Daniei. Dar putea ea să prețuiască gândul meu ? Ce rost aveau aceste flori umile în casa ei, unde trandafirii abia veniți — mai mulți, căci erau de plecare — umpleau toate vazele ? Și apoi, mi se pare penibil să scoți un înțeles dintr-un fapt care în același timp este și convenabil: n-aș fi fost în stare să cumpăr flori mai scumpe. Ce ar fi făcut Dania eu ghioceii mei în momentul plecării ? Ar fi rămas și ei prin lumea rămasă, alături cu hârtiile care au servit la împachetat și care nu mai erau toate necesare. Entuziasmul meu nu s-a risipit îndată. Am împodobit aparatul de telefon când i-am vorbit Daniei pentru ultima oară ca să-i urez drum bun. Credeam că astfel vorbele mele vor fi înaripate, urările vor fi mai adevărate. Iar Dania nu va mai fi atât de departe. Bineînțeles, bucuria [era] numai pentru mine, căci pe Dania n-am inițiat-o în secretul meu.

După întoarcere, Dania mi-a trimis de multe ori flori. Ca să mă împace, ca să repare, pentru că îi era deodată dor, sau avea timp liber și voia să facă ceva excepțional. Sau poate că socotea că florile nu sunt nepotrivite cu temperamentul meu și cu povestea dintre noi.

Odată am găsit pe masa mea gladiole superbe. Numai târziu am aflat că erau de la Milly.

De multe combinații a trebuit să mă folosesc ca să ascund prezența lui Milly de lângă mine. Odată am făcut pe servitoarea Daniei să aștepte pe culoar. Cum lucrurile se aranjaseră foarte bine, mai pe urmă am chemat-o pe Iulia chiar în camera mea. S-a priceput servitoarea că este ceva necurat la mijloc, și și-a spus părerile Daniei, care s-a chinuit, „Ai chemat-o pe Iulia ca să-i arăți că nu este nimic neprevăzut tocmai pentru că era ceva“. Am găsit o scuză : „Am chemat-o ca să-mi vadă camera și să-ți povestească. Știam cât ești de curioasă ca să-mi cunoști fiecare lucru, dar singură n-ai curajul să vii.“ Am convins-o ? în orice caz, nu poate știi nimic cu certitudine. Pleca omul care putuse să descopere viața mea ascunsă și rămâneau florile superbe să mă vegheze pe tot restul nopții.

Odată i-am dus violete, mănunchiuri multe de violete. Le-am împachetat într-un ziar, ca să pot duce cu bine o cantitate atât de mare, și când le-am desfăcut la Dania, am acoperit toată masa. Acolo Iulia le-a strâns pe toate cu băgare de seamă și le-a pus într-un vaz mare (copii de rege bine ținuți). Dar când m-am întors acasă, am găsit pe covor câteva violete care îmi căzuseră din mână. M-a cuprins o milă mare pentru ele, pentru soarta lor umilă, de decorul camerei mele de tânăr fără căpătâi. Le-am pus într-un pahar — vaza mea — le-am turnat apă, și apoi, ca să nu fie prea depărtate de aerul de afară, ca să nu le ofilească prea repede căldura caloriferului, le-am așezat între ferestre. Vioaie, agitate, parcă vorbărețe. Și peste noapte a viscolit puternic și a intrat zăpada între ferestre și peste flori. Așa le-am găsit dimineața : încă aprinse, colorate puternic, sprintene, dar cu fulgi de zăpadă pe petale. Apa din pahar era înghețată, și n-am putut desprinde tulpinele lor firave, căci s-ar fi rupt. Dar nu păreau deloc nenorocite, și pe când le examinam de aproape, cu infinită milă, continuau să parfumeze. Când m-am dus din nou la Dania, am luat o violetă din buchetul imens care se desfăta în văzul elegant și am presat-o între două pagini ale unui carnet ce stă totdeauna în portofoliul meu. A trecut multă vreme de la povestea violetelor, dar pe cea presată o port încă la mine.

Dania a fost la mine ! Pare de neînchipuit, dar a fost. Erau cu ea Mady și Raul, cu automobilul. Trebuia să facem o excursie. Excursia aceea ! De dimineață, la telefon : „Să mergem împreună, unde vei vrea tu. Venim la prânz să te luăm. Să nu mănânci nimic înainte.“ Ora unu, două, nici un semn. Poate că și-a schimbat gândul, căci cu dânsa nici un plan nu iese întreg. O întreb la telefon. „Așteaptă, venim într-un sfert de oră !“ Norii amenințau, în fiecare minut se puteau întrerupe planurile noastre de călătorie. N-ar mai fi fost rost să mergem la câmp. La început am așteptat chiar în stradă, așa mi se păruse că totul se va petrece imediat. Mai pe urmă am intrat în camera mea. Am avut o vizită de care am căutat să scap, dar nu era nici o grabă. Am pus o placă la patefon, dar puteam pune o operă întreagă. Am început, în glumă, să citesc o carte simplă, la lectura căreia poți totuși să te gândești la altceva și să nu te superi dacă fraza e întreruptă la jumătate, și am descoperit că am terminat un capitol neturburat de nimeni, capitol care avea pagini multe. Și iarăși la fereastră, spre cer, ca să nu ploaie, la ceasul de la mână, în stradă, în cameră. Pe la ora trei au sosit. Ploua tare: ridicolă excursia noastră prin ploaie.

— Stați la mine câteva minute până trece ploaia.

Mady a aprobat:

— Desigur, rămânem la el !

Dania nu s-a mai speriat, și a făcut ceea ce i s-ar fi părut imposibil să gândească măcar. Ne-am urcat cu ascensorul.

— Uite telefonul de la care îți vorbesc. Și aici camera. Plăcile. Vezi ce multe plăci ? Radio. Cărțile. Divanul cu pernele.

— Ce frumos e la tine !

Adică ce bine se simte Dania la mine... Să privească... Uite, pe fereastră, restaurantul unde iei masa și unde te-aș putea privi. Dania se așează pe divanul meu, orice gest o emoționează. Are nevoie de atâta timp ea să vadă totul! Căci pentru fiecare amănunt e nevoie de gânduri multe.... Și cărți multe pretutindeni, în bibliotecă, pe masă, pe scaune, pe jos... Așa își închipuia... A trecut ploaia și e târziu. Putem merge! Încă o privire. Mă grăbeam ca să nu sosească Milly pe neașteptate.

Sunt profesor, și a fost un timp când cu pasiune conduceam mulțimea de copii. Mă bucuram că pot să le conduc după plac curiozitatea, ambiția, inteligența, produceam la ei clipe de mare atenție sau de entuziasm. Dar acum, din pricina Daniei, ei nu mă mai interesează, în dimineața când sunt la școală, Dania mă caută la telefon, de n-o împiedică nimic. în recreație, la ora zece. Atunci e singură acasă. Sau, în cel mai rău caz, pe la 11. Tot mai crispat aștept ora zece. Până atunci, în clasă,. sunt neatent, grăbit, mă uit de o sută de ori la ceasul-brățară. Mă hotărăsc să le explic ceva elevilor, dar n-am răbdare să termin. Și în momentul când un elev își spune lecția și se căznește să fie cât mai priceput ca să mă mulțumească, și pândește aprobarea din ochii mei. eu mă gândesc la Dania. La recreația a doua începe calvarul meu. Dacă totuși nu mă caută la telefon ? Mă plimb febril prin cancelarie, mă uit pe fereastră câte o minută iau un catalog sau un ziar. întreb pe vreun coleg ceva, dar mă depărtez înainte de a primi răspunsul. Și cu ochii la ceas, de infinite ori. Poate că încă nu-i prea târziu. Ceasul școlii merge înainte. Sau al Daniei întârzie. Dar dacă în acest moment altcineva are treabă la telefon ? Urmăresc cu atenție fiecare intonație a vorbitorului, ca să înțeleg când conversația lui merge spre sfârșit. Cu toate că o conversație a altuia îmi dă un anumit calm. Poate că în același moment mă caută Dania, dai— găsește telefonul ocupat. Mai bine această iluzie decât să văd aparatul telefonic cuminte, fără mișcare. Dar un sunet! Poate că sunt eu chemat. Mă-uit în altă parte, preocupat parcă pentru altceva, pentru ca nimeni să nu observe emoția cu care am auzit soneria telefonului, în sfârșit. Dar uneori altcineva sună, și stratagema mea rămâne ridicolă. (Bine că a sunat și acest altul, care voia să vorbească la școala mea... S-au epuizat amatorii...) în sfârșit, conversația celui chemat se termină. Pot să aștept chemarea Daniei. Dar de unde poate ea ști că firul este în sfârșit liber ? Poate că m-a căutat pentru a nu știu câta oară, ultima dată numai cu o secundă înainte ca firul telefonic să devină liber și, cum a trecut timp mult, Dania nu-și închipuie că poate să mă cheme. S-o caut eu atunci, cu toate că nu mai este timp să vorbim mare lucru, și dealtfel nici nu știu ce trebuie să vorbim și de ce am așteptat această conversație cu atâta febrilitate. Dar poate că Dania nu m-a chemat deloc pentru că n-a putut să mă cheme, iar apelul meu ar încurca-o. Ce se petrece în preajma Daniei, în casa aceea cu camerele atât de mari ? Ce se petrece acum acolo ? Dar mai este o speranță, recreația de la ora 11. Prima parte a așteptării se petrece cu destul calm, dar curmei redevin torturat. Deznădăjduit, ca și cum nenorocirea este complectă și nu e posibilă nici o împotrivire. La 11 și câteva minute, dacă tot nu sunt chemat, caut eu. Aud pe Dania : „Tocmai vream să te chem“. De ce așa de târziu, nu-mi mai explică Dania. Ea nu spune niciodată ce se petrece cu dânsa în absența mea, și eu sunt prea mândru ca s-o întreb. Mă prefac că socot că lucrurile s-au petrecut normal, că n-am nici o curiozitate, că nu m-am chinuit. Vorbesc, glumesc, povestesc ceva neînsemnat.

Poate că găsesc telefonul ei ocupat. Atunci sunt victima tuturor presupunerilor. Chem clin nou, înainte ca să am răbdare să treacă o minută. Și încă o dată. De zece ori, violent, chinuind aparatul din fața mea, și cu panică aștept să găsesc firul liber. Ocolesc camera, ca să mai treacă timpul. Și iarăși la telefon. Uit că am treabă, că trebuie să intru în clasă. Mi se pare că întrebarea pe care voiam s-o pun este capitală. Și dacă, după prea multă așteptare, mă hotărăsc să intru în clasă, voi fi neatent, ridicol.

Profesorul de fizică ocupă mai mult telefonul, de el mă încurc mai ales. Dumitriu e politician, și are o mie de ocupații politice. Să afle detailat o alegere, și crede că chestiunea e destul de importantă ca să întrebuințeze oricât telefonul, iar eu n-am rost să-l incomodez cu fleacurile mele sentimentale. (,,Însoară-te !“...) Cu ce râs gras, încrezător în viitor, află vești politice: ,,Alo? Țărăniștii câte voturi au avut? Exact?“ Iar eu spun numai : „Dania, mi-e dor de tine!“ 

Ce vorbesc cu Dania? Uneori îi povestesc ce am făcut ieri și ce voi face mai târziu. „Am făcut elevilor o comparație între Esop și La Fontaine.“ Vreau să-i demonstrez că există un loc unde sunt puternic, priceput, chiar dacă în discuțiile noastre mă arăt umil, în voia capriciilor ei. Dar mai ales vreau s-o fac să ia puțin parte la viața mea. Dar alteori îi vorbesc de dragoste, îi spun neliniștele mele, dorul, planurile. Îmi răspunde atât de cald, încât oricine de lângă mine ar putea să-i bănuiască vorbele după emoția cu care le primesc. Sunt atât de febril, că oamenii din jurul meu, care asistă la conversație, nu mă incomodează, parcă dispar. Dar și ei se prefac că au treabă în altă parte. Discreție ? Mai degrabă stângăcie, lipsa din viața lor a unor asemenea conversații. Secretarul, dacă ridică el mai întâi receptorul, mă cheamă : „Vă caută o damă !“ Fără nici o ironie: nu știe să se exprime în cazurile acestea. Fragila Dania, numită „o damă“ ! Într-o zi a venit un suplinitor, prieten, băiat deștept. M-a întrebat simplu, după ce am închis receptorul: „Ți-e dragă mult?“ „Da!“ I-am fost recunoscător pentru că a simplificat situația, pe care o complicam inutil pentru toată lumea.

Orice aș face, rămâne o distanță între noi. Găsești într-o carte vreun rând care ți se potrivește perfect, care pornește parcă de la cele mai intime experiențe ale tale, și totuși autorul lui este departe, în cine știe care țară și casă, ocupat la o treabă pe care n-ai făcut-o niciodată, atent la oameni care te-ar enerva. Sau poate, mort, vagabondează prin spațiu, nemaiinteresându-se de necazuri care i-au amărât altădată viața și care vibrează în tine. Te duci la teatru, vezi o actriță care îți place, îți surâde parcă, îți sună vocea ei, parcă fiecare vorbă e spusă ca s-o auzi tu, s-a făcut frumoasă ca să te încânte, și totuși, în zadar o aștepți, căci nu te cunoaște, pe stradă nu ți-ar ghici prezența și între tine și ea, cu toate [că] sunt numai câțiva metri, este un spațiu nemărginit. La cinematograf iei parte la jocul artiștilor, te bucuri și te întristezi o dată cu ei, și totuși, n-ai în față decât niște imagini, fantome ale unor oameni, iar dacă se aprinde lumina, descoperi ecranul gol. Aceleași impresii culeg și eu din prietenia mea cu Dania. O țin în brațe, vibrează la strângerea mea, dacă dau puțin la o parte haina ei, descopăr urmele îmbrățișărilor, care n-au dispărut, cu toate că trecuse o săptămână de când n-o mai văzusem. Și totuși, distanța rămâne, nu mă pot juca în voie cu sufletul ei, cum fac copiii cu nisipul de la mare. Și dacă sunt cu dânsa, oricât am fi de emoționați de îmbrățișările noastre, avem frica de a nu fi surprinși, de a face un lucru ne-permis, de a ști că bucuria nu poate dura multă vreme. Iar imediat ce nu mai suntem împreună, mă simt singur, cu o mie de întrebări, la care n-am primit nici un răspuns, cu neîncrederi care nu pot fi calmate, și Dania rămâne ca o imagine fermecătoare, dar fără realitate, ca un vis, ca un film la cinematograf.

Mady a observat într-o zi când eram mai deprimat din pricina Daniei : „Dar, în definitiv, cum or să se termine toate acestea ? E fatal ca într-o zi să vă despărțiți !“ Vra să zică, însăși [Mady], care este eliberată de orice prejudecăți, și care n-are nici o frică de părerile celor care o cresc și de care depinde, nu socoate că aventura noastră poate să continue. Sărutările nu cunosc separație după naționalitate. Un creștin și o evreică : motivul. Se poate glumi, chiar face dragoste. Dar nici un plan de durată. Poate că savoarea sărutărilor este minunată între doi oameni de alte credințe. Dar pe ascuns numai, ca hoții. Desigur că Dania n-are dreptate. Se teme prea mult. Dar nici eu n-am multe drepturi la tovărășia noastră. Cu temperamentul meu chinuit de îndoieli, îmi pun mereu astfel de întrebări. Să te întovărășești cu o ființă pentru care trebuie să păstrezi secrete, s-o conduci, s-o distrezi, după un plan chibzuit la întuneric. Cum aș accepta o astfel de situație, eu, care n-am admis nici o îngrădire, sau m-am răzbunat îndată ce am putut ? Dania măritată ? Căci acesta este destinul ei. își va continua viața ei de păpușă. Câteva curiozități la început, cuvintele grave pe care i le sugerează vreo carte, și dacă soțul ei va fi înțelept, va lăsa-o în voia ei, fără mare bătaie de cap, bucurându-se că în casă are un punct de atracție de calitate superbă. Dar dacă nu va fi atent mai târziu, se vor produce unele transformări. Dania va urma calea mamei sale. Am avut un vis, fără legătură cu imaginea pe care o am despre Dania, poate corespondând cu unele observații asupra ei pe care n-am vrut să mi le mărturisesc. Era lângă un leagăn și cânta încetișor : „Nani, nani !“ Dania, mamă ! Cuminte, ocupată să păzească făptura mică de lângă dânsa. În sfârșit, Dania având un rost, un punct de sprijin, nemaifiind în voia părerilor celor dimprejur. Puiul mamei ! M-am apropiat de leagăn și am avut îndrăzneala să privesc. Dar copilul nu se putea vedea bine, era acoperit de dantele și de trandafiri albi. Am întins emoționat mâna, am încercat să dau la o parte florile, am scotocit. Dar n-am fost în stare să găsesc copilul. La urmă am priceput : leagănul pe care-l balansa Dania fără răgaz, cu atâta dragoste, era încărcat cu trandafiri, conținea numai flori.

Pentru sărutările Daniei trebuiește un loc special. Cred că n-ar putea cineva să le închipuie, și un act atât do cunoscut, de banalizat, devine excepțional. Dania este caldă, când te apropii s-o săruți ființa ei vibrează fără de nici o intenție de împotrivire, amețită. Gura mea cuprinde numai una din buzele ei, umedă mereu, tremurătoare, și nu este nevoie de nici o apăsare, numai senzualitatea care se naște din această apropiere. Un sărut fără mișcare, fără încheiere, căci nu te înduri să-l termini, oricât de multă voluptate ar aduce împerecherea buzelor. Ochii se închid, respirația nu mai există. Oare dacă ar fi intrat cineva în acel minut, ne-am fi priceput să ne întreruperii ? Și la desfacere rămâne pe gură un strop de salivă. Uneori îmi petrec limba până în fund, în misterele gurii ei. De-a lungul dinților, pe limba ei, aproape o posesie, căci ne schimbăm sucurile cele mai intime. Mă împing fără de nici o stavilă pe buzele ei.

Corpul meu este peste corpul ei, nu-mi mai ascund nici o dorință, sunt impudic, mă ghicește în întregime, cu toate hainele ce ne separă. E în voia mea. Se lasă să-i aranjez corpul și mâinile oricum. Tremură în locurile ei cele mai intime, ca și cum ar fi de mult învățată cu orice îmbrățișare. O sprijin incomod de canapeaua mică, și cele două broderii care ornamentează această canapea se amestecă mereu printre noi, de scaunul de piele. Ciorapii îi cad, rochia i se mototolește, părul se desprinde. Și pentru ca sărutarea să fie și mai apăsată, îi rezim capul de zid. Și cred că o doare ceafa de atâta violență, dar nu este în stare să se desprindă. Acceptă cu delicii toate sărutările, oricât de multe ar fi ele. Iar orele trec, trebuie să mă duc acasă. Cu orice risc, încă o secundă. Încă o secundă : rugămintea ei disperată, cu toate că la început mă primise așa de rece. Plec emoționat de spectacolul care se petrecuse cu mine. Și cu o certitudine. La vârsta ei, dacă nu ești fidel acestor scene, Ie poți considera drept o profanare. Căci Dania ar putea și mai târziu să-și poarte surâsul de fată nevinovată ?

Nimeni n-ar bănui ce se petrece cu Dania. Aduce o imagine perfect castă, pe care n-a turburat-o nici un sacrilegiu. Orice s-ar întâmpla între noi, face impresia de o persoană cu conștiința curată. O fată pentru un roman de altădată. Așa i-ar place lui M-me de Lafayette. Nimeni nu este în stare s-o bănuiască. Orice minciună spune acasă, e crezută. Dealtfel, ea nici nu e obligată să spuie minciuni : o clipă de tăcere, o roșeală a obrajilor, o privire disperată ajung. Mici cu o floare să n-o lovești, atât de pură. Toată lumea își închipuie asta. Căci are de pe .acum o artă care va induce în eroare pe toată lumea: impresia de nevinovăție. Oricine ar fi înșelat. Neg că ar putea cineva desprinde adevărul din fizicul ei. Neg că ar putea cineva ghici: se sărută cu Sandu când are ocazia, și îi plac nebunește aceste sărutări. Sau: s-a sărutat cu altcineva. Căci știu eu ce s-a întâmplat în trecutul ei ? Ea, care uită atât de ușor... Pe care nici un fapt n-o poate schimba prea mult... Mă întreb ce a cunoscut despre relațiile dintre un bărbat și o femeie. Mi-a spus vorbe atât de semnificative, chiar de la început, că asta m-a pus pe gânduri. De pildă, mi-a spus: „Aș vrea să am un mic Sandu de la tine. Când ai pleca tu, aș avea cu cine rămâne.“ Este o chemare precisă, la care eu, neghiobul, nu m-am priceput să răspund ? Și știam că în casa ei, cu toate ușile deschise, cu întreruperi la fiecare clipă, nimic prea grav nu se poate petrece. Dar mai știam că nu trebuie să dau mare însemnătate acestor cuvinte, căci ele vor fi uitate la prima ocazie, că nu echivalează cu un jurământ de fidelitate. Am surprins-o atentă dacă făceam vreo aluzie cu două înțelesuri — indiferent dacă. îmi alegeam cuvinte — [la] vreo carte cu amănunte crude. Era însă destul de șireată să observe că cu îi analizam cunoștințele sexuale, să fie prudentă și să schimbe subiectul. Ceea ce era normal. Fusese crescută ca o plantă în seră, nu avusese ocazia să vorbească fără sfială nimănui de aceste curiozități. Dar cum de citise până la capăt pe Rabelais ? Nu pricepeam. Pentru că și eu, cu toate că-i simțeam coapsele tresărind, sânii aprinși, toată carnea frământându-se, eram victima surâsului ei nevinovat care n-o părăsea niciodată.

Se rușinează și acum, la întâmplare, pentru un gest sau pentru altul; lasă să mă joc în voie cu sânii ei, dar s-a rușinat când i-am cerut să-și ridice puțin părul ca să-i văd urechea.