I
Cu frenezie m-am apropiat de Dania. În definitiv, a trecut foarte puțin timp de când o cunosc, abia câteva luni, și sunt între noi intimități foarte înaintate. Sunt întreprinzător. Mai ales, ținând seama că întâlnirile noastre sunt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nici o îndrăzneală: lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele și zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecție despre trecerea lor. Când îi atrag atenția, o cuprinde o grabă, binefăcătoare pentru mine, dar nenaturală. Totuși, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aștepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus mâna pe mine și mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoașterii, atât de repede că am rămas pe gânduri, oricât ar fi părut ea de curată. M-a așteptat înainte de a-mi cunoaște chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experiență pe care n-o avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina. Odată a ieșit pe stradă... ca să mă întâlnească ! La un concert, la fel. Bineînțeles, numai locul unde m-ar fi putut găsi îi era suficient, sau locul unde presupunea că m-ar putea găsi. Cred că aceste avalanșe sentimentale către mine aveau epoci. O obseda altceva un timp sau pleca în străinătate: atunci uita complect. Cine știe ce eveniment neînsemnat mă readucea în mintea ei.
Cunoștința noastră se făcu straniu. Amicul Conitz îmi spuse : „Vrei să te duc în vizită la o duduie ? Te admiră foarte mult și, fii fără grijă, nu-ți va cere nici un volum.“ „Este amuzant !“ Peste două zile, la ora cinci. Conitz a fost exact la întâlnire. Am luat un taxi care ne-a dus pe străzi necunoscute, dar am ajuns repede. Cine, la ce casă ? Indiferent, nu-mi puneam prea multe întrebări.
Dania trăiește într-o lume abstractă, inaccesibilă, și realitatea o deziluzionează. O întâmplare mă va face mai explicit. A trebuit să plece la Brașov pentru două zile. Bineînțeles, despărțirea între noi, la telefon, s-a făcut cu multă tristețe. Nicicând, prin spațiu, n-au plutit cuvinte mai tragice. De la Brașov, Dania nu mi-a telefonat, căci „n-a putut rămâne deloc singură“. S-a întors, cu trenul cel dintâi posibil. La întoarcere (Mady mi-a povestit, erau împreună), trepida ca să ajungă mai repede. La fiecare stație întreba : „Voi putea oare să-l văd astăzi ?“ Ceea ce era destul de complicat. Seara putea să mă primească, căci se găsea singură, dar era prea târziu. Nu știa dacă o să mă găsească acasă când o să mă cheme la telefon, și nici dacă telefonul meu va fi liber, ca să-mi vorbească. Așteptare înfrigurată de fiecare moment. Imediat ce am fost chemat, am plecat la casa ei, fără să țin seama dacă eram îmbrăcat bine sau bărbierit. Am găsit-o așteptându-mă la fereastră, de nerăbdare, niciodată nu mi-a mai apărut atât de frenetică. Dar neînțelegerea creștea între noi pe fiecare clipă. Gândea probabil, chiar dacă nu era lucidă de acest gând : „Numai ăsta ești tu ?“ îmi dam seama de ora târzie și voiam să plec. Dania mă reținea, dar parcă numai pentru că știa că trebuie să mă reție. Gândisem : singurul mijloc de a-mi ține prestigiul în ochii Daniei e de a nu apare deloc. Puteam să mă mulțumesc cu atât de puțin ? Și cât timp ar fi durat starea ei de așteptare a mea ? Pricepeam că-i produsesem o deziluzie. Nu din cauza mea, oricât de puțină încredere aș fi avut în mine; din cauza structurii ei, care nu suporta realitatea. Eram rușinat de ce neînsemnat îi apărusem. Aveam un gând consolator: poate că era obosită.
Tocmai pe când am cunoscut-o, Dania era pregătită să plece în străinătate. Astfel, a trebuit să ne împrietenim repede, nu aveam timp. Chiar de la prima întâlnire erau fire invizibile între noi. Fiecare cuvânt avea un sens. Dania a avut curajul să puie mâna pe mine, într-un fel care mi s-a părut surprinzător când am reflectat de ce puțin timp ne cunoaștem. S-a scuzat, o secundă după ce a făcut gestul : „Dar eu te aștept de o eternitate !“ Este aceasta o scuză ? Înțelegerea noastră s-a făcut imediat. Gândeam în același fel. Sau n-o surprindeau gândurile mele. Am descoperit imediat că avem poftă unul de altul. Și a plecat. Au dus-o mulți la gară. Eu singur n-am putut-o duce. Am reflectat chiar de atunci : „Parcă sunt o rudă săracă pe care o primești numai pe scara de serviciu“. A protestat, dar mai târziu am înțeles că nu trebuie să cred în această protestare : „Nu e adevărat ! Dar ce puteam face ?“ După ce a plecat (eu am cerut adresa din Tirol. Cum nu s-a gândit să-mi dea ea însăși adresa ?) i-am scris scrisori frenetice. Nu mă sfiam să-i fac declarațiile cele mai aprinse. Nici un răspuns. Îi purtam ranchiun pentru ușurința cu care putea face o călătorie atât de frumoasă. Atunci concertul simfonic de la București a fost condus de Molinari. I-am spus : „Orchestra devenise diafană, unduioasă, făcusem din sunete o rochie pentru tine“. Îmbrăcasem une jeune fille . (Observasem ce însemnătate aveau pentru viața ei rochiile.) Nici un răspuns. I-am trimis imediat prima scrisoare, și alta după câteva zile, și alta după o săptămână. Nimic. Eram disperat și umilit. O văzusem amețită de bucurie că mă cunoscuse. La despărțire îmi dase o sărutare, ca ceva care nu îi este în obicei, arăta că totul va fi durabil. în lipsa Daniei am cunoscut-o bine pe vară-sa, Mady. Ne întâlneam la întâmplare, pe străzi umile, fără să ținem seama de vreme, călcând uneori prin noroi, îmi spuneam toată indignarea pe Dania. Mady mă încuraja cum putea mai bine : „Așa este ea, nu trebuie să te superi. N-are obiceiul să scrie, este prea complicat pentru dânsa așa ceva. Își iubește familia, totuși, uneori este plecată pentru foarte multă vreme și nu scrie un rând. Trebuie să te deprinzi cu sufletul curios al oamenilor. Asta nu împiedică pe Dania să fie fidelă.“ Mă consolau pentru ziua aceea vorbele lui Mady. Dar a doua zi neliniștile reîncepeau. Nu mai aveam curajul să mai scriu. Parcă aș fi adresat scrisoarea lui Dumnezeu. Și totuși, aveam expansiuni către ea, eram gata să-i accept orice scuză. Am fost la un magazin de muzică și am luat cântecul lui Brahms, Gute Nacht, mein Kind . I l-am trimis fără să scriu vreun cuvânt. Cât poate face până în Tirol ? Când îl ia poșta de la cutia mea ? Când va fi în mâinile ei ? Aceeași hârtie care fusese la dispoziția mea... o invidiam văzând ce simplu, numai cu niște timbre, poate face o călătorie atât de complicată. Azi o are ! La ce oră ? Se întreabă Dania de la cine poate să fie ? Bănuiește, desigur. Poate poșta merge mai încet ? Să las să treacă mult timp. O vedeam pe Mady, căreia îi spuneam isprava ce mă calmase pentru câteva zile. Dar Mady mă anunță : „Știi că Dania nu mai este în Tirol. A plecat la Nisa de câteva zile.“ Și notele mele muzicale ? Ce s-a întâmplat oare cu ele ?
Și mult timp între noi, aproape două luni. Numai de la Mady puteam afla câte o noutate, pe care și ea o știa printr-o a treia persoană, nu de la vară-sa personal. Mă întâlneam de câte ori era posibil cu Mady. Ce admirabilă fată este Mady ! Numai de 16 ani, și atât de înțeleaptă, știind atât de multe lucruri ! În stare să privească viața în față, fără nici o asemănare cu Dania. Când îi va da iubitul ei o întâlnire, desigur că nimic pe fața pământului n-o s-o oprească să meargă. Cu orice risc ! Ce minunat este acest curaj la o femeie: pentru o dragoste, cu orice risc. Având ele de pe acum sentimente cărora le rămâne credincioasă, oricât de mult timp ar trece. Dar, bineînțeles, scuza și ea, ca toată familia ei, firea Daniei, prințesa care pretinde orice, poți să-i dai oricât fără să-i ceri nimic în schimb.
Dania trebuia, în sfârșit, să se întoarcă. Dacă aș fi știut ce va urma, aș fi putut cu ușurință să mă consolez in timpul lipsei. Căutam mereu o explicație pentru tăcerea Daniei, dar, după ce am revăzut-o, am știut că era normal să se întâmple așa. Un telefon neașteptat : „Eu sunt, Dania, m-am întors !“ Nu știam ce să spun și nu se potrivea să fiu la telefon atât de încurcat. M-am scuzat mai târziu : „În momentul acela nu mă gândeam decât că sunt nebărbierit și că nu pot să-ți vorbesc așa“. Prețiozitate nepotrivită între doi iubiți care nu s-au văzut de atâta vreme. A răspuns bine : „Asta e tot ce-ai gândit când te-am chemat !“ Dar reflecția mea se potrivea cu felul ei fals de a duce viața, cu parfumul mereu schimbat, cu toaletele nenumărate. Și altădată, când am cunoscut-o mai de-aproape, prima oară când un bărbat s-a încumetat să se strecoare printre secretele ei celei mai ascunse, când s-a zbătut în prada celei mai puternice senzualități care acoperea orice sfială, după ce ne-am desprins unul de celălalt, ea a reflectat: „Și tocmai astăzi nu ești bărbierit !“
Dar povestea cântecului lui Brahms nu s-a terminat încă. Mai târziu Elisabeth Schumann a dat un concert la noi. Eram amândoi în sală. La urmă s-a aplaudat, s-a cerut „bis“. Eram în grupul care aștepta în picioare să se mai cânte o bucată, iar Dania era lângă mine. Și Elisabeth Schumann a bisat Gute Nacht. Credeam că o astfel de întâmplare trebuia să ne lege pentru totdeauna...
O așteptam fără încetare în tot timpul absenței ei. Și nici un semn. După câteva zile, când făcusem socoteala că trebuie să-mi scrie, m-am dus fără de nici o bănuială, surâzător de succesul meu sigur, la cutia de scrisori. Apoi la factorul următor și la al treilea. Am început să-mi dau singur explicații : poate că numărasem eu greșit. Să cerem informații. Din prima zi nu-mi scrie, sunt prea pretențios. Poate că nu mi-a reținut bine adresa. Sau s-a pierdut scrisoarea... Sau... Nu înțelegeam. Plecase cu o nespusă părere de rău. N-avea nici o curiozitate ? Florile pe care mi le lăsase ca o mângâiere nu se uscaseră încă de tot, și eu eram neliniștit, căutând să pricep, uneori indignat. Mady a spus : „Așa e ea !“ Cum așa ? Adică este inutil să aștept un semn ? In fiecare zi, inutil ? Voi vedea factorul venind și nu-i voi ieși în întâmpinare ?
Grămezi de zile. Ce făcea ea în momentul acela, când eu mă plimbam sub ploaie, în frig, prea zăpăcit pentru ca să-mi fi încheiat toți nasturii de la palton ? La un teatru ? La un ceai ? Invitată ? In orice caz, nu chinuindu-se singură... Ceva elegant : are Dania destule rochii ca să se îmbrace pentru fiecare recepție. Să poți asista, cum numai la cinematograf se poate face, la două scene aproape în același timp. Viața mea și viața Daniei. Ce rușine ! Obsedat în această măsură de o păpușă ! Și iar o întâlnire cu Mady. Mergeam la întâmplare, fără frică să ne vadă cineva, orice timp ar fi fost. Mady se preta la frenezia mea, la întrebările care nu mai conteneau. Totuși, suportam. Era miezul iernii, treceau zile scurte, întunecoase, meschine. Dar când a fost prima zi de primăvară, când soarele a strălucit pe frunze, pe drumuri și pe oameni atunci am socotit că tăcerea Daniei este haină, că denotă cea mai deplină uscăciune sufletească și că mă voi răzbuna. Eu nu uit niciodată nimic. Oricât am fost mai pe urmă de prieteni, oricât de bine ne-am simțit împreună, țineam minte că Dania mă umilise odinioară. Și deseori, ca s-o pedepsesc, îmi treceam timpul cu o altă femeie, imediat ce ne sărutasem împreună (știam ce greu ar suporta așa ceva), dar nu îndrăzneam să mă răzbun decât în ascuns, pentru satisfacerea mea. Apoi, Milly...
Uneori, chiar în fața mea, Dania își organizează ziua următoare: să facă o excursie sau o vizită, sau să se întâlnească cu cine știe care cunoscuți. Era vădit că eu nu puteam face parte, ca strein, între prietenii ei vechi, sau între rudele ei. Dar Dania nici nu se gândea la mine. Discuta planul cu aprindere, își propunea toate bucuriile. Chiar dacă planul nu se îndeplinea mai târziu... Am făcut și eu o excursie în munți, iarna, ca să semăn puțin cu Dania. Eram numai eu, cu galoși și cu palton, observând pe ceilalți, invidios, căci îmi examinam neputința, neîntrerupându-mi nici un moment gândurile, ridicol. Dar la întoarcere Mady mi-a spus : „Dania nu mai e în Tirol. E la Nisa !“
Dania face sport, din cauza asta o duc iarna în Tirol. În localități de care eu nu am auzit, dar care trebuie să fie celebre pentru lumea elegantă care vine acolo. Această ființă delicată, fără energie, în voia tuturor influențelor, este în stare să stea vreme lungă în aerul rece, cu urechile și nările înghețate. Și trebuie să mi-o închipui scoborând pe schi pante periculoase cu multă dexteritate. Sporturile, sporturile de iarnă acum ! Poate fi un dușman mai periculos pentru dragostea mea ? Căci eu mă plimbam torturat, învârtindu-mă de o mie de ori împrejurul mesei, schimbând nenumărate discuri de patefon, dar fără să le ascult decât foarte vag muzica, sau schimbând noaptea posturile de radio, fără de nici o alegere ; mergeam pe afară fără să știu dacă e cald sau dacă plouă, nu mai recunoșteam oameni, sau îi priveam cu un surâs absent care-i ofensa; și adormeam fără să bag de seamă dacă am mâncat, numai mestecând niște bomboane sau niște sâmburi de dovleac, o coajă de pâine, nu pentru că mi-a fost foame sau mi-au plăcut, ci pentru că erau la dispoziție, îi găseam după ce făceam un ocol prin cameră. Și schimbam gânduri, presupuneri, mă obseda câte o idee, renunțam la ea. Și dincolo, Dania, în aerul sănătos, simplificându-și preocupările, căci n-are rost în frig și în peisagiul magnific să ai obsesii, nostalgii, să construiești o amintire depărtată. Nu mai există nimic pe lume decât Dania pe drumuri halucinante, mereu în altă parte, cu alți oameni, toți prieteni buni, dar printre ei și cu același om care se întâmplă să nu lipsească. Și apoi mâncările suculente, din care Dania mănâncă din toată inima (tocmai așa !), vinul ; și gluma simplă a celor care se simt foarte bine, și pe care o primești fără de nici o reflecție și fără de nici o sfială. Totul cu bani mulți, fără de nici o economie. Atunci am fost la Noua, lângă Brașov. în excursia aceea am priceput viața pe care o duce Dania, fără de nici o legătură cu mine, și că nici măcar nu-i pot face un reproș, și ar fi fără sens să intre în camera ei si să-mi scrie. Pe colinele de la Noua lunecau pe lângă mine, îmbujorați de sănătate și de fericire, cu gurile întredeschise, perechi de sași, și continuau să stea de vorbă în mers. La cabana de la Noua lumea intra și ieșea, apărând pentru prima oară în viața mea și dispărând pentru totdeauna. Am auzit câteva nume proprii, dar cine mai are răbdare să se gândească la ele ? Sănătoși, roșii, punând fără ezitare mâna goală pe zăpadă. Și Dania ?...
Un fluierat de tren. Dania pleacă. Așa cum face ea, nefiind gata la timp, neștiind cum să-și facă bagajele și cu o lume de necunoscuți care o conduc la gară, printre care eu nu am dreptul să fiu. I-am dat cu o zi înainte o carte la care țin foarte mult, Dominique. Cu foarte multă greutate am găsit această carte la librăriile din București. Din timpul ei de petrecere în străinătate, trebuia să păstreze puțin și pentru mine. Mi-a spus mai târziu : „Am început pe Dominique într-un Palace de la Nisa. Îți închipui ce înseamnă aceasta, ce atmosferă prodigioasă ?“ Dar nu știu cât timp a avut Dania să-și continue lectura atât de intimă acolo, căci cartea aceasta pretinde un decor mai firav. Am pus cartea într-un pachet și am rugat-o să deschidă pachetul numai după plecarea trenului. Știam că o s-o facă curiozitatea să deschidă neapărat pachetul și că va găsi și câteva rânduri de la mine, un ultim rămas bun... „în momentul când citești, ești mereu tot mai departe, auzi zgomotul trenului. Localitățile aleargă pe lângă tine, eu rămân tot mai la urmă. Dar nu fi de tot supărată, privește alături : m-am ascuns printre obiectele tale“... Pe atunci eram destul de naiv ca să cred că Dania trăia această plecare cu mare disperare și că eu trebuie s-o consolez. (Cât a lipsit, Dania n-a dat nici o veste. O dată a vorbit cu Mady la telefon, dar cred că o impresiona mai ales distanța de la care putea vorbi atât de ușor. N-a pus nici o întrebare care să mă privească. Mă consolam: poate că era cineva lângă dânsa și nu putea să întrebe Și o carte poștală pentru Mady: „Inima mea tuturor acelora care-mi sunt dragi“... Mă plângeam lui Mady că aceste cuvinte se puteau adresa la prea multă lume. Mady mă consola: „Ești un prost dacă nu pricepi că numai pentru tine au fost scrise !“)
Pe când era Dania în Tirol, am încercat să fac schi. M-am grăbit să cumpăr costum și schiuri pe când nu ningea încă, și multă vreme, spre amuzamentul tuturor vizitatorilor, aparatele de lemn inutile tronau în camera mea. Și soarele mereu cald, în timp ce în Tirol zăpada acoperea spațiul. Milly mi-a adus în glumă o păpușă mică de pom de Crăciun, un Moș Crăciun aranjat pe niște schiuri de chibrit. Dar la el totul se rezolva mai ușor. Barba albă imensă putea să-i servească drept zăpadă. Mi-am atârnat jucăria de lampă și acum Moș Crăciun oscilează perpetuu, patinând pe aer. în timp ce schiurile masive de om mare continuă să fie rezimate de dulap.
În sfârșit, am putut pleca la Predeal. Câțiva prieteni pe care i-am întâlnit au vrut să mă învețe, dar eram prea intimidat ca să accept pe cineva. Pe locul cel mai singuratic încercam să fac de o sută de ori același drum. Căzături la fiecare pas și lașități când te înspăimânți de cel mai mic obstacol. Unul dintre schiuri mi s-a desprins de picior și m-am căznit o mulțime ca să-l prind. Mă așezam pe zăpadă, dar mă încurcam în cele două lemne, îmi scoteam mănușele, dar îmi înghețau degetele. împrejur, oameni mulți, toți mai pricepuți decât mine. Iată ce organizasem ca să nu fiu de tot inferior Daniei ! Hotărât, sufletul meu e prost construit. Cred că eram singurul care, cu tot frigul și zăpada, continua să se examineze. Teama de a nu importuna pe cineva. Și dacă veneam la vale, mereu găseam în drum o trăsură sau un om, căruia n-aveam curajul să-i țip să se dea la o parte. în timp ce eu. asemeni unei gelatine, aș fi continuat să cobor. Experiența mea de sportiv... Iar renunțarea a fost tragică, parcă ar fi fost vorba de un fapt important. Și avusesem răbdare, întârziasem destul pe colinele de la Predeal.
Abia la București, în drumul de la gară acasă, pe când lumea mă privea cu curiozitate, am redevenit sportiv. Dar încercarea mea a fost un faliment. Știam că nu mai trebuia să fac astfel de eforturi de care eu nu eram capabil. în cameră mi-am regăsit pe Moș Crăciun atârnat de lampă, care schia neobosit prin aer...
Are Dania în valiză rochii destule și pentru Tirol, și pentru Nisa. În grupul de schiori, un domn tocmai se pregătea să-și dea drumul pe pantă, sigur de el, parcă neavând altă preocupare pe lume decât schiul. Tocmai pe când își privea drumul pe care avea să coboare, complect neatent la altceva, fluiera o temă din Beethoven. Temă rafinată, care m-a făcut să cred că n-a fost reținută din întâmplare; domnul cunoștea muzică bună. Deci, chiar în toiul sportului, mai sunt reminiscențe din viața noastră trecută ? Aș vrea ca înainte de a porni cu schiul Dania să pronunțe involuntar numele meu.
Chiar înainte de plecarea Daniei în străinătate, am știut ziua și ora când voi vorbi la radio. Un mijloc prodigios de a corespunde. Dania să-mi audă vocea, suflul, ideile, de la distanță, din locul unde se afla, despre care nu știam aproape nimic, nici numele bine. într-o cameră necunoscută, cu obiecte care pentru închipuirea mea luau în fiecare clipă altă înfățișare, Dania avea să fie atentă la radio București. Eu aveam numai să mă bucur că ea mă ascultă undeva, în timp ce ea putea să mă audă chiar, să discute cu surdul care va sosi pe unde în viața ei de departe. Dădeam eu mai mult, dar n-avea importanță. Mijlocul acesta se potrivea cu temperamentul Daniei. în seara hotărâtă am vorbit cu mare emoție, căci o simțeam pe Dania ascultând. Fiecare vorbă, fiecare intonație. Am făcut chiar, în timpul vorbei, un semn, pe care Dania ar fi trebuit să-l înțeleagă negreșit, un dar prețios trimis prin aer. Dar am aflat târziu de tot, când Dania s-a întors și când chestiunea radioului își pierduse orice actualitate, că ea nu m-a ascultat. Nu i-am cerut explicații, căci m-au durut motivele pentru care n-a fost în stare să mă asculte. Pentru că tocmai atunci n-a avut radio. Sau era cu alții la un loc, și s-a intimidat să caute postul București. Sau tocmai atunci a trebuit să meargă într-o excursie. Sau n-a fost exactă la oră. Semănăm cu un om care se gătește îndelung pentru un bal, se bărbierește cu nespusă băgare de seamă, își așează fiecare fir de păr și fiecare cută la haină, își face chiar, ca niciodată, unghiile cu oja. Și, sosind la locul întâlnirii, constată că luminile sunt stinse, camerele pustii, balul amânat.
Dania are plicuri și scrisori foarte elegante, aduse desigur din străinătate de la magazinul cel mai la modă și cel mai scump. Hârtia este prețioasă, poartă un nume rar, pe care nu-l mai țin minte, iar inițialele (trei, căci Dania nu poate renunța la numele din mijloc, scris cu un y) sunt lucrate cu mare artă. Scrisul ei este mare, cu litere ascuțite, ocupă loc mult și încape foarte puțin pe foaia de hârtie. De fapt, i-am văzut puțin scrisul, căci a ezitat chiar de la început, când trebuia să-mi dea o adresă, și apoi rândurile pe care mi le-a trimis au fost rare, și s-au terminat repede. Nu din prudență, căci nu șovăie să-mi trimită cele mai mari declarații. Un „iubite“ începe. Din incapacitatea de a găsi hârtia, tocul, marca sau cuvintele, întârzie să scrie, cum întârzie să-și aranjeze părul în oglindă, și când, în sfârșit, se hotărăște, o întrerupe cineva, și hotărârea e lăsată pe o altă zi. Aceste domnișoare cu scrisorile foarte elegante scriu foarte greu. Și niciodată nu s-a priceput Dania să-mi trimită câteva rânduri întâmplătoare, scrise pe prima hârtie care-i iese la îndemână, cu adresa incomplectă și cu vorbele confuze, numai pentru că îi e dor și nu mai are răbdare să aștepte. Mă plâng. „Niciodată n-ai fost frenetică la fel cu mine, și a trecut timpul peste tine fără să observi“. Azi, mâine, poimâine, nici o diferență. Și totuși, când stă lingă mine n-are nici un moment de repaos. Fruntea i se încruntă de mai multe ori, își agită mâinile, balansează picioarele. Dar altul este motivul : sângele curge, carnea strigă, adolescența Daniei s-a terminat, acum are nevoie de bărbat.
Dania este evreică și eu sunt creștin; iată o problemă între noi. Am fost totdeauna incapabil să fac astfel de diferențe. Mi-au displăcut evreii murdari, fricoși, tulburi. Dar mi-au displăcut la fel și românii superficiali, șmecheri. Dar n-am știut că la anumite momente se pune chestiunea și pentru acei care nu se interesează deloc de ea. în casa Daniei nu se observă deloc că ea e evreică. Și aș fi observat imediat asta, căci mă dureau orice distanțe aș fi găsit între noi. Numai din pricina aceasta am căutat să-mi spun câteva păreri intime, la care dealtfel nu țineam prea mult. „Ce nu-mi place la evrei este că sunt ascunși, incapabili să se dăruiască total, cu naivitate. Cunosc explicația : au avut atâtea dezamăgiri, încât nu mai au nici o încredere, sunt prudenți. Ar trebui lotuși, față de mine personal, de pildă, să nu aibe nici o teamă. Procedând altfel, demonstrează că sunt proști psihologi.“ Am pornit să discut așa, numai ca să nu ne separe nici un subiect însemnat, pentru ca să mă conving că suntem destul de buni prieteni ca să n-avem îngrădiri în conversație. Dania nu m-a contrazis. A tăcut după obicei. Am renunțat eu la teoria mea, cum fac de câte ori Dania tace. Subiecte întunecate rămân astfel între noi. Dar Dania nu are nici o părere, căci ea este incapabilă să aibe ceva fix în mintea ei. Odată, când era îndrăgostită, m-a dus într-o biserică și mi-a jurat sentimente eterne. Nu i-am cerut eu nimic, nu puteam avea astfel de pretenții. Era atât do emoționată, încât nu puteam presupune că își bate joc de mine. Nu înțelegeam nimic. Și în orice loc considerat sfânt, oricât de strein ar fi cel ce-l consideră, nu poți face jurăminte mincinoase. Asta s-a întâmplat de două ori, și nepregătit, numai pentru că ne ieșise o biserică înainte tocmai când Dania se simțea mai invadată de mine. Nu am avut numai bucurie, mă intriga ușurința cu care face astfel de gesturi, infidelitatea pentru religia ei. Astfel, nu puteam să am nici o încredere pentru tot ceea ce-mi promitea. Avuseseră loc transformări în ea ? Lucruri importante, pe care nu le știam ? Am descoperit-o într-o zi făcând o cruce catolică. îmi povestise despre un prieten catolic. Era pe când l-a cunoscut, foarte deznădăjduită, căci se făcea tocmai separația dintre părinții ei. O îndepărtaseră, era la Viena. Petrecea în neștire, dansa, glumea, în voia ultimului care o ținea de aproape (mereu cu succes la tineri). S-ar fi putut întâmpla orice. Și atunci, un domn, un neamț catolic, mai în vârstă, a înțeles-o fără vorbe și i-a spus autoritar: „Du-te și te culcă. Mâine vom sta de vorbă.“ A doua zi neamțul a ascultat-o și i-a devenit un perfect prieten. Numai grație lui Dania mi-a rămas întreagă. Odată, chiar în preajma mea, la sfârșitul unei scene de dragoste între noi, a primit Dania o scrisoare de la dânsul. A mângâiat scrisoarea, o săruta, parcă îi mulțumea trimițătorului. Primele rânduri începeau : „Nu mi-ai scris de foarte multă vreme“... Obiceiul Daniei... Dar Dania a promis că va răspunde neapărat a doua zi. Normal ar fi fost s-o facă chiar mai înainte. A făcut-o a doua zi ? Bineînțeles, n-a mai fost vorba de aceasta între noi. Dealtfel, probabil că n-am revăzut-o pe Dania decât după câteva zile, după o săptămână poate. Poate cu gândul la acel neamț a făcut Dania crucea catolică. Eu am fost nemulțumit, am găsit o probă de ușurință.
Pe Dania am simțit-o rareori evreică. Odată, a vorbit de niște cunoștințe cu Mady și a pronunțat numai nume evreiești. Sau în felul cum pronunță câteva cuvinte (foarte puține), sau în cei câțiva pistrui de pe nas. Aș fi vrut s-o descopăr pe Dania, rugându-se cu fervoare într-o sinagogă. Aș fi crezut că iubirea ei pentru mine e temeinică.
Un alt prilej de a descoperi diferența între noi este vârsta. Nimeni nu poate să mă socotească bătrân, dar Dania are numai 19 ani. Ce va fi mâine ? Dar ce mă interesează, când nu cred că aș putea construi din această dragoste ceva solid pentru mai târziu ? Acum suntem egali. Daniei nu-i trece prin minte să mă creadă prea mare. Dar care este limita peste care distanța între un băiat și o fată nu poate trece ? Deodată, gândul acesta mă neliniștește, ca și cum n-ar mai fi alte motive de dezordine viitoare între noi. Mă plâng Daniei, ca s-o fac să protesteze și să mă calmeze. Și ea a găsit o vorbă minunată de consolare, care conține în ea toată dragostea pe care o are pentru mine : „Tu n-ai să îmbătrânești niciodată !“
Dania este o fată foarte bogată. Prilej ca să mă consider mereu în inferioritate. Nu ține nici o socoteală de banii pe care-i are mereu la îndemână. Trebuind să fac unele calcule, mă cred meschin. Mi se pare că sunt mereu ofensat. Sau găsesc la Dania ineleganțe. Caută ceva în poșetă și observ o grămadă de o mie de lei. Mă gândesc cu deprimare că [ea] ar constitui leafa mea pe o jumătate de an. Nu-mi mai găsesc nici o valoare, mă doboară bogăția ei, față de care mă simt atât de neînsemnat. Căci nu pot admite ca ea să fie fata de împărat amorezată de un om de rând, eu. Cu toate că m-a amuzat odinioară o istorie în felul acesta. O ceruse pe Dania, în străinătate, cu prilejul ultimei călătorii, un prinț adevărat (are mulți amatori). A refuzat și a cântat toată ziua cu gândul la mine : Iubitul meu nu este prinț...
Dania este cu ușurință generoasă. Uneori îmi sosește de la ea un om cu un enorm buchet de flori sau cu bomboane. A pregătit această surpriză ; aș putea să refuz ? Dar aș putea să fac la fel ? Mă simt umilit. Cum ar trebui să procedez ? Odată, eram amândoi în Parcul Carol. Mi-a arătat poșeta, elegantă, de care era foarte mulțumită. Scotocind-o, a găsit în ea mai multe monede de 100 franci francezi. Mi-a spus pe tonul cel mai simplu : „Nu vrei să iei și tu ?“ Am refuzat de data asta (de ce acum ?), dar prin oferta ei nu se gândea să-și găsească o superioritate. O știu că intră în magazine și nu-și face nici o limită pentru cheltuieli. Rochiile nu-i mai ajung. Acasă la ea tratațiile sunt bogate și nu lipsesc icrele negre sau înghețata, iarna. Nu refuză pe nici un cerșetor. Odată, din automobil (eram cu dânsa), pe timpul unei ploi teribile, a văzut câțiva copii săraci care se adăposteau lingă o fântână. Le-a aruncat bani, cu toate că nu-i cerea nimeni, și copiii nici n-au priceput la început ce vrea această duduie elegantă cu ei. Eu trebuie să mă fac că nu observ nimic, după cum te faci că nu observi când ești cu o domnișoară pe stradă și îți iese în calea ta o murdărie. Pe mine nu mă lasă să plătesc nimic. Mă simt tot timpul iritat, invidios, cu chef de răzbunare.
Mereu are o rochie nouă. Dimineața nici nu pot sta de vorbă cu ea (prin telefon). Este la croitoreasă. Mai ales, cu prilejul îmbrăcăminții, face impresia de parvenită. Te întreabă dacă îți place haina ei și-ți atrage atenția de la ce casă e, chiar de la una din marile case din Paris. Când îi fac reproșuri că prea multă vreme își pierde cu hainele, ripostează : „Numai pentru tine, iubite !“ Poate că așa crede. Dar e sigur că nu și-ar întrerupe obiceiul dacă ne-am despărți, dacă ar putea ști precis că nu-i voi vedea ultima toaletă. De altminteri, numai cu gândul la mine, și-a mobilat camera, în care eu nu voi intra niciodată. Mâine, poimâine, la anul... îi admir rochiile, toate făcute cu o simplitate de bun gust, dar din pricina lor simt distanța între noi. Când o găsesc îmbrăcată la întâmplare, îi sunt recunoscător. (A fost asta de două ori ?) Când o descopăr în aceeași rochie sunt mulțumit că pot s-o recunosc. Este îngrozitor pentru mine că de câte ori mă gândesc la ea, vreau s-o reconstituiesc, imaginea ei se tulbură, căci nu știu cum s-o îmbrac. Din infidelitatea ei față de rochii pot să cred în infidelitatea ei față de oameni. Ea se mai scuză: „Dacă ei vor !“ Este atât de incapabilă să se împotrivească ? Mereu va fi așa, nimic nu se va schimba ? Dar, desigur, asta îi face și ei plăcere, și găsește scuze numai pentru neseriozitatea acestei plăceri. (Ea, care pretinde că e pasionată de idei oricât de grave). Când îi spun bună dimineața la telefon, o întreb în ce fel e îmbrăcată ca să pot vedea ceva, și nu numai auzi, și atunci ea întârzie, să-mi dea cât mai multe detalii. Și dacă îmbrăcămintea ei nu este pusă la punct, și s-ar mai putea vedea unele dedesubturi, colțuri de piele fierbinte, mi-o spune. își face iluzia unei orgii între noi. Bineînțeles, când ajung acolo, trebuie să înving fiecare nasture.
Odaia m-am dus chiar dimineața ca s-o văd. Era în pijama, picioarele erau goale în pantofi. Cât și-o fi pregătit ea această îmbrăcăminte. Am vrut să mă apropii, dar m-a ținut la distanță. Cu atât mai departe, cu câte s-a pregătit să stea mai aproape. Nu m-a lăsat să pun mâna pe piciorul ei gol. Bineînțeles, după plecarea mea, o fi fost dezamăgită că am ascultat-o prea fidel. N-am fost în stare să iau ceva cu forța, oricâtă poftă aș fi avut. Și s-o mai fi gândit că n-am nici un simț de observație: n-am făcut nici o remarcă despre unghiile ei de la picior, făcute cu oja...
Cazul Daniei: toată familia ei se ocupă ca s-o facă cât mai elegantă, mai ispititoare. Sunt atât de mulțumiți de opera lor, că mă întreb cum se vor decide să-i aleagă un bărbat. Dania e mulțumită să se știe frumoasă și nu rezistă la tot ceea ce se face dintr-însa. Daniei i-a plăcut să citească. Știe că noile ei îndeletniciri de fată elegantă nu-i fac cinste. Și atunci se scuză: nu eu sunt de vină, ceilalți. Ca și cum lipsa ei de împotrivire n-ar constitui o greșeală tot așa de mare. îi place să se știe admirată, cu toate că timiditatea o face să se îndoiască asupra ei. Toată ziua e ocupată cu rochiile. Capitolul croitoreselor nu este niciodată terminat. Familia ei poate fi încântată că au făcut din ea o minunată păpușă. Dar, numai o păpușă [!]
Chiar de la ușă m-a întâmpinat într-o zi : „Sunt dezolată, mai este cineva la noi. Nu pot face nimic. Dar, te rog, vino. Pentru mine să cauți să nu te simți prea prost.“
Cuvinte care încurajează. Dar mai pe urmă, câteva ceasuri cât am stat împreună, Dania s-a purtat la fel cu mine și cu tânărul care mai era în salon. Și timpul trecea. Au dispărut chiar o bucată de vreme, și mă întrebam dacă nu era mai bine să plec, dar dam în public necazul meu. Seara ne-am dus cu toții în grădina din spatele casei. Am discutat mai mult cu Dania, și eram încântat că rămăsesem numai cu ea, deoarece tovarășul, deși prezent, nu se amesteca (probabil că nu-l persecutau astfel de preocupări) în discuția noastră. Numai atunci am avut ocazia să vorbesc cu Dania câteva chestiuni mai importante. Era o lună superbă, dar Dania parcă nici nu-și da seama de ea. La un patefon se auzea Ave Maria de Schubert. (Dania m-a întrebat : „Auzi că acum se cântă Ave Maria?“ ...„Bucată proastă, Dania“...) Dar rămâneam un strein. La plecare, în fața tuturor, Dania mă ruga : „Spune-mi un cuvânt“. (Adică „un cuvânt bun“, o declarație.) Eram stingherit și am plecat fără să răspund. Puteam să spun „fereastră“, sau „balustradă“. M-aș fi răzbunat pentru ziua aceea stearpă. Dar efectele răzbunării mele ar fi durat multă vreme ?
Dania este lipsită de realitate. Urmărește un vis, apoi altul, după cum are timp să viseze. Lectura a făcut asupra ei ravagii. Versurile tuturor poeților, din toate țările, îi urmăresc plimbările. Rilke este un poet mare, cel mai mare [!] Dar știi, Dania, că Rilke a fost un om nefericit ? Singuratec ? Lipsit de agremente ? Crezi că l-ai observa în viața artificială pe care o duci ? Cum s-ar potrivi singurătatea lui Rilke cu telefonul [la] care te cheamă în fiecare minut vreun admirator ? Și atunci ce înțeles ar avea vorba pe care o spui cu atâta emoție: „Rilke este cel mai mare poet“ ?
O ! Dreptul de a te apropia în voie de orice om, oricât de profund ar fi, numai pentru că a avut naivitatea să-și publice stările sufletești... Ireal ai trăit cu imaginea mea.. Îmi știai fizicul ? Vârsta ? Un nume propriu, care te obseda, și unele cărți de ale mele. Dar nu o judecată lucidă asupra lor, ci hipnotizată de vreun rând întâmplător.
Obsesiile mele, pornite de la realitate, erau tot atât de prezente și pentru ea chiar dacă anecdota le-o inventa pe de-a-ntregul. Telefonul era astfel foarte potrivit pentru firea ei. Seara, înainte de culcare, putea să-mi trimită toate neliniștele pe care dorințele încă nu bine precizate n-o lăsau să doarmă. „Te aștept, iubite. Las ușa anume deschisă pentru tine. Toată lumea doarme, nu vom fi tulburați. Buzele mele sunt uscate pentru că nu ești tu aici să le săruți. Mă vei găsi goală în întuneric. Vino... Vei vedea ce sâni minunați am. Și șolduri calde, și coapse. Și cu ce frenezie mă voi apropia de tine.“ Spune astfel de vorbe cu exaltare și oricât de mult timp. Minutele treceau peste telefon cum ar trece peste doi oameni alăturați. Odată, eram în grădina casei ei. Mi-a arătat o fereastră : „Aici e fereastra camerei mele ! De câte ori nu te-am așteptat să vii“... Cum s-ar fi putut face așa ceva ? Eram poate vulgar, voind ca visările ei să poată fi construite. Dar când trăiam în obsesia cărnii ei, a sărutărilor ei, a tresăririlor pe care le-aș putea găsi în ea, puteam să fiu fericit că mi se dă un rol de fantomă ? Poate că această lipsă de realitate o face pe Dania să nu dea nici o importanță gesturilor și vorbelor. Au fost înțelegeri între noi care trebuiau să lege pentru totdeauna. Sau despărțirea ar trebui să se facă greu și sa lase în urmă cea mai amară deziluzie. Trebuie ca unele clipe să conteze mereu, să risipească melancolia de câte ori îți aduci aminte de ele. Poate că susținând aceasta, dezvălui mai ales o trăsătură a caracterului meu, imposibilitatea de a mă desprinde de întâmplările prin care trec. Poate că nici nu e nevoie de pretexte puternice, orice amintire e suficientă pentru a produce nostalgii. Fapte mici, dar care mi se par pline de însemnătate. Odată, ne-am dat întâlnire la Parcul Carol. Dar era imposibil de vagabondat pe alei, căci se pregătea nu știu ce petrecere. Am pornit-o la întâmplare, am înconjurat parcul și ne-am rătăcit pe străzi obscure, printre pietre rău aranjate, prin gropi și noroaie. La urmă ne-am așezat la o cârciumă umilă de periferie. Peisagiu strein pentru Dania, căci nu mai asistase la așa ceva decât din automobil sau la cinematograf. Și era desigur de văzut această fată frumoasă, îmbrăcată după ultima modă, rătăcind printr-un cartier obscur. Bineînțeles, Dania savura atmosfera, cu delicii asista la această viață nouă, peste care nedeprinderea ei și cerul limpede lăsau cea mai nuanțată poezie. Mai târziu nu va reconstitui această plimbare unică, nu va retrăi aceleași emoții numai aducându-și aminte ?
Dar ce minunată apariție a avut odată ! Venisem la dânsa și o așteptam după obicei în salon. Ea era în grădinița ei. (O grădină chiar mică are proporții într-un oraș mare.) A sosit îmbujorată de aerul proaspăt și cu două cireșe în mână. Nu apăruseră încă cireșele în oraș, ea făcuse această descoperire în grădina ei. Le-a cules pentru mine, amândouă pentru mine. (Căci n-a primit să împartă frățește.) Cu ce transfigurare mă privea, întinzându-mi cireșele... Din pricina acestor două cireșe, am socotit, Dania, că sentimentele tale pentru mine sunt eterne. Clipe minunate, dar care au dispărut fără să mai lase vreo urmă. Nici o sărutare, nici o vorbă nu contează. Cum, după ce te-ai deprins cu unele sărutări, poți să renunți la ele ? Îi plăcea gura mea, nu se putea schimba prea ușor. Și vorbe calde, nespus de calde. Odată, m-a chemat la telefon. I-a răspuns portarul meu, Nicu. I-a fost recunoscătoare lui Nicu pentru că i-a răspuns politicos, pentru timbrul cu care i-a răspuns. Fără să-l cunoască, i-a promis un post bun, la prima ocazie. Acum Nicu este tuberculos, pentru că telefonul casei mele, lângă care sta douăsprezece ore pe zi de pază, e în curent. I-am explicat eu că n-ar avea nici un rost să amintească domnișoarei de promisiune...
Orice fac cu Dania capătă o culoare de artificiu poate tocmai din cauza mea. Dacă îi iau brațul, o fac cu atâtea ezitări, cu panici, că ea are timp să presupuie că gestul meu este prea îndrăzneț și să se împotrivească. Nu sunt în stare să cânt fără să observ că e fals cântecul meu și că sunt ridicol dacă îl continui. Nu râd niciodată din toată inima. Sau glumesc mai mult decât trebuie, numai pentru că sunt intimidat că am tăcut prea multă vreme. Nu spun cuvinte inofensive, căci ele conțin, cu toate că foarte ascuns, un vaiet, un reproș, o întrebare. Iar râsetul Daniei cu alții nu ascunde nimic dedesubt. Așa sunt de încurcat că, dacă reușesc în sfârșit s-o tutuiesc pe Dania, e destul să vie un strein între noi, să se schimbe decorul, camera numai, ca să reîncep să-i spun „dumneata“. Pentru că telefonul a început să sune tocmai când am vrut eu să-i vorbesc. Sau Dania și-a adus aminte că e frig în odaie și a deschis portița sobei și s-a uitat la foc. Glasul unui strein s-a auzit în camera alăturată... A apărut câinele... Am descoperit că în vasul de flori una dintre flori s-a uscat. Dania mă întrerupe nepotrivit... O mie de posibilități care-mi alungă curajul. (Îmi amintesc nepotrivit, fără de nici o legătură, de un cuvânt vechi, de un oraș, de o casă. Într-un tren nemțesc, în Austria, în perfect întuneric, am auzit : „Hilda, du bist da ?“ „Ja, Vater.'“ „Gut!“ Atât, și de atunci au trecut 20 de ani...) Pentru că afară plouă sau pentru că e senin. Pentru că nu pot să uit lista morților necunoscuți pe care am citit-o în ziua aceea în rubrica unui ziar. Pentru că înainte de a adormi aud pe cineva care râde, aud, tot de pe străzile îndepărtate, lătratul unui câine, fluieratul unui gardist, niște apă care curge, mobilele din jurul meu care dorm, aerul chiar, și nu mă mișc decât cu infinită băgare de seamă, căci cel mai mic gest ia proporții înspăimântătoare. Și astfel, spațiul dintre mine și Dania nu se poate umple niciodată, mereu o iau de la capăt, și nu pornesc mai departe de unde am rămas, truda lui Tantal în infernul care se numește „viata mea“. (Luminile care se aprind sau se sting !)
La început, Dania a ezitat să-mi spuie pe nume. Erau familiarități între noi și, totuși, ea întârzia să mă numească. Desigur, timiditatea ei împărțea prost ceea ce trebuie și ceea ce nu trebuie. Dar ea, ca să amâne, mi-a dat o explicație bună : „Numele este o cameră în care doarme și mănâncă toată lumea. Toți îl întrebuințează. Cele care au mai fost în viața ta înainte de mine s-au jucat cu el, l-au transformat cum au crezut ele că e mai grațios, l-au repetat la infinit, ca să arate că le aparține și au dreptul să facă orice cu el“.
— Inventează tu un nume pentru mine !
— Atunci n-ai mai fi tu. Și aș avea impresia că te umilesc. Ai semăna cu cucoana care s-a plictisit de părul ei veritabil și și-l oxigenează.
Motive bune, dar constatam că eu sunt omul fără nume, cel pe care îl aștepta ea să se urce pe scara de mătase, la miezul nopții, în timp ce ezita să-l primească în salon la ore potrivite din zi. Trebuia să mă bucur ?
De câte ori mă plâng de caracterul confuz al Daniei cuiva care ar putea să-mi explice ceva, unui evreu de pildă (unei evreice mai ales, lui Renée), mi se răspunde : „Nu cunoști anumite medii sociale unde se procedează totdeauna așa“. Adică se confundă sentimentele, se lasă timpul să treacă și nu există nimic prea profund. Totul artificial. Dealtfel, i-am [aruncat] Daniei cuvântul „artificial“ chiar de la începutul cunoștinței. A căutat să-mi demonstreze că nu-i adevărat. Dania nu se cunoaște deloc. Aruncă de la ea orice cuvânt care nu e convenabil, după cum aruncă o rochie care nu mai e la modă. Cred că sunt omul care și-a permis să-i spuie mai multe adevăruri crude. Dar n-am transformat nimic, nici măcar n-am pus-o pe gânduri. N-am schimbat deloc temperamentul ei. După cum Dania nu cunoaște oamenii și lucrurile din jur, așa nu se cunoaște nici pe ea. Reacționează la ultimul fapt, fără să facă vreo legătură cu ceea ce s-a petrecut mai înainte. Și, dacă îi spun vreun adevăr neplăcut, văzând că nu-i produc decât supărare, o împac. Truda mea ar fi inutilă. „Nu ești supărată pe mine ?“ „Pe tine n-aș putea fi niciodată supărată !“ Vorbă încântătoare, dar nimic mai mult. Căci Dania ar proceda la fel cu toată lumea. E incapabilă să aibe același sentiment multă vreme, nu-și face un plan cum să procedeze cu cineva, nu știe bine ceea ce e trecător și ceea ce trebuie să fie permanent.
Nu spune nimic despre viața ei trecută, ca și cum n-ar avea nici o nostalgie. Numai întâmplător a intercalat, între două vorbe : „Pe când eram la Londra“,.. Așa aflu că a fost la Londra. Când, cât timp, de mai multe ori ? Cu cine, ce a făcut acolo ? A avut la Londra mai multă îndrăzneală ? Căci aici se înspăimântă să traverseze singură o stradă. Pentru cea mai mică distanță ia automobilul. Cum apare „Londra“, apar și alte orașe... „Eram la Viena“... „Ai fost la Viena ?“... „De două ori“... „La Paris [?]“... „Și la Paris“... „Ți-a plăcut Parisul? Dar Viena ?“ „Nu“... Gândesc : Dacă a văzui Parisul și Viena numai din trăsură ! Să fi mers, ca mine, pe sub copaci, pășind peste frunze, între Kahlenberg și Leopoldsberg. Să stai de vorbă cu oamenii umili. Dar, desigur, ar trebui să scriu o carte fără sfârșit: de ce voi iubi până la moarte Viena si Parisul.
„În schimb, îmi place enorm Londra !“
Vorbește cald, dar nu-mi dă prea multe explicații. Nici n-am încredere în seriozitatea acestei admirații. Ar trebui ca ea să fie obicinuită să trăiască altminteri, mai natural, fără artificii, fără geamul translucid prin care e obicinuită să privească realitatea. Și trecutul ei sentimental ?
„Cu tine încep toate !“
Apărea câte un nume propriu în conversații, și mă întrebam dacă el nu înseamnă ceva. Vedeam pe Dania ce influențată este, mi se părea imposibil ca până acum să nu mai fi fost nici o ocazie ca cineva să aibe asupra ei puterea pe care o aveam eu. N-o cred atât de pricepută să mintă. Se consideră că e bună pentru că crede că bunătatea și slăbiciunea înseamnă același lucru. Se amuză câteodată crezându-se perversă, dar e joaca unui copil. Mai bine închipuie o poveste de dragoste. O să vadă mai târziu cum o să se termine. Acum declarațiile pot fi oricât de mari. Cunoaște cuvinte cuprinzătoare de prin cărți sau poate imaginează și ea câte ceva. Dania este așa de mică [!]...
Totuși, când te sărut, sau când îmi strecor mâna pe sub bluză, pe carne, tot mai jos, te simt înfiorându-te ca o femeie deplină. S-a dus copilăria, Dania... Un om te așteaptă ca să-ți spuie treburile lui de peste zi. Să-ți dea cheile casei. Să-ți ceară părerea. Iar seara să-și sature poftele pe trupul tău, să te facă să amețești, și tocmai acolo, în fund, unde ascunzi tu de toată lumea, să primești rod. Nu mai au rost jocurile, Dania...
La telefon ne sfătuiam să ne punem când ne vom vedea o mulțime de întrebări care ar fi făcut să ne cunoaștem mai bine. Dar apoi nu mă pricepeam cu ce să încep. Doi streini. Aveam dreptul s-o sărut, țineam minte ce superbe fuseseră sărutările dintre noi, voiam să refac vechea atmosferă. Dar sărutarea mea era acum uscată, nu-i producea emoție, n-o apropia. îmi alegeam numai vorbele care puteau să alunge frigul dintre noi, dar eram mereu întrerupt : intra servitoarea, care servea ceaiul sau aducea vreo veste ; soneria unui musafir (musafirul trebuia neapărat primit); sau cineva care aducea vreo vorbă pentru domnișoara, flori de la vreun admirator ; mai ales ne întrerupea telefonul. Eram deprimat, sătul să mai continui. Până la urmă atmosfera se încălzea între noi. în ce fel, n-aș putea spune, n-aș putea explica exact momentul. Munca mea nu fusese inutilă. Înlănțuirea noastră era deplină.
Speteaza canapelei, peretele, orice era bun să-și sprijine capul, pentru ca sărutările noastre să fie mai adânci. Momente superbe. Atunci fugea timpul. Constatam, în sfârșit, că trebuie să plec, trebuie s-o las pe Dania. încă o sărutare, din drum, spre ușă. La cealaltă ușă, în antret, lângă ușa de intrare. Nu mai exista nici o sfială de nimeni, putea să intre oricine. Dania se ruga, pierdută : „Încă o minută !“ N-avea nici o importanță cât arăta ceasul, încă o minută ! O lăsam dezolată, nici nu cred că mai putea face un pas ca să se uite după mine pe fereastră. Fusese dureroasă despărțirea, dar constatam că, mergând prin răcoarea serii, strecurându-mă printre trecători, mă refăceam. Căutam un telefon, să-i spun bună seara înaintea nopții care se așternea peste noi. Eram fericit, exultant, mândru de povestea mea. Dar un gând se strecura, îmi alunga calmul : „Cum nu s-a priceput să se gândească la o nouă întâlnire ? Și mâine va fi o zi stearpă ca și cea de ieri, și tot ce se întâmplă între noi nu ne leagă deloc ?“
Dania nu minte niciodată: una din mândriile ei. Are un alt obicei. La o întrebare mai precisă tace — sau răspunde printr-o altă întrebare, ca să depărteze discuția. Și aceste obiceiuri nu vor purta numele de minciuni ? Cunosc stratagema. La început luam tăcerile ei drept aprobare, sau minunată sfiiciune. Savuram răspunsurile ei șirete. Conțineau grație, vocea proaspătă a unei „jeune fille“. Mai târziu am priceput că din pricina acestor mijloace, pe care Dania le întrebuința fără îndoială instinctiv, nu putea înainta prietenia noastră. Atmosfera în care trăia era foarte împodobită, dar artificială. Sentimentele Daniei rămâneau la suprafață, era imposibil o adâncire. Zâmbete, cuvinte fermecătoare, dar nimic venit deodată, fără nici un aranjament. O rochie cu foarte multe ornamente parcă. Mătase, fără îndoială. Dar mătasa presupune luciu. Dealtfel, nu puteai pune greutate pe nici o vorbă de a Daniei. Din ce spunea, puteai să extragi numai bucurie pentru momentul acela. Mi-a dat jurăminte pe care nu i le-am cerut. Promisiuni, planuri. Ce s-a ales din toate acestea ?
Îmi aduc [aminte] de vorbe calde de la ea, și au fost trimise cu atâta emoție, că mă mir că n-a avut nici o durată. Acum îmi apar la întâmplare, ca cerul într-o noapte întunecoasă. Mi-a spus, de pildă : „Te iubesc mai mult decât orice pe lume, mai mult decât pe tatăl meu !“ Daruri pe care n-aș fi avut curajul să le pretind eu. Nu se pot admite glume sau perversități pe această temă. Dar colecția de vorbe pe care mi-a dat-o Dania este foarte mare, am ales la întâmplare. Și o fată de 19 ani este prea mică pentru ca să priceapă că astfel de jocuri nu sunt permise ?
Dania parcă avea chiar frică de anumite vorbe. Nu pricep cum era în stare să citească unele cărți mai crude. Nu erau elegante, nu se potriveau cu rochiile ei frumoase, pe care și le schimba în fiecare zi. I-am spus : „Am impresia că ți-e teamă să vorbești. Trebuie să te învăț să vorbești. Spune după mine : copac... copac... masă... masă... fereastră... fereastră.“ „Ce rost are asta ?“ Nu înțelegea ce vreau de la ea. Dar nici eu n-aveam mai multă îndrăzneală. „Copac“, pe care o făceam să-l repete, era complect inofensiv. Și regretam că ea nu este în stare să spună unele cuvinte pe care nici eu nu le spuneam tare.
Erau unele lucruri grave între noi, pe care le făceam pe ascuns, hoțește, ca să nu știe nimeni, nici chiar noi. în conversații, nu făceam nici o aluzie la unele înțelegeri pasionate, pe care le trăisem, și pe care ne pregăteam să le trăim din nou. Nu este obiceiul să exprimi tot ceea ce faci, dar pentru Dania e caracteristic, trebuie să ții seama de asta dacă vrei s-o definești.
Întâlnirile noastre obicinuite de la casa ei se petrec cam la fel. Mai întâi, la telefon : „Iubite, vrei să vii la mine ?“ Mă întreabă după o ezitare. Răspund : „Da ? în cât timp ? într-o oră ?“ „Mai curând, cât mai curând posibil. Acum cât e ceasul ?“ Dania nu știe niciodată cât e ora, cu toate că are un ceas la brățară și altul în fața ochilor, pe perete. Vra să zică, ea nu se uită de o mie de ori la ceas, ca să vadă cât mai are de așteptat până ce să poată vorbi cu mine ! „E ora cinci. Voi fi acolo la ora șase.“ „Mai repede, iubite, mai repede !“
Ajungeam cât puteam mai repede. Eram primit în salonul de mijloc. Dar aveam mult de așteptat, aproape o jumătate de oră. Scriam sau luam o carte și citeam. Mă deprinsesem cu aceste așteptări. Numai la început m-am întrebat cu îngrijorare, dar și cu curiozitate, ce putea să facă ea în timpul acesta. Mă chemase cât mai repede, și acum întârzia. în sfârșit, sosea. Se scuza convențional de întârziere. Dar nu-i făceam nici o obiecție, era inutil. Trebuia s-o primesc cum se prezintă, așa absurdă, să nu mă împotrivesc cu argumente. Numai acceptând gesturile Daniei ca naturale nu eram umilit.
Începea conversația noastră stângaci, Dania nu mai păstra nimic din febrilitatea cu care mă chemase la telefon. Orice vorbă apărea de sine stătătoare, nu atrăgea nimic după ea. Dania nu mă întreba ce făcusem de când nu mă văzuse. Dar nu spunea nimic nici despre dânsa, ca și cum n-aș fi avut nici un drept asupra vieții ei de fiecare zi. Eu nu întrebam, căci mă jignea tăcerea ei. Sau, când întrebam, îmi răspundea ceva atât de ciudat, fără de nici o legătură cu închipuirile mele, încât renunțam să continui. În unele zile mi-era nespus de dor de ea. îmi imaginam viața ei în camerele pe care le știam, între oamenii pe care îi cunoșteam puțin. îmi făceam iluzia că e disperată că are mereu pe cineva în preajmă și nu-mi poate telefona, nu se poate apropia de mine deloc, nici măcar pe calea aceasta aeriană. Casa ei călătorea în spațiu, părea acum la o distanță imensă. Părea neverosimil că aș putea ajunge pe strada aceea într-un timp foarte scurt. Eram nefericit, îmi făceam iluzia că se petrecea cu Dania o nefericire asemănătoare. Dar aflam : „Am fost cu niște prieteni la cinema“. Cine erau acei prieteni ? Cum s-a întâmplat ? Căci cinematograful este rar în viața Daniei. Eu nu i-aș fi putut propune așa ceva.
Plecările Daniei mai cu seamă mă deznădăjduiesc. Deodată, Dania plecată în lume ! Locul unde merge capătă un semn pentru eternitate. îi imaginez trenul ei și, ajunsă acolo, casa ei, camera, oamenii. Vestea plecării ei îmi vine pe neașteptate, fie că ezită să mă anunțe dintr-o dată, fie că nu și-a adus aminte să mă deprindă. Acum m-am obicinuit să aflu așa ceva, oricând, cu toate că nu fusese vorba cu o [clipă mai] înainte. Pe ce baze șubrede este rezimată fericirea mea... Și așa trebuie să urmeze la infinit ? Până când ? De ce să aștept ziua de mâine, care nu poate să aducă nimic nou ? Se va transforma Dania ? Căci de transformarea ei depinde totul. Trebuie să-i pun o condiție : dacă nu, să ne despărțim ! Riscul ar fi mare, căci Dania nu s-ar opune nici în cazul unei despărțiri. O veste proaspăta : „Trebuie să plec la Vâlcov !“ Trenul, până la Galați, și apoi vaporul. Valurile Dunării. Și orășelul acela atât de pitoresc, cu drumurile lui de apă. Semințe de floarea-soarelui. Dania ! Îți vei aminti de plimbarea noastră de la Șosea. Vei cere semințe, și, în gestul tău, vei vedea un semn de fidelitate pentru mine. Această plecare a plutit în întreaga noastră întâlnire, chiar dacă, sfios, ii vorbeam despre altceva. în sfârșit, în ziua plecării m-am întărit:
— În definitiv, la ce oră pleci ?
— Ori la ce oră ți-aș spune, tot ai fi nefericit, ai broda...
Avea dreptate, n-am mai insistat. De ce atât de repede ? De ce atât de târziu ? N-are timpul să mă mai vadă... Pentru orice oră de plecare aș găsi motive să mă necăjesc. Să las mai bine să treacă timpul la întâmplare. Poate pleacă acum. Sau peste o oră. Sau deseară. Sau a amânat plecarea. Și cu cine pleacă ? N-o mai întreb. își va lua o carte să citească pe drum ca să poată rămâne singură ? Cum să mă plâng : „Dania, atât de puțin depind plecările tale de mine !“
Nici o asemănare între Dania și fratele ei, Raul. Dania rămâne delicată, fragilă, surâzând nevinovat. (Și cu uimire constați la ea o oarecare forță fizică. Mâna i-o deschizi cu greutate. Mi s-a spus că doarme perfect și suportă oboseala. Sporturile, începute poate ca modă — pentru că are costume elegante, iar instrumentele trebuit[oare] sunt aduse tocmai de la Londra și de ultimul sistem — i-au și folosit. O! Geanta de vânătoare îmbrăcată în piele de focă, pe care voia neapărat să mi-o dea !) Raul este numai de 12 ani, dar bondoc, bine înfipt în pământ, și cu o voce care mereu se aude pretinzând, de pe acum cu toane. Cu tendințe de a se îngrașă, de a deveni mare, cu gropițe în obraz, cu dinții albi și mititei. Un adevărat evreu fericit. Lăsat în voie, se mișcă, ocupă loc, terorizează. Îndată ce sunt la Dania, în camera lor de primire, sosește, și apoi începe o lungă discuție între el și Dania, care îmi distruge din timpul pe care l-am așteptat atâta ca să stau numai cu fata. Dania îl imploră s-o lase, și tonul ei vrea să fie de poruncă, de soră mai mare, dar nu poate impresiona pe nimeni : „Du-te de acum ! Îți ordon să te duci !“ Și el „Lasă-mă să mai stau... Mai stau încă cinci minute !“ Îl obsedează tratațiile pe care servitoarea le-a pus pentru mine, pe masa din mijloc, în servici elegant de porțelan. Prăjituri, înghețată, bomboane, orangeadă în pahare speciale, în care un tub de sticlă delicat ține locul paiului. La cea mai mică neatenție din partea Daniei, Raul ia ceva de mâncare și înghite deodată, ca să nu fie văzut (nu e lăsat să mănânce ca să nu se îngrașe), orice se găsește, și are timpul să puie mâna pe mai multe bucăți de brânză, sau de șuncă, sau chiar pe pâine goală. Deșartă paharul de orangeadă fără să mai întrebuințeze paiul de sticlă. Apucă un pumn de bomboane de șocolată și îmi închipui că-i rămâne toată ziua mâna murdară, cleioasă. Pleca după o discuție de o jumătate de oră, dar curând revenea, căci uitase să spuie „ceva foarte important“. Și apoi, aceeași poveste : „Încă cinci minute !“ Trebuia Dania să întrebuințeze ultimul argument : „Te voi spune lui papa !“ Numai așa îl putea alunga. Dar erau necesare aceste mijloace ca să se facă Dania ascultată ? La plecare constatam că toate bunătățile aduse pentru mine fuseseră mâncate, că toate farfurioarele erau goale, cu toate că fuseseră încărcate mai mult decât trebuia, și mă temeam să nu-și închipuie Dania că eu făcusem jaful care n-ar fi fost prea elegant.
Raul se agita pretutindeni, era mereu așa de pretențios. O scenă de la un concert se poate reține pentru grotescul ei și pentru explicația sufletului Daniei. Nu știu câtă impresie producea asupra ei muzica, nu știu dacă avea gust muzical. După prima noastră cunoștință, i-am trimis câteva discuri (și Malaguena adus de Milly de la Barcelona). Cât le-a cântat ? Și valsul lui Debussy, care este totodată rafinat și ușor de înțeles. Odată, când a trebuit să plec, am venit la ea cu brațele pline de flori, cărți, discuri. Discuri multe, întreaga Missa în si a lui Bach. Mai târziu avea remușcări că întârzia să mi le înapoieze, dar nu cred să le fi cântat pe toate. Pentru așa ceva trebuie să trăiești în singurătate și să nu fii întreruptă la fiecare moment de oameni surzi pentru muzică... Dania având răbdare și timp ca să asculte muzica gravă din 17 discuri, puțin probabil. Nu mi-a dat nici o părere. Dar i-am spus : „Când nu ne vom mai vedea, și de-ți va fi totuși dor de tinerețea ta, vino la un concert. Mă vei găsi cu siguranță. Mă vei simți fără să stai pe scaunul de alături.“ Trecuse mai multă vreme, și am găsit-o la un concert. Nu găsise pe nimeni mai însemnat care s-o conducă și luase cu ea pe Raul, junele. îi zăream : ea, cu surâsul ei obicinuit, care o făcea să pară totdeauna emoționată ; iar Raul, grăsuț ca de obicei, uitându-se la cei dimprejurul lui, făcând impresia că nici un sunet nu parvine până la dânsul, punând o întrebare sorii sale în mijlocul frazei muzicale cele mai fragile, stând cu greu locului pe scaunul său de la stalul întâi (Raul la stal întâi, la Ateneu !), plictisit după cinci minute, fără rost în sala de concert. Îmi făceam socoteala : Dania a luat pe acest însoțitor numai pentru că a voit neapărat să vie. Nu mă văzuse de două săptămâni, poate că a voit să mă întâlnească. Dealtfel, la pauză, Dania s-a sculat ca din întâmplare, ca și cum ar fi vrut să-și aranjeze haina, și a privit îndărăt, căutându-mă în sală.
Totul a durat o minută, bineînțeles, ea nu-și permitea mai mult, dar sunt convins că acesta este înțelesul gestului ei. Neînchipuit de ușor am putut ajunge lângă dânsa, ceea ce, de obicei, în public, se întâmplă anevoie. Raul mi-a spus și simplu mi-a alungat ezitările : „Ce ? Nu vrei să stai lângă noi ?“ Dar lângă ei nu mi s-a pus nici o întrebare deosebită. Dania nu avea nici o curiozitate. Și atunci am început să aud vorbele lui Raul, care nu tăcuse în tot lungul concertului : „Vreau apă !“ E greu să găsești în sala Ateneului un pahar cu apă. Dar era inutil să explici. Raul cerea mereu același lucru. Și deodată Dania s-a sculat, trăgând pe Raul după dânsa, fără să se scuze față de mine, care abia mă așezasem lângă ea, fără să se gândească nici o clipă că cheltuiește un timp care putea să-l treacă alături de mine. Am rămas caraghios pe locul unde fusesem invitat.
Când m-am scoborât și eu, am găsit pe Raul bând apă cu nesaț, pe Dania dând diferite bacșișuri tuturor oamenilor care alergaseră s-o servească. Apoi, întorcându-se spre mine, Dania mi-a spus, mândră, ca și cum și-ar fi îndeplinit o înaltă datorie : „Îi era sete copilului !“
Sentimente false, fără durată, devenite importante din capriciu. Am părăsit sala concertului pe o ușă dosnică, fără să-mi iau rămas bun, nenorocit pentru că Dania n-a avut mai multă pătrundere pentru cazul meu, umilit.
Dar uneori, când mă duc la Dania și-o aștept, în camera de primire, sosește Raul și-mi ține de urât. Ne considerăm buni prieteni și jucăm țintar. Punem amândoi cea mai mare băgare de seamă. Căci gândesc că dacă voi bate pe Raul la țintar, întâlnirea cu Dania va calma atâtea neliniști, mă va face fericit pentru câtăva vreme.
Într-o zi, Dania m-a dus în camera ei. Întâmplare rară, căci ea pretindea că nici un strein nu-i calcă pragul acelei camere. Exagera desigur, totuși, intrarea mea acolo a fost excepțională, și nici acum nu pricep cum s-a hotărât Dania la aventura asta. Dar voia să aibe toate îndrăznelile : abia ajunși, fără amânările obicinuite, a început ea însăși sărutările. A fost o scenă nebună. Rochia Daniei se desfăcuse, ciorapii îi căzuseră, îmbrățișările nu se mai opreau pe patul acela neînchipuit de moale. Dar brusc ușa se deschise (fără nici un zgomot de pași înainte), și își făcu apariția Raul, cu silueta lui caraghioasă, dar grav, serios, om mare. Am găsit o scuză stupidă. Dania, după obiceiul ei, surâdea nevinovat, cu toate că genunchii îi erau goi. După câteva minute de nemișcare, a plecat Raul la fel de neprevăzut. Fără îndoială că meditase îndelung cum să ne surprindă. Un instinct de apărare a sorei sale, cu toate că nu știa bine ce înseamnă o profanare. Dar, mai ales, curiozitate. Când i-am vorbit, după câteva clipe, în odaia de alături, n-am avut impresia că-mi poartă vreo dușmănie.
Mă umilește și mă deprimă. Nici un plan nu pot face cu Dania care să-mi reușească. „Te voi face să cunoști cărți minunate“ sau „muzică bună“. Este încântată, va asculta ce-i voi spune. Dar niciodată nu se poate începe ceea ce am hotărât cu entuziasm. Niciodată ! Nu o întâmplare fără noroc. În fiecare zi câte o deziluzie. Și lupta mea naivă de a voi să schimb ceva. ,,E minunat, Dania, programul la radio București peste două zile. Muzică veche italienească. Și ce minunate sunt miniaturile italienești din secolul al XVII-lea. Și ce necunoscută ! Mereu ai surpriza să asculți o bucată extraordinară pe care n-o știai. Vei asculta și tu !“ „Ce bun ești că-mi spui și mie !“ „Și ce minunată va fi tovărășia noastră, prin spațiu, vibrând la aceleași sunete. Vom izbuti să alungăm distanța dintre noi. Streinii care ne înconjoară, și pe care suntem obligați să-i suportăm, vor dispare. Numai noi doi !“ „Ce frumos va fi !“ A doua zi îi reaminteam, chiar dacă mă durea că trebuie să-i reamintesc așa ceva. „O, da ! Concertul despre care mi-ai vorbit tu !“ Chiar în ziua concertului nu-i mai spuneam nimic. Vorbeam împreună o oră la telefon, dar Dania nu-mi făcea nici o aluzie despre sărbătoarea care ni se pregătea. Seara eram, firește, fidel lângă radio. Ce face Dania, se pregătește să asculte și ea în momentul acesta și amestecă bucuria pentru muzica prețioasă cu dorul de mine ? Să-mi închipui că în camera mea pustie nu sunt cu totul singur ? Ce umilință, mai târziu, când voi vedea că m-am înșelat... A doua zi așteptam cu emoție telefonul. Dar conversația începea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu știam și n-aveam curajul s-o întreb ce făcuse ea în timpul acela. O dată numai mi-a spus (s-au repetat de mai multe ori asemenea situații, până când am văzut că trebuie să renunț la ele, oricât de îndrăgostită ar fi părut Dania), dar întâmplător, fără să-si închipuie că trebuie să se scuze, fără să arate regretul că a trebuit să renunțe la un plan drag : „A vrut tatăl meu să mergem la cinematograf“. Și iubitoare : „Mi-am adus aminte de o întrebare de a ta, pe care mi-o pui adeseori: «Est-ce un reproche?» Am repetat-o de nenumărate ori, amuzată că nimeni dintre cei care erau cu mine nu mă puteau înțelege.“ Deci, altceva. Mă bucuram, totuși. Dealtfel, Dania vorbea cu mine cald, îndrăgostită, — aș fi putut să fiu supărat multă vreme ? îi spuneam cuvinte entuziaste despre o carte, iar Dania se emoționa odată cu mine. Dar nu mai aveam curajul s-o întreb dacă, după plecarea mea, a căutat ca s-o citească. Și discuția despre cartea aceea trecea complect, ca discuția despre o țară îndepărtată, pe care n-ai putea-o vizita cu ușurință. Mai ales planurile de întâlnire. Aveam curajul să-i mărturisesc : „Mi-e dor de tine“. „Da !“ „Nu te-am văzut de o săptămână !“ „A trecut o săptămână ! Mâine trebuie să facem ceva, să ne întâlnim.“ (îmi spunea „mâine“, dar ar fi fost normal să-mi răspundă : „Mâine e prea târziu ! Azi !“) „Fără îndoială că mâine !“ Așteptam ziua de mâine în fiecare minută. Dar când, în sfârșit, era timpul să-i vorbesc la telefon, aflam că nu puteam să ne întâlnim. Tocmai pentru ora aceea i se anunțase o vizită. Sau trebuia să plece. Sau... Sau... O mie de motive potrivnice, pe care Dania n-ar fi știut să le înlăture. Nici nu-și închipuia că dându-mi explicații aș putea fi liniștit puțin. Mă simțeam umilit, în luptă cu morile de vânt. Nu mă pricepeam să imaginez singur ceea ce o oprea. Obiceiurile ei difereau complect de ceea ce știam. „A venit un cunoscut de la Viena !“ „A trebuit să merg cu tatăl meu la o fermă de lingă București.“ „M-am dus la curse.“ Nu-mi sosesc cunoscuți de la Viena, n-am vizitat nici o fermă și nu mai țin minte de când nu m-am dus la curse. În felul acesta, orice în viața Daniei era posibil. „A trebuit să scriu o scrisoare unor prieteni de la Danzig !“ Și eu am fost la Danzig. Cunosc orașul, cu împrejurimile, și Marea Nordului, și pe câțiva oameni de acolo. Cuvintele Daniei, mai simple, „am scris la Danzig“, căpătau un prestigiu mai mare decât faptele mele. Și Dania nu se pricepea să-mi explice puțin din ceea ce îmi rămânea necunoscut, să alunge distanțele. „Și mi se pare intolerabil că nu știu dacă dimineața tu iei ceai, cafea cu lapte sau șocolată !“ Planurile mele de fiecare zi, puteam să renunț la ele ? Să-mi prepar o bucurie mare și să nu încerc s-o împărtășesc și ei ? Viața noastră începea numai din clipa când ne întâlneam și se termina când trebuia să ne despărțim ? Tantal, în încercarea lui de a umple cu apă un butoi gol. Și azi, și mâine, și poimâine, în fiecare zi, pentru totdeauna ?...
„Ce nostim trebuie să fie când te trezești cu părul tot încurcat !“
Una din rarele împrejurări când Dania arăta că se gândește la viața mea intimă. „Îți voi aranja eu părul !“ Dania, când ți-e drag cineva, îi ștergi transpirația de pe frunte dacă vine obosit. îl cauți, orice boală ar avea. Și faci haz de vorbele lui cele mai banale. Și dacă spune a, de o mie de ori a, tu găsești un semn de inteligență, și râzi, îți pierzi capul de atâta râset. Nu e nevoie de cunoștințe multe, de talente deosebite, de sforțări. Tu îl accepți așa cum e și găsești prilej să te bucuri de orice nimic ți-ar trimite. Dacă fumează : „Ce nostim fumează !“ Și îți place mirosul de tutun care se desprinde din ființa lui. Și dacă nu fumează ești mândră : „Nici măcar nu se pricepe să ție o țigară în gură !“ Odată Raul a oferit țigări celor mulți care erau în camera ta. Ți-a oferit și ție, dar ai refuzat. Ți-a oferit, semn că uneori primești (cu cine ești ?), și-ți permiți și această eleganță. Dacă el bea, te amuză vinul pe care îl soarbe, și dacă nu bea, iarăși faci haz. Dacă este bine îmbrăcat, reflectezi : „Nu iese niciodată din casă fără să-și aranjeze perfect hainele.“ Iar dacă e neglijent la îmbrăcăminte, iarăși exclami fericită „Nici nu observă cum e îmbrăcat O să trebuiască să iau eu seama de hainele lui !“Dar Dania e preocupată de îmbrăcămintea ei, nu știe cât aș dori s-o găsesc îmbrăcată la întâmplare, numai ca să fie mai repede gata să mă întâlnească. S-o văd în același costum de mai multe ori aș socoti-o mai apropiată, aș putea reconstitui în absență. Într-o zi am surprins-o uitându-se la ciorapii mei : „Întotdeauna tu ai ciorapi foarte frumoși“. Observase de mai demult asta ? în orice caz, cu toate că i-am primit lauda cu satisfacție, știam că nu pusesem nici o trudă în alegerea ciorapilor. A vrut numai să-mi arate că viața mea nu trece pentru ea neobservată, chiar dacă nu avea curajul să facă multe mărturisiri. Sau un fel de a-și exprima gândurile ei ascunse de fată senzuală, cu toate că încă nu știe bine ce înseamnă senzualitatea. Să poată să se uite în voie (tot câteva minute) la glezna piciorului, care o obsedează, sub pretextul ciorapului. Dar n-ar fi îndrăznit să-și mărturisească faptul că ciorapul meu nu durează numai mica porțiune care se vede, ci se întinde și sub pantof, cuprinde cele cinci degete. Și ciorapii ei. Am trăit cu ocazia lor o scenă fermecătoare. Eram amândoi, singuri în lume. Bineînțeles, evoluase de mai multe ori servitoarea, servind ceaiul cu diferite prăjituri, dar asta era obicinuit. Nu fuseseră prea multe întreruperi. Se lăsase seara. Și atunci a venit Mady, întoarsă din oraș. Purta un pachet : „Ți-am cumpărat ce m-ai rugat !“ Cu un instinct minunat Dania mi-a întins mie pachetul. „Desfă-l tu !“ Devenisem omul care avea dreptul să-i cunoască intimitățile. Am desfăcut hârtia și am găsit o pereche de ciorapi noi. Ciorapul Daniei ! Care-i va cuprinde piciorul întreg ! Degetele, pe care n-am putut pune încă mâna, arcul tălpii, călcâiul, gleznele strânse, pulpa, genunchii, genunchii ei... Jocul lor rafinat o dată cu fiecare mișcare... Și mai sus, acolo unde încep secretele !... M-am jucat mult cu ciorapii Daniei, îi mângâiam, îi mototoleam, îi lăsam întinși în întregime, ca să construiască piciorul tot, iar mătasea curgea ca o apă printre degetele mele ; îi auzeam susurul. Așa cum curge sângele în carnea Daniei, când îmi apropii piciorul de piciorul ei.
Este de neînchipuit de ce puțină libertate se bucură Dania. Orice gest, pe care l-ar face mai liber, se interpretează. Nu face un pas singură, pe trotuar, orice oră ar fi. Pretutindeni cu automobilul. A se opri la o cofetărie (alta decât aceea de la care cumpără ea de obicei) este ceva prea complicat pentru dânsa. Probabil că are magazinele ei de la care cumpără, elegante totdeauna, nu din fidelitate, cum îi place să creadă, ci pentru că n-are curajul să intre într-un loc necunoscut, cel mai inofensiv. A porni cu o prietenă pe jos e prea greu. A se duce la cinematograf cu acea prietenă sau a se așeza cu ea la masa unei cofetării constituie o supremă voluptate. Anumite întâlniri, pe care mi le dă, cu oricâte ezitări s-ar face ele, o îndreptățesc să creadă că venirea mea a transformat-o complect. Desigur că, în această frică de faptele cele mai simple ale vieții, ea este prima vinovată... Observațiile familiei, de care ea vorbește cu ușurință de multe ori, n-ar putea-o opri să ia câteodată un tramvai, și nu un taxi, sau să facă o bucată de drum pe jos. Odată ne-am hotărât să mergem la un cinematograf. Bineînțeles, un cinematograf obscur, spre care se merge numai pe străzi secundare, dar unde se ajunge imediat. Părea că e fericită de gestul ei eroic pe care îl făcea pentru mine. La plecare, am văzut că șoptește ceva lui Mady, care era în casa lor, de unde voiam s-o iau. O ruga s-o întovărășească până la cinematograf, căci numai cu mine n-avea curajul. Mady, din aceeași familie și mult mai mică, nu se gândea că e un păcat făcând așa ceva, și cei din familie protestaseră la început, dar se deprinseseră, și acum nici măcar nu mai bârfeau prea mult. M-am plâns lui Mady de firea Daniei, care mă umilea la fiecare moment. Mady m-a încurajat: „Trebuie s-o consideri pe Dania de altă esență decât noi. Farmecul ei este cu atât mai mare.“
Sunt cu Dania întâlniri excepționale, dar niciodată în același loc, cu toate că timiditatea ei ar trebui să nu admită schimbările. O aud la telefon: „Vrei să vii la conferința X ?“ O conferință ciudată, pe care abia o observasem mai înainte, la care nici nu mă gândisem că aș putea să merg. Semn că preocupările ei aveau un alt drum decât al meu. In schimb, pentru un film de artă, pe care îl credeam absolut necesar, inutil insistam să-l vadă. Rugămintea mea rămânea neascultată, cu toate că fusese primită cu emoție. O dată la un parc, o dată la altul. Ne-am întâlnit și la grădinile de la Șosea. Minunată a fost acea întâlnire. Și neprevăzută. Trebuia s-o vizitez, și un telefon : „Știi că n-o să poți veni la mine. Nu e nimeni acasă și n-am voie să primesc.“ Am fost atâta de necăjit, că n-am mai păstrat nici o mândrie să mă plâng. Am impresionat-o, am făcut-o cu ușurință și pe dânsa să creadă că mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Și a hotărât singură : „Să ne vedem undeva !“ „Unde ?“ „La Șosea, lângă pavilionul muzicii.“ Am așteptat-o, dar nu eram sigur că va veni. Se putea totuși ca în ultima minută Dania să fie reținută de cineva. Sau să nu ne fi înțeles bine asupra locului întâlnirii. Sau ora întâlnirii. Poate că exageram temerile mele. Dar Dania putea să procedeze astfel, mă convinsesem de mult de aceasta. Din moment ce nu știa niciodată ce oră era, ce zi era, ce promisese să facă, era natural să nu mai nimerească. îmi mai dăduse odată o întâlnire. Așteptasem o jumătate de oră zadarnic. Mi-a spus apoi: așteptase la câțiva pași de mine, deprimată că eu nu soseam. Un grup de cerșetori îi făcuse cortegiu, căci nu se pricepea să refuze pe nimeni ! Chiar aceiași oameni mereu, țigăncile tânguitoare, cerându-i de mai multe ori. „Și ce tristă eram că n-ai venit !“
Așteptările, Dania, cu speranțele și deprimările lor, le cunoști tu ?...
La întâlnirea de la Șosea totuși Dania a venit. Am pornit pe alei, ne-am așezat pe o bancă mai singuratecă, am mâncat semințe de floarea soarelui și ne-am drăgostit; îmbrățișări fără de nici o frică de oamenii care ne puteau vedea, de lumina care cădea pe noi. A observat deodată Dania ce mult timp trecuse, și am alergat amândoi pe alei, în stradă. Cea mai mică întâmplare avea rezonanțe nesfârșite în noi, întâlnirea din ziua aceea a fost nebunească ; o zi din viața ta, pe care trebuie s-o păstrezi vecinic. Dar a fost o singură zi, ca și cum, ar fi avut un preț prea mare ca să se poată repeta. Un exemplar de artă.
Câteodată o luam și pe Mady la întâlnirile noastre. (A fost greu să-mi dea prima sărutare în fața lui Mady, mai pe urmă se deprinsese.) Rolul lui Mady era trist : să se prefacă streină de ce se petrecea alături, de îmbrățișările noastre atât de pasionate. Un anunț : „Știi că am putea să ne întâlnim în astă seară ?“ „Admirabil ! Unde ?“. „Unde zici tu.“ „În parcul Ioanid.“ „Nu, în altă parte.“ „La Șosea.“ „Nu acolo. “ Orice loc aș fi ales o înspăimânta, căci căpăta contur un plan care trăia numai în închipuire. Am insistat deci pe prima mea alegere. „În parcul Ioanid, neapărat!“ „Da, dar mai trebuie ceva. Să rogi și pe Mady să vie cu mine... S-o rogi tu... Eu nu pot“... Am rugat pe Mady la telefon, care, bună, a acceptat imediat. Ce minunate au fost umbrele noastre pe aleile parcului Ioanid, în timp ce pe cerul senin luna întreagă evolua. A trebuit să suporte biata Mady toate capriciile gurilor și mâinilor noastre. Ceea ce n-a împiedecat-o pe Dania ca la o ocazie, când i s-a părut că Mady nu este destul de ascultătoare, cum ar trebui să fie o fată mică asupra căreia ai dreptul să ai autoritate, s-o certe, să se supere pe ea, și chiar s-o amenințe că o s-o spuie la cei mai mari. Niciodată Mady nu s-a gândit să atragă atenția Daniei că ar putea fi mai prudentă în amenințările ei... Dania e obicinuită să creadă că-și poate permite toate glumele. Mady o admiră total, cum face toată familia, și pentru fiecare slăbiciune găsește o scuză. Socoate că Dania are toate drepturile, că gesturile ei, oricât de capricioase ar fi, sunt necesare, deoarece ea e cea mai frumoasă, cea mai inteligentă... Mai ales, o crede de o logică superbă, fără greș. Niciodată nu poți discuta cu Dania, căci descoperi că are dreptate.
Mă îndoiesc de logica Daniei. Are poate intuiții, șiretenii, nu spune unele observații decât mai târziu, uimind pe cei care socoteau că ea n-a observat nimic, câte o vorbă impresionantă luată din vreo carte. Și despotismul ei instinctiv o face să-și găsească argumentele favorabile. Mady, dulce, suportă și se lasă convinsă. Dealtfel o vede pe Dania chinuită ca să aibe dreptate, și se grăbește s-o aprobe. Dar când judeci limpede, vezi că Dania este o răsfățată, care își permite toate capriciile și că trăiește domol această viață, nici nu se întreabă dacă cumva nu este o privilegiată și dacă viața lui Mady, mult mai umilă prin comparație, nu este destul de tristă. Dimpotrivă, eu pe Dania o consider foarte încurcată în gesturi, în fapte, în vorbe. Numai astfel se pot scuza atâtea umilințe pe care mă obligă să le suport.
