Testament literar

Discuția asupra cărților mele s-a încheiat de multă vreme. Dar am pus în ele, în „Ioana“ mai ales, tot ce am gîndit asupra literaturii, de totdeauna, de cînd am început să citesc, copil, neobosit, tot ce-mi cădea în mînă, și pînă m-am obicinuit să judec, să compar, să combin lecții venite din diferite părți. Sînt probleme care m-au preocupat în timp ce scriam cartea ultimă, ascunse, desigur, căci nu puteam face aluzii la ele, dar la care mă conformam. Nu totdeauna am parvenit la o siguranță. Poate altcineva va fi în stare să mă clarifice. Transcriu unele observații făcute cu ocazia celor ce am scris, voind să aduc unele lumini unor locuri care pot părea obscure, și pentru a discuta cîteva chestiuni de artă.

„O moarte care nu dovedește nimic“ este un roman dinamic, „Ioana“ este un roman static. Iată prima distincție dintre ele. Bineînțeles, a doua oară voi avea mai multe calități de amănunt, profunzime, rezultatul experiențelor. Dar altceva mă interesează: ce e superior în literatură, dinamicul sau staticul? În prima carte: ce se întîmplă cu eroina? A murit? Îl înșeală pe Sandu? Oscilația între două bănuieli. Curiozitatea lectorului va fi susținută pînă la ultimul rînd. Și mai departe dacă se poate. In „Ioana“ se cunoaște intriga de la început. Nici o surpriză. O temă care trebuie să capete, în diferitele pasagii, cît mai multe forme. După cum Brahms, pe o temă a lui Händel, inventează o serie de variații.

Subiectul nu mai are nici o valoare, numai lucrul. Pe care să aleg din cele două forme de artă? Lectorul mediocru va prefera dinamicul. Curiozitatea lui va fi satisfăcută. Staticul este obositor. Trebuie un efort pentru a observa că ai renunțat de bunăvoie la orice spectacol, că te mulțumește numai jocul amănuntelor. Staticul are și un înțeles mai adînc pentru acei care nu socotesc literatura numai ca un divertisment, și cred că este expresia vieții celei mai intime. Nu mai inventezi nimic, căci orice evoluție, combinare de fapte, presupune o invenție. Jocul transformărilor noastre interioare este prea ascuns ca să-l sesizăm, după cum știm cu toții că îmbătrînim dar numai la distanță observăm schimbarea, și nu vom sesiza clipă cu clipă cum se îndeplinește această schimbare. Cînd acțiunea este statică, avem o enumerare de observații de care sîntem absolut siguri, că sînt înțepenite și nu în devenire. Deci este o artă care prezintă garanții de adevăr. Modele celebre se găsesc: în romanele lui Balzac, de la primele rînduri, de la descrierea orașului, a străzii, a casei în care va trăi personagiul central știm că vrea să ne dea un sentiment precis conturat: baron Hulot, Père Goriot, Grandet. La fel, în piesele lui Molière: Harpagon, Tartuffe, Mr. Jourdain. Intriga este întîmplătoare, menită numai să dea relief unui sentiment. Grandet, în toate scenele, în discuțiile cu fiica sa, sau cu cunoscuții, înainte de moarte, va rămîne un avar. Și Julien Sorel trăiește o serie de aventuri, numai ca să-și desăvîrșească temperamentul lui de ambițios. Adnotațiile lui La Bruyère sînt făcute ca și cum oamenii ar rămîne identici, oricît timp ar trece peste ei. Și Proust studiază apropiat oameni care rămîn cu aceleași caracteristice. Se descopăr deodată bătrîni, dar nu asistăm la clipele cînd se petrece această îmbătrînire. Mai limpede: o carte dinamică presupune că te ocupi numai de lucrurile exterioare oamenilor, căci numai întîmplările se pot petrece în salturi. O carte statică te obligă a rămîne înăuntrul oamenilor.

Am spus: am vrut să mă prezint cît mai adevărat. Nu mai cred în artă pentru artă. Viața este prea scurtă și prea grea pentru ca să faci astfel de sacrificii. A căuta să te exprimi perfect, retrăgîndu-te apoi din esența operei tale: iată un gest greu de făcut. Într-o carte de istorie literară,

scriitorii se înșiră ca mărgelele pe sfoară, se încadrează în cîteva date, dar se omite faptul că au fost oameni. Viețele romanțate vor să suplinească această omisiune. Dar viețele romanțate inventează, sînt artificiale, și vor să ajute numai pe lectorul grăbit.

E mai normal să profiți de literatură pentru a-ți face portretul interior și a căuta să-ți prelungești existența. Așa se explică opera lui Marcel Proust. Bineînțeles, poți să te ocupi de tine fără să fii romantic de proastă calitate. La Proust, persoana întîia nu presupune un lirism pueril. Tot ce am scris (chiar dacă am văzut mai puțin clar la început) este rezultatul propriilor mele experiențe. Clasicii credeau că o producție literară trebuie să pornească de la observație, dar renunțau să se arăte pe ei. Proust mă învață că la observația celor de primprejur, pot să adaug și observația asupra mea. Sandu din ultimele două romane există adolescent sub numele de Mirel în “Romanul lui Mirel“, sau copil, numit Coca, în “Oameni feluriți“ (d-l Șerban Cioculescu a observat în parte). Și alte personagii se pot recunoaște. Există Ortansa în “Oameni feluriți“ și în “Romanul lui Mirel“. Cu toate că la început am crezut că e bine să ascund aceste lucruri. Stratagema: am dat același nume unor personagii diferite. (Irina din “Oameni feluriți“ și Irina din “O moarte care nu dovedește nimic“; Ioana din “Romanul lui Mirel“ și “Ioana“ din romanul cu același nume.)

Cărțile aceluiași autor se influențează între ele. Recunoaștem pe același meșter care desăvîrșește, mai bine sau mai rău, aceleași preocupări. E suficient un roman al lui Balzac, ca să-i cunoști și celelalte romane. O poveste de dragoste impresionează, iai parte la toate peripețiile ei, te doare cînd autorul este îndurerat. Dar încă o poveste de dragoste! Și încă una! Cum se poate! Nu mai poți crede nici în cea dintîi. “O moarte care nu dovedește nimic“ și “Ioana“, pentru cineva care le-ar citi împreună, ar avea accente mai puțin chinuite. Și acum, cînd, mă căznesc să înfățișez Jocurile Daniei, un prieten mi-a spus: „O femeie pentru o carte! Ai putea întrebuința mai multe femei pentru o singură carte!“ Dacă toate cărțile ar fi apărut deodată, și ar fi fost, ca la Proust, rezultatul unei vieți care s-a terminat dureros, și tot timpul cît ai trăit facil este răscumpărat (orice moarte răscumpără, dealtfel), poate că pentru cititor ai fi mai serios. Căci și la Proust au fost prinse, în lungul timpului, diferite siluete care nu s-au amestecat între ele, n-au fost comparate, o amintire n-a folosit la chinurile noi. Povești de sine stătătoare, colorate diferit, avînd însă pe același erou: Gilberte, duchesse de Guermantes, Albertine. Odette e lăsată pe seama lui Swann, dar unele accente ne asigură că Marcel n-a fost numai un strein care a aflat o istorie a altuia. Și apoi celelalte fete „en fleur“.

Și poeții au mai multe muze. Ronsard: Cassandre, Marie, Hélène.

Cred în valoarea observației, ca primă sursă a literaturii, așa cum preconiza Boileau. Nu încerc numai să refac evenimente, anecdote, ci gesturi care pot caracteriza. Un exemplu: eram la operă, la un spectacol cu Parsifal. De-abia se ridicase cortina și, lîngă mine, un domn desfăcea un pachețel cu bomboane ca să mănînce el, și să servească pe două doamne care-l întovărășeau. Eram dezolat, căci trebuia să înceapă foșnitul hîrtiei și ronțăitul bomboanelor. Dar, printr-o mișcare greșită, o bomboană a căzut jos. Și atunci domnul, în întunericul sălii, a căutat să găsească bomboana, aplecîndu-se și cercetînd cu mîna podeaua. Cu o mînă, cu cealaltă, cu amîndouă. Renunțare, și apoi din nou cercetare. Bomboana — o caramelă — rămînea de negăsit. În dreapta scaunului, în stînga, pe dedesubt, prin față, în timp ce ochii domnului continuau să urmărească spectacolul. Așa s-a întîmplat în tot lungul actului întîi din Parsifal, care durează vreo oră și jumătate.

Uitasem de muzică, urmăream cu aviditate starea lăuntrică a vecinului meu. Era grotesc și tragic, ca Charlie Chaplin. Cînd s-a aprins lumina, în timp ce se aplauda, primul gest al domnului a fost să se ridice și să-și caute bine bomboana, pe care, în sfîrșit, a găsit-o.

Iată o observație. Pornind de aici, creezi un om. Cam caricatural poate, reduci pe om la o singură facultate, cum a făcut Molière sau cum cerea Taine. Nu se face astfel un om, ci numai un personagiu literar. Adică, un simbol. Dîndu-i încă o însușire (Harpagon, avar și îndrăgostit), iarăși e prea puțin, chiar dacă admiți unele contradicții în erou. Trebuiesc cît mai multe aspecte. Nu te teme de confuzii. Nelămurirea ajută la profunzime (superbul Jude L’Obscur al lui Hardy). Din pricina simplificării, modelele memoriilor lui E. Lovinescu au putut să protesteze (lăsînd la o parte puerilitatea vanității jignite).

Din dorința de a surprinde pe oameni a ieșit “Oameni feluriți“, și mai tîrziu “Parada dascălilor“. Dealtfel, siluete s-au găsit și în celelalte două cărți. Proust, cînd se ocupă de alții, nu creează. Găsește o caracteristică nu totdeauna esențială și insistă pe dînsa la nesfîrșire, ca și cum un om ar avea o singură caracteristică. (La Caragiale se reduce pînă la „Aveți puțintică răbdare“.) Andrée e darnică, dar îi place să facă ea darul. Imediat ce altul face generozitatea, ea e nemulțumită. Atîta tot, și de o sută de ori se repetă această trăsătură.

Am renunțat la cei dimprejur, și m-am ocupat de persoana întîia. De ce ar fi persoana întîia mai obositoare decît persoana a treia? Și de ce persoana întîia presupune neapărat romanesc? Dealtfel, nu utilizam o contrafacere, vreun caiet găsit. Eram mulțumit să mi se dea un prilej să mă ocup de mine, căci cu mine sînt obligat să trăiesc tot timpul, pînă ce comedia vieții mele se va termina definitiv. Aveam și putința să mă cunosc mai bine în felul acesta. Pe Sandu puteam să-l fac cît mai complicat. Trăsăturile cele mai protivnice puteau exista în el. Deoarece luciditatea joacă un rol important, el își va permite toate confesiunile. Sînt contradicții, n-are nici o importanță. Tot ce se găsește în sufletul lui, pe care o intrigă întîmplătoare [o] pune în mișcare. Nu trebuie însă să se creadă că autorul și Sandu se suprapun perfect. (Nici Marcel și Marcel Proust.) Autorul a rămas stăpîn pe destinele lui Sandu. El a lucrat să proporționeze diferitele instincte ale lui Sandu. Și poate s-a priceput uneori să inducă pe lector în eroare. Un om care este lucid tot timpul și care exclamă pe neașteptate impresionează, este neapărat crezut. Pentru ca Sandu să nu-și facă mărturisirile la întîmplare, a fost munca mea cea mai grea, dar și cea mai subtilă. Cred că numai printr-o cercetare minuțioasă a textului aș putea arăta toate aceste intenții. Dar cum nu mi-a pus nimeni nici o întrebare, e suficient numai să sugerez chestiunea.

Mi s-a atras atenția verbal de cei care mă știu de aproape, și recunosc personagiile transcrise de mine, că arta la care aspir este lipsită de fantezie. Desigur, dar Lilli și Mary din “Romanul lui Mirel“ sînt complect inventate, și sînt amatori de intrigă acei care caută persoane îndărătul acestor nume. (Indiferent dacă alte personagii din aceeași carte sînt apropiate de realitate.) Totuși,din Romanul lui Mirel trebuie reținut mai ales Tololoi, ieșit numai din observație. Cred în el și acum.

Pentru un strein lipsa mea de fantezie nu poate constitui un defect. Și dacă trăiești lîngă scriitori iluștri? Și Orgon din Tartuffe, în secolul unei arte abstracte, a avut un model… Termin cu o întrebare, care poate rezolva multe nelămuriri: Proust, exemplul meu veșnic, are fantezie sau nu?… Important este numai să alegi ceea ce este caracteristic din bogăția de fapte care ți se oferă. Fantezia constă să combini aceste detalii pregnante. Căci prin observație nu înțeleg fotografie. Și Jean, eroul din “Oameni feluriți“, poate fi recunoscut în amănunte. Dar prin îndepărtarea a tot ceea ce e de prisos, el poate să-și aibe viața lui proprie.

Trăim, în literatură, sub semnul dificultății. Rezultatul concentrării, al meșteșugului care trebuie să joace primul rol. Sînt impregnat de această atmosferă. Lectura mea asiduu a spiritului francez, clasic prin excelență, m-a ajutat să-mi alcătuiesc această personalitate. Poate că există și ceva organic în noi, căci mi-aduc aminte că-l savuram pe La Fontaine înainte de a-l înțelege. Nu sînt sigur nici acum că pot să prind toate armoniile pe care le desfășoară versurile lui Racine, sensibile numai pentru o ureche franceză, și totuși am citit de prea multe ori fiecare piesă, cu emoție, ca să cred că Racine a fost pentru mine numai o sugestie. De la clasici, la modernii care vor să continue pe clasici, Mallarmé și Paul Valery. Nu m-au iritat ei decît văzîndu-i prefăcîndu-se spontani într-o operă care era rezultatul celor mai ascuțite combinații. Pe romantici, în schimb, i-am citit cu greutate. N-am reușit să admir o poezie în întregime de Victor Hugo. Și am avut bunăvoință. Cu atenție am citit unele volume de el, dar fără nici un rezultat. Aceasta poate pentru că nu trebuie să examinezi fiecare vers al lui Hugo, ci să te lași cuprins de mișcarea ansamblului. Dar nu pot fi un lector care nu ține seama de amănunte, după cum savurez prospețimea unui rîu, dar mă depășește un fluviu și nu pot găsi puțină apă ca să-mi răcoresc fața. Nu-mi place “Booz endormi“.

Am prea mulți protivnici, ca să socot că am eu dreptate. Dar am parvenit și am destulă siguranță în mine, ca să-mi mărturisesc gusturile. Mă supără platitudinile (Oh! Acel „C’est l’heure quand les lions vont boire“!) și mai ales pentru că fiecare idee are nevoie de atîtea versuri ca să fie exprimată.

Marcel Proust nu mi se pare că este diluat. Bogăția nu însemnează diluare. Fiecare pagină conține observații prețioase. Iar dacă sînt repețiri (ex.: suferința lui Marcel, dacă mamă-sa nu-l sărută înainte de culcare), la fel nu le suport. (Studiul meu asupra lui Proust arată că admirația nu-mi este deplină.) Aceleași preferințe le am și în literatura românească. Poate pentru asta mai ales îmi place H. Bonciu. El îmi arată că valoarea primă a cărților lui este experiența umană, pe care cîțiva nepricepuți o consideră drept poză. Și îmi explică cum sub fiecare eveniment literar se ascunde cîte o întîmplare adevărată, iar scriitorul n-a făcut decît să combine întîmplările și să aleagă cuvintele. (Propun să se facă paralela între H. Bonciu și capitolul “Înmormîntare cu armăsari“ din “Icoane de lemn“ de Arghezi.) Pentru această concentrare prețuiesc unele versuri de Eugen Jebeleanu. Distincția între restrîngere ca o necesitate organică, și numai ca un joc de om deștept, mă pricep să o fac, după cum știu că o coardă la un instrument sună fals sau adevărat.

Personal, nu sînt în stare să lungesc scenele. Observațiile cele mai pline de sens le transcriu numai într-o singură pagină. Am frică de imagini, căci cred că o imagine escamotează adevărul, aplică false ornamente. Dialogul mi se pare pueril, de aceea Medelenii a fost pentru mine o carte ilizibilă. În tot ceea ce am scris, se observă o colecție de fragmente, care la un loc trebuie să facă o atmosferă, dar care se pot cunoaște și separat. Căci fiecare brodează pe o altă nuanță sufletească.

De la clasicii francezi am învățat că decorul este ceva suplimentar, și deci el trebuie cît de mult simplificat. Numai cei mediocri aleargă după evenimente, adică vor ca lucrul care li se oferă să aibe relief, pe care să-l vadă fără osteneală. De fapt, și diversele jocuri sufletești cu ocazia acelorași sentimente, sînt tot așa de bogate în evenimente, dar sînt mai subtile și ca să le notezi ți se cere o privire mai pătrunzătoare. Racine în prefața piesei “Bérénice“ spune că a vrut să facă o piesă din nimic. Așa am aspirat să fac întotdeauna. Bérénice se poate povesti în cîteva cuvinte: doi oameni care se iubesc, dar care trebuiesc să se separe. Ioana este la fel de simplă: doi oameni care nu pot trăi nici împreună, nici separați. Un scriitor român care și-a dat osteneala ca să-l asculte pe clasicul francez.

Aș vrea să scriu numai secrete personale. Totuși a trebuit să fac multe concesii literaturii. Chiar și un jurnal intim, scris pe cînd nu te gîndeai să-l publici, trebuie refăcut. Căci nu poți să oferi lectorului o sută de pagini și pe fiecare să scrie același lucru: am așteptat o scrisoare de la iubita mea. Combini, dai la o parte, subliniezi o serie de procedee care pentru cei ce caută o oglindă exactă a vieții poartă numele de trișare. E plictisitoare o înșirare cronologică a faptelor, o oarecare confuzie nu strică. Și Mallarmé adaogă umbre la o poezie pe care o făcea la început limpede. Deci, să încurcăm capitolele. Să nu dăm niciodată toate explicațiile, să sugerăm numai. Bineînțeles, procedeul trebuie să nu se observe. Sînt și unele trăsături ale aceluiași personagiu care se vor repeta, sub diferite forme, pentru caracterizare. Și semnele grafice au rolul lor. Semnul exclamării e impresionant, cînd e întrebuințat rar. Cîteva puncte produc poezie.

Pentru a alcătui sufletul Ioanei, dau mereu definiții noi. Dar dacă aș spune „Ioana e inteligentă“, aș fi didactic. Iar dacă spun „Ioana mea inteligentă“… definesc la fel, dar în același timp mărturisesc dragostea mea pentru ea și poetizez atmosfera. Romanul care se încheie, se desface de cititor cu ultimul rînd. Deci nu trebuie să facă impresia de terminat. Acel ultim rînd trebuie să fie ușor confuz, să lase impresia că acțiunea continuă și mai departe, să obsedeze și după lectura cărții. Așa făcea și Heredia cu ultimul vers, ca să prelungească sonetul cu forma rigidă. „Poate a lunecat“ continuă la nesfârșire pe „O moarte care nu dovedește nimic“. La “Romanul lui Mirel“, la fel. La “Ioana“ m-am temut să întrebuințez același mijloc căci mi s-ar fi putut surprinde, și n-aș mai fi impresionat. Dar îmi aparține temperamental, și l-am folosit încă o dată, cu orice risc. „Am visat pe Ahmed…“. Ahmed, o pisică, apărînd la diferite distanțe, nu ca un decor cum s-a crezut, ci ca un simbol al vieții chinuite între cei doi eroi. În momentul cînd Sandu speră că fericirea între ei se poate face, Ioana visează un pisic mort; nimic nu se poate schimba, chiar dacă înlocuiesc decorul. Dealtfel, chiar slab psiholog, îți poți da seama că nu se pot vindeca Ioana și Sandu imediat ce vor părăsi Cavarna. Dar cu surprindere am văzut că a fost neobservat efectul ultim, și nu s-a dat nici o importanță deosebită lui Ahmed pe care-l preparasem cu atîta migală.

A amesteca trecutul cu prezentul, iată un nou mijloc de poezie. În practică, a alterna timpul trecut cu timpul prezent. În Ioana se găsește acest joc răspîndit pretutindeni. Gândul la Ioana de altădată, aventura Ioanei cu celălalt (anume fără nume propriu), prezentul vieții de la Cavarna, și momentul cînd Sandu scrie toată povestea, în Proust se găsește acest mijloc de artă, dar nu de la Proust am învățat acum. Cu delicii am observat mai întîi jocul timpurilor în fabula lui La Fontaine “La laitière et le pot au lait“.

Poate părea ciudat faptul că scriu cu atîta băgare de seamă și îmi scapă totuși atîtea neglijențe. Dar nu mă pot deprinde cu gîndul că tipograful român nu ajută deloc și că ar trebui să vezi textul de zece ori ca să iasă ireproșabil. (Nu cunosc carte românească tipărită ireproșabil.) Poate uneori e numai vina mea că n-am răbdare pînă la capăt. Dar voi face o observație: mi s-a reproșat, cu ocazia Ioanei, abundența de termeni bombastici, ca dezastru, cataclism, nefericire etc. Se poate ca efectul să fie prost, ceea ce eu nu mai sesizez, cunoscînd prea bine fiecare amănunt. Dar cu luciditate am preparat acești termeni de-a lungul romanului. Voiam să redau sunetul unei dezolări care plana pe întreaga carte ca într-o tragedie greacă. Marea, gelozia, singurătatea, o moarte posibilă formau cadrul cel mai vast posibil, cred.

Deci mi-am urmărit cu luciditate traiectoria cărților. Și Proust a avut veleitatea aceasta. Chiar în primul volum din “Du coté de chez Swann“ se începe și se termină cu somnul, semn că a vrut să alcătuiască o armonie. Ciclul întreg trebuie să aibe limite precise, “A la recherche du temps perdu“ și “Le temps retrouvé“. Dar Proust întîrzie oricît de mult, la întîmplare, la fiecare amănunt pe care-l descoperă în cale. Sîntem departe de proporțiile geometrice ale lui Racine.

Am spus totdeauna că socot nuvela drept un gen superior romanului. Din ceea ce am scris, aleg mai întîi cîteva nuvele. Dar cuvîntul nuvelă este greșit ales. El presupune prea multe combinații, ca pentru un sonet. Spațiul fiind mic, de data aceasta se vor vedea prea clar acele combinații, vom avea impresia de artificiu. Aș spune: fragmente. Adică, a-ți îndrepta toate puterile tale de iscodire asupra unui singur punct, fără să fii nevoit să combini mai multe puncte împreună, ca la un roman.

Toate observațiile acestea pot servi de prefață romanului pe care îl prepar, “Jocurile Daniei“.

Mărturisesc că nu mă gîndeam să-l scriu. Era inutil să fac o nouă încercare de același fel, înainte de a-mi fi schimbat vreun punct de vedere. O întîmplare m-a făcut s-o cunosc pe Dania a cărei psihologie am găsit-o interesantă. Timpul liber m-a ajutat să înregistrez cîteva observații. Dar dacă aș fi avut ocazia să fac schi în vreun orășel din Tirol, sau să vagabondez pe străzile Londrei, aș fi renunțat la astfel de ocupații…