Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul, 1

Patima crudă ce-Aheilor mii de amaruri aduse; 2

Suflete multe viteze trimise pe lumea cealaltă,

Trupul făcându-le hrană la câni şi la feluri de păsări

Și împlinită fu voia lui Zeus, de când Agamemnon,

Craiul născut din Atreu, şi dumnezeiescul Ahile

S-au dezbinat după cearta ce fuse-ntre dânşii iscată.

Care fu zeul ce-i puse pe ei să s-apuce de sfadă?

Fiul lui Zeus şi-al Letei, Apolon. În ciuda-i pe craiul,

Molimă grea răspândise şi oastea-i pornise să piară,

Pentru c-Atrid cutezase pe preotul Hrises să-nfrunte,

Când cuviosul veni la corăbii, în tabăr-ahee,

Ca să-şi răscumpere fata cu-o mare mulţime de daruri.

Cârja de aur ţinând cu podoabe de sfinte cordele,

Daru-nchinat lui Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,

Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii:3

„Voi, căpetenii Atrizi şi Ahei cu frumoase pulpare, 4

Fie ca zeii-ntronaţi în Olimp la război să v-ajute.

Troia uşor să luaţi şi cu bine s-ajungeţi acasă!

Ci-napoiaţi-mi copila robită, primind aste daruri,

Dacă vă temeţi de fiul lui Zeus, de-arcaşul Apolon.”

Asta vorbi, şi cu toţii strigau, învoindu-se-Aheii s-aibă ruşine de preot, primindu-i mândreţea de daruri.

Nu i-a plăcut lui Atrid Agamemnon îndemnul acesta,

Şi l-a respins fără milă pe preot cu aspră poruncă:

„Vezi, o moşnege, să nu te mai prind pe-aici la corăbii,

Ori între noi zăbovind ori încoace venindu-ne iară;

Mi-e că ţi-or fi de prisos a ta cârjă şi semnele sfinte.5Nu-ţi voi da fata-napoi, ba chiar cărunţi-va-n robie6

Tocmai în Argos acasă la mine, de ţara-i departe,

Pânză ţesând la război şi culcându-se-alături de mine.

Du-te dar, nu mă-ndârji, dacă teafăr doreşti să poţi merge.”

Astfel a zis, şi bătrânul de teamă, auzindu-i porunca,

Merse tăcut pe la marginea mării bătută de valuri

unde deoparte stătu şi rugare rosti către zeul

Febos Apolon, născutul din Leto, pletoasa zeiţă:

„Tu cel cu arcul de-argint, tu paznicul Hrisei, Sminteus,

Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfântă, 7

Dacă ziditu-ţi-am eu vreun mândru locaş de mărire,

Ori închinatu-ţi-am grasele buturi de capre şi tauri,

Glasul auzi-mi-l, Doamne, şi-o singură vrere-mplineşte-mi:

Stropii de plâns, cu săgeţile tale plătească-mi Danaii!”8

Astfel rugatu-s-a el. Auzi săgetaşul Apolon şi mânios de pe vârful Olimpului merse la vale

Arcul pe umăr având şi tolba vârtos căpăcită.

Lung zuruiră săgeţile-n tolba-i din spate, când zeul

Plin de mânie porni, nălucindu-se-asemenea nopţii,

Stete deoparte de tabăr-apoi şi da drumul săgeţii.

Groaznic fu zăngănul arcului cel luminos ca argintul.

Zeul întâi nimerit-a în muli şi-n ogarii cei sprinteni,

Dar mai ţinti dup-aceea şi-n oaste săgeţi otrăvite,

Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă9

Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.

Dar într-a zecea pofti Peleianul la sfat ostăşimea, 10

Povăţuit el fiind de zâna cu braţele albe,

Hera, ce fuse-ngrijată că pier de năpastă Danaii,

Când laolaltă se strânse şi fu aşezat-adunarea,

Iutele-Ahile, sculându-se, aşa începu cuvântarea:

„Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem

Iar înapoi, rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,

Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul şi ciuma.

Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul

Care-i de vise tâlmaci, că şi visele vin de la Zeus,

Ca să ne spună de unde-i înverşunul zeului Febos?

Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?

Au poate arsura de fripte mioare şi capre alese

El, dobândind, ar voi de la noi să-şi abată urgia?”

Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii

Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calhas,

Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor,

Şi cârmuise ale Aheilor vase pe mare spre Troia

Numai cu darul ghicirii, cu care-l cinstise Apolon.

Bine cu mintea-i chitind, luă Calhas cuvântul şi zise:

„Scumpe lui Zeus Ahile, tu-mi ceri să vă spun tuturora

Care să fie necazul arcaşului, Febos Apolon?

Eu bucuros o voi spune; ia seama tu însă şi jură-mi

C-ai să fii gata să-mi dai ajutor cu vorba şi fapta.

Mi-e să nu supăr cumva între Domnii Ahei pe acela,

Care-i mai tare ca toţi şi de care cu toţii ascultă.

Biruie craiu-n mânie pe cel care-i stă sub poruncă;

Ciuda-i, măcar că pe o zi şi-o ascunde şi-o-năduşă-n sine,

Colcăie totuşi în pieptu-i şi cată prilej mai pe urmă

Ca s-o descarce. Deci juruie-mi tu, dacă vrei să mă aperi.”

Numaidecât îi răspunse lui Calhas şoimanul Ahile:

„Inimă prinde, destaină şi spune ce cugetă zeii,

Iată, mă jur pe Apolon, iubitul fecior al lui Zeus,

Căruia, Calhas, rugându-te, Aheilor taine dezvălui:

Până ce eu mai viez şi mai văd pe pământ, lâng-aceste

Vase adâncate, niciunul din toată aheimea de faţă

N-o să te-atingă cu procleta-i mână, nici chiar Agamemnon,

Care se laudă aci între Domni că e cel mai de frunte.”

Negreşitorul proroc mai prinse curaj şi răspunse:

„Nu pentru jertfe, şi nici juruite prinoase ne ceartă,

Ci-i supărat el de preot, că prea-l necinsti Agamemnon,

Nu dezrobi pe copilă, nici daruri primi de la dânsul.

De-asta Ţintaşul atâtea necazuri ne-a dat şi-o să deie.

Molima n-o să se-ndure s-abată din tabăr-ahee

Până ce tatălui pe sprâncenata copilă n-om da-o

Fără de daruri şi plată şi nu-i vom aduce la Hrisa

Jertfa spăşirii. Aşa împăca-vom pe zeu îmblânzindu-l.”

Zise şi-ndată şezu; dar iată se scoală-ntre dânşii

Plin de mâhnire şi ciudă viteazul Atrid Agamemnon;

Mintea-i cu totului tot cuprinsă de negrele gânduri

Şi de mânie aprinşi ca focul îi scânteie ochii.

Cată hain mai întâi la Calhas şi astfel îi zice:

„Calhas, tu cobe, în veci nu mi-ai spus o prielnică vorbă;

Răul plăcutu-ţi-a pururi, şi pururi menit-ai a rele.11

Nici ai rostit oarecând şi nici făptuit-ai vreun bine.

Chiar şi acum prorocind, Danailor spui tuturora

Cum că de-aceea pedepse ne dete Ţintaşul olimpic,

Numai că eu am respins bogatul răscumpăr al fetei,

Pentru c-aş vrea înadins ca ea să rămâie la mine.

Drept e că-mi place mai mult decât Clitemnestra, soţia

Din tinereţele mele; doar nu-i mai prejos ca femeie

De pricepută, de harnică ce-i şi de-naltă şi mândră.

Totuşi voi da-o-napoi la părinţi, dac-aşa e mai bine.

Nu voi să-mi piară oştirea, ci teafără toată să-mi fie.

Iute-mi alegeţi o altă răsplată, ca nu cumva singur

Nedăruit să fiu eu între Ahei, că doar nu se cuvine.

Bine cu toţii vedeţi ce fel de răsplată voi pierde.”

Dar îl întâmpin-Ahile şoimanul zicându-i: „Atride,

Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,

Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii Ahei o răsplată?

Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde;

Câte-am prădat în oraşe la Troia, împărţitu-le-am toate;

Nu se mai cade oştirea pe-aceste-napoi să le ceară.

Dă pe Hriseis acuma şi-mpacă pe zeu, iar Aheii

Te-or dărui întreit şi-mpătrit, dacă bun va fi Zeus

Să pustiim a lui Priam cetate temeinică-n ziduri.”

Zise din nou ridicându-se craiul Atrid Agamemnon:

„Nu-mi fi aşa de viclean pe cât eşti de voinic, o, Ahile,

Cel arătos ca un zeu, căci n-o să mă birui cu vorba,

Nici vei putea să mă-nşeli. Ori vrei s-ai răsplată tu singur

Şi despoiat să fiu eu, de mai stărui să dau pe femeie?

Doar dacă mărinimoşii Ahei îmi vor face pe voie

Şi mi-or alege pe alta, totuna la preţ cu aceea.

Nu mi-o vor da-o, eu însumi atunci voi lua de la tine

Darul cu sila. De nu, de la Aias ori chiar şi din corturi,

De la Ulise, şi las' să se-nfurie apoi orişicine,

Dar despre asta putem să vorbim între noi şi pe urmă;

Hai să împingem pe valuri acum o corabie neagră,

Punem într-însa vâslaşii mai repede şi hecatomba

Şi să pornim în corabie pe-mbujorata Hriseis.

Unul să fie mai-marele şi purtătorul de grijă,

Aias ori Idomeneu ori dumnezeiescul Ulise;

Ba chiar tu însuţi, Ahile, tu cel mai cumplit între oameni,

Jertfe s-aduci şi să-mbuni pe izbăvitorul Apolon.”

Crunt pe sub gene privind, răspunse şoimanul Ahile:

„Vai, ferecatule-n sfrunt şi veşnic pornit pe câştiguri,

Cum să se-nduplece Aheii, plecaţi la poruncile tale,

Drumuri să bată sau tari să tot stea la război cu duşmanii?

Nu de necaz pe Troieni, am venit eu cu armia-ncoace,

Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s Troienii de vină;

Nu mi-au răpit ei cirezi, nici stave cumva de-ale mele,

Nu mi-au stricat ei nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia

Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,

Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;

Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,

Că răzbunăm de Troieni, noi, pe fratele tău şi pe tine

Cel făr-obraz! Ci de asta nu-ţi pasă şi n-ai nici o grijă,

Ba chiar mă şi ameninţi că iei de la mine răsplata,

Rodul atâtor sudori şi darul de cinste al oştirii.

Eu niciodată totuna cu tine n-am parte de daruri,

Când cucerim şi prădăm vr'o cetate bogată din Troia.

Ba dimpotrivă, în viforul luptei tot greul îl duce

Braţu-mi cu arma; când vine-mpărţirea pe urmă, tu capeţi

Partea mai mare din daruri, iar eu, mulţumit cu puţinul,

Iar la corăbii mă-ntorc istovit de războinică trudă.

Plec dar în Ftia, căci mai de folos îmi e-ntorsul acasă

Pe legănate corăbii. Nu cred că, lovindu-mă-n cinste,

Lesne tu singur aci grămădi-vei câştiguri şi-avere.”

Dar se răsti la Ahile, grăindu-i, Atrid Agamemnon:

„Du-te dar, dacă ţi-i voia să pleci. Eu nicicând cu rugare

Nu-ţi voi cădea să rămâi; cu mine mai sunt doar şi alţii

Care cinsti-mă-vor, Zeus mai mult ca oricine-nţeleptul.

Cel mai hulit îmi eşti tu între Domnii purceşii din Zeus.

Numai de harţe, de sfezi şi bătăi îndrăgit eşti de-a pururi

Iar dacă eşti un viteaz, vreun zeu vitejia ţi-a dat-o.12

Ia-ţi pe ai tăi şi-ale tale corăbii şi-ntoarnă-te acasă

Şi Mirmidonilor tăi porunceşte. Nu-mi pasă de tine

Şi de-a ta furie oarbă. Dar eu te-ameninţ şi zic astfel:

Pentru că Febos Apolon îmi ia pe copila lui Hrises,

Am s-o trimit însoţită de-ai mei, pe un vas de-ale mele;

Singur apoi mă voi duce la tine, din cort să-ţi iau darul,

Pe-mbujorata Briseis, să ştii tu cât eu sunt mai tare

Faţă de tine ca Domn şi să tremure cel ce cu mine

Una s-ar crede şi ar vrea deopotrivă-nainte să-mi steie!”

Asta i-a zis, iar Ahile simţi negrăită durere,

Inima-n pieptu-i păros îi stătu îndoită pe gânduri:13

Sau de la coapsă, din teacă să-şi smulgă el spada tăioasă

Şi să înlăture-ndată mulţimea, să-njunghie pe-Atride,

Ori supărarea să-şi curme şi capăt să puie pornirii.

Până ce el şovăind pregetă socotindu-se-n sine,

Până ce sabia-şi scoase din teacă, deodată şi vine

Palas Atena din cer; o trimise zeiţa braţalbă

Hera, căci ea purta grijă şi dragoste amândurora.

Stându-i la spate, ea-l prinse de plete bălane pe-Ahile,

Lui vederându-se numai, fiind nevăzută de alţii.

Cum se întoarce-napoi, el vede uimit pe zeiţa

Palas Atena; din ochi ea groaznic îi fulgeră-n faţă.

Şi glăsuind, o întâmpină Ahile cu vorbe ce zboară:

„Ce-ai venit oare, o fiic-a lui Zeus de scut-purtătorul?

Poate venit-ai să vezi cum ştie să-nfrunte Agamemnon?

Una ţi-oi spune, şi cred că aşa cum îţi spun o să fie:

El în curând va plăti-o cu viaţa-i această trufie!”

Dar lui Ahile-i răspunse zeiţa-nstelată-n privire:

„Eu am solie din cer, am venit să-ţi alin supărarea,

Dacă m-asculţi; mă trimise la tine zeiţa braţalbă

Hera, căci ea are grijă şi ţine la voi deopotrivă.

Hai conteneşte cu cearta şi sabia lasă-ţi-o-n teacă,

Numai cu vorbele mustră-l pe el aşa cum îţi vine,

Iată cuvântul îmi dau şi el împlinit o să fie:

Daruri frumoase primi-vei o dată, de trei ori pe-atâta,

Pentru ocara de azi, deci rabdă şi-ascultă-ne sfatul.”

Zise zeiţei atunci Ahile cel iute ca şoimul:

„Cade-se seamă să ţiu de al vostru demând, o zeiţă,

Cât mi-ar fi ciuda de mare, căci asta mai bine-i din parte-mi,

Zeii ascultă mai mult pe acela ce lor se supune.”

Zise. Mânerul de argint cu mâna vârtos apăsându-l,

Sabia lungă şi-o-mpinse în teacă şi dete ascultare

Vorbei zeiţei; iar ea se întoarse-napoi între zeii

Cei din Olimp, la palatele împăvezatului Zeus.

Dar Peleianul din nou începu să-l înfrunte din gură

Pe Agamemnon Atrid şi nu-şi potolea încă focul:

„Tu beţivan, tu obraz de dulău, sperios ca şi cerbul!

Nici cu oştirea te bizui vr'odată să ieşi la bătaie,

Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte

Dintre Ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.

Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă

Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.

Crai care storci pe supuşi, fiindcă domneşti pe netrebnici;

Altfel, Atride, păcatul de-acum ţi-ar fi fost cel din urmă.

Una ţi-oi spune pe faţă şi jur cu sfinţenie mare,

Jur pe toiagul acesta ce nu mai dă frunze şi ramuri,

Nici înverzi-va, odată ce trunchiu-i rămase pe munte

Şi o secure-l ciopli, netezindu-l de foi şi de coajă;

Care toiag la judeţ e purtat de fruntaşi în Ahaia

Spre apărarea dreptăţii şi a legilor date de Zeus,

Şi jurământul amar o să-ţi fie: veni-va o vreme

Când dup-Ahile la luptă cu toţii ofta-vor Aheii;

Dar o să fie târziu, căci tu chiar, cu toată obida,

Nu vei putea să le-ajuţi, când droaie cădea-vor sub arma

Cruntului Hector, şi-adânc te va roade necazul că astăzi

Nesocotit-ai pe cel mai de frunte viteaz din Ahaia.”

Astfel răstindu-se Ahile trânti la pământ cu mânie

Sceptrul în aur ţintat şi îndată se puse pe scaun.

Sta mânios şi-Agamemnon în faţă-i. Atunci se ridică

Meşterul cuvântător şi craiul Pilenilor, Nestor,

Căruia graiul din gură mai dulce-i cura decât mierea.

El până-n vremea de-atunci văzuse trecându-se două

Neamuri de oameni născute, crescute-n cetatea cea sfântă

Pilos, şi acuma domnea peste vârsta de-a treia.14

Nestor, cuminte gândind, aşa începu cuvântarea:15

„Doamne, ce jale cumplită l-ajunse pământul ahaic!

Cum bucura-se-va Priam acum şi feciorii lui Priam

Şi-o să tresalte Troienii, căci mare le-ar fi bucuria,

Când o să afle că voi începurăţi asemenea sfadă,

Voi care-ntreceţi pe Ahei, când e vorba de sfat şi de arme.

Ci ascultaţi, că mai tineri sunteţi amândoi decât mine:

Eu am mai fost ca tovarăş cu oameni viteji mai de frunte,

Chiar decât voi, şi niciunul n-a fost cu dispreţ către mine.

N-am pomenit în viaţă bărbaţi deopotrivă cu dânşii,

Cu Piritou bunăoară, cu Drias, păstor de noroade, 16

Ori cu Cheneu, cu Exadiu şi cu Polifem uriaşul,

Ori cu Egide Teseu, arătos ca un zeu în făptură17

N-au mai fost alţii pe lume mai tari de vârtute ca dânşii,

Foarte puternici în arme au fost şi cu cei mai puternici,

Chiar cu Centauri din munţi, pe care-i stârpeau fără milă.

Eu ca tovarăş al lor mă dusesem din Pilos, din ţara-mi

Cea de departe de tot; mă poftiseră ei de la sine.

După putere luptam singuratic şi eu, dar cu dânşii

Nimeni n-ar fi îndrăznit să se măsure-n ziua de astăzi.

Totuşi de mine-ascultau, ţiind seamă de spusele mele.

Hai dar şi voi ascultaţi: e mai bine s-asculţi şi de altul.

Tu, Agamemnon, deşi eşti puternic, să nu-i iei femeia.

Lasă-i-o; de la început cu ea-l dăruiră Danaii.

Nu te purta, o Ahile, şi tu, duşmăneşte, cu craiul;

N-a fost vreodată de-asemenea cinste părtaş un al doilea

Domn de toiag purtător, dăruit cu mărire de Zeus.

Dacă tu eşti un viteaz şi ai pe-o zeiţă de mamă, 18

El e mai mare, fiindcă-i stăpân pe mai multă oştire.

Hai potoleşte-te, Atride, şi tu; eu te rog cu-nadinsul,

Lasă mânia şi cruţă pe-Ahile, că el este scutul

Nerăzbătut al Aheilor, când se porneşte războiul.”

Zise lui Nestor atunci mai-marele-Atrid Agamemnon:

„Vorbele-ţi toate sunt bune şi drepte, cinstite bătrâne,

Dar mai presus de noi toţi vrea dânsul aicea să fie,

Să-i înfrâneze pe toţi şi la toţi să-şi întindă domnia

Dând tuturora porunci, dar n-o să-l asculte niciunul.

Dacă voinic şi războinic făcutu-l-au nemuritorii,

Datu-i-au oare şi voia pe alţii să-i facă de ocară?”

Sare la rându-i Ahile şi astfel îi curmă cuvântul:

„S-ar cuveni negreşit să-mi zică mişel şi netrebnic,

Dacă pleca-m-aş smerit şi orbeşte la tot ce mi-ai spune.

Altora tu rânduieşte, dar mie să nu-mi dai poruncă.

Nici mai îmi trece prin minte s-ascult de poruncile tale.

Însă eu una ţi-oi spune şi bine înseamnă-ţi-o-n minte:

Braţele nu mai ridic să mă-ncaier cu tine sau altul

Pentru femeie, că dată-i de voi şi de voi mi-e răpită;

Însă din tot ce mai am la corabie-n corturi la mine

Nu vei putea tu nimica să-mi iei cu puterea şi sila.

Haide, pofteşte şi-ncearcă, de vrei ca să vadă cu toţii

Cum şurui-va pe loc sub lancea mea sângele-ţi negru!”

Astfel cu grele cuvinte amândoi între ei se sfădiră,

Şi ridicându-se sparseră sfatul de lângă corăbii.

Merse Ahile spre corturi, la vase totuna de-nalte, 19

Oastea-i cu sine luând şi pe Meneţianul Patroclu.20

Iar Agamemnon atunci spre mare o corabie-mpinse,

Puse vâslaşi douăzeci înăuntru şi jertfa spăşirii

Pentru Apolon, şi-aduse pe fata chipoas-a lui Hrises,

Iar căpitan de corabie a fost iscusitul Ulise.

După ce ei se suiră, plecară pe cale de ape.

Iar Agamemnon da zor să se cureţe oştile-n scaldă.21

Toţi se spălau şi aruncau lăutorile, zoile-n mare

Şi lui Apolon dau jertfe, ardeau hecatombe depline,

Capre şi tauri pe marginea mării cea neroditoare,

Fumul de arsură a fripturii la cer se suia-n rotocoale.

Asta făcură prin tabără ei.

        — Iar Atrid Agamemnon

Nu da uitării ce-n sfadă-l făcu s-ameninţe pe-Ahile,

Şi s-a întors poruncind lui Taltibiu şi lui Evribate,

Crainicii lui, amândoi slujitori deopotrivă de harnici:

„Mergeţi acuma la cortul pe unde-i Ahil Peleianul,

Pe-mbujorata Briseis de mână luaţi şi-mi aduceţi.

Dacă el nu vrea s-o deie. – nsoţit de mai mulţi mă voi duce

Eu s-o ridic de la el, şi atunci mai amar o să-i fie.”

Astfel le zise, pornindu-i cu cea mai grozavă poruncă.

Ei peste voie păşind pe aproape de marea pustie,

Merseră la Mirmidoni, nu departe de năvi şi de corturi, 22

Unde-l aflară la cort pe lâng-a lui navă smolită.

Cum îi văzu pe-amândoi, el n-avu deloc bucurie.

Crainicii steteră-n faţă-i, cuprinşi de ruşine şi teamă;

Nu cutezară măcar bineţe să-i dea, să-l întrebe,

Dar dumerindu-se, aşa-i agrăi ca prieten Ahile:

„Crainici, noroc vouă, soli trimişi de bărbaţi şi de Zeus!

Haideţi încoace. Nu voi, Agamemnon e numai de vină;

El doar pe voi vă trimise pe-aici după fata lui Brises.

Du-te şi scoate-o din cort, mărite Patrocle, şi dă-o

Celor doi crainici s-o ducă. Dar martori să fie-naintea

Preafericiţilor zei, tuturor muritorilor oameni

Şi a tiranului crai, dac-o fi oarecând să mai fie

Iarăşi nevoie de mine să apăr de cruntă pieire

Oştile lui. Dar el turbă şi-i orb de cumplită mânie,

Nu-şi mai dă seamă, nici cată-napoi şi-nainte să vază

Cum la corăbii se pot război fără pierdere-Aheii.”

Astfel a zis, şi Patroclu fârtatului său se supuse;

Scoase pe dalba Briseis din cort şi o dete s-o ducă Crainicii.

Dânşii luând-o porniră-napoi spre corăbii;

Silnic femeia păşea împreună cu ei. Iar Ahile

Merse şi stete plângând pe marginea mării albastre,

Singur, departe de-ai săi, privind spre noianul de ape,

Braţele-ntinse şi rugă fierbinte rosti către Tetis:

„Mamă, de vreme ce-mi deteşi din naştere zile puţine,

Cinste măcar trebuia să-mi dea mie-mpăratul olimpic,

Cel care tună-n văzduh. Dar nu mă cinsti el acuma

Cât de puţin, căci marele Domn Agamemnon Atride

M-a înjosit, că luatu-mi-a darul şi-l are la dânsul.”

Astfel a zis lăcrimând; auzitu-l-a mamă-sa, Doamna,

Tocmai din mare, din fund, de pe lângă bătrânul ei tată.

Grabnică ea ca o ceaţă răsare din undele albe,

Vine şi şade-naintea feciorului ei care plânge

Şi-l netezeşte cu mâna şi zice cu drag lui Ahile:

„Ce plângi tu, fătul meu scump? Ce jale te-ajunse pe tine?

Spune-mi tu mie şi nu-mi tăinui, ca s-o ştim împreună.”

Zise din greu suspinând viteazul cel iute ca şoimul:

„Ştii tu, şi ce să-ţi înşir câte toate ştiute de tine?

Fost-am la Teba, cetatea de piatră a-mpăratului Vultur, 23

Am pustiit-o şi-adus-am în tabără prăzile toate;

Oameni şi-avuturi Aheii cinstit împărţiră-ntre dânşii.

Pe-mbujorata Hriseis o deteră lui Agamemnon.

Tatăl ei, Hrises, ca preot slujind lui Apolon arcaşul,

Vine la vasele Aheilor cei ferecaţi în aramă,

Vrând să răscumpere fata-i cu o mare mulţime de daruri.

Preotu-n mână ţiind pe o cârjă de aur cununa Zeului

Febos Apolon, de-Ahei se ruga deopotrivă,

Dar mai cu seamă de-Atrizi, cele două mai mari căpetenii.

Cum l-auziră, cu toţii strigau, învoindu-se Aheii

S-aibă ruşine de preot, primindu-i bogatele daruri.

N-a fost îndemnul acesta pe plac lui Atrid Agamemnon

Şi fără milă respinse pe Hrises cu aspră poruncă.

Foarte-amărât se întoarse bătrânul şi ruga-i rostită

Febos voios auzind, că mult mai ţinea el la preot,

Vajnic începe să tragă-n Ahei, de picau din oştire

Morţi cu duiumul şi-n tabăra mare zburau ucigaşe

De pretutindeni săgeţi. Dar cum tâlcuitu-ne-a Calhas,

Ca un deplin ştiutor, ce cugetă arcaşul olimpic,

Eu cel dintâi am dat sfatul pe zeu să-mpăcăm. Dar de asta

Se-nfurie Atrid şi, sculându-se-ndată-n picioare,

M-ameninţă cu o vorbă ce-acuma o vezi împlinită.

Iată că puser-Aheii pe fată-n corabia neagră

Şi-o petrecură la Hrisa cu jertfe de dat lui Apolon,

Iar pe copila lui Brises, răsplata ce-mi deteră Aheii,

Crainici trimişi de Atrid adineauri din cort mi-o luară.

Însă, tu mamă, de poţi, ocroteşte şi apără-ţi fiul.

Repede du-te-n Olimp şi acolo te roagă de Zeus,

Dacă vreodată făcutu-i-ai bine cu fapta ori graiul.

Te-am auzit doar acasă la tata eu însumi adese

Cum te mândreai povestind că pe Zeus cel negru de nouri

Singură tu între zei îl ferişi de prăpăd şi ocară,

Când s-apucaseră-n lanţuri odată să-l ferece zeii,

Hera, Poseidon şi Palas Atena. Căci tu, o, zeiţă,

Dusu-te-ai şi-ai izbutit pe marele zeu să-l dezlănţui,

Iute chemând în Olimp pe cel cu o sută de braţe,

Căruia zeii îi zic Briareu, Egeon muritorii,

Un uriaş care-ntrece-n putere pe tată-său Cerul.

Dânsul alături de Zeus se puse, fălos de mărire;

Zeii, de el îngrozindu-se, nu-l mai legară pe Zeus.

Ast-aminteşte-i, în faţă-i te-aşterne şi-apucă-i genunchii,

Roagă-l de vrea pe Troieni la arme cumva să-i ajute

Şi cu înfrângeri pe-Ahei să-i împingă spre mal la corăbii,

Pentru ca astfel de craiul lor toţi să se bucure-Aheii

Şi ca să vadă ce orb a fost marele Domn Agamemnon,

Când a făcut de ruşine pe cel mai viteaz din Ahaia.”

Tetis, cu lacrimi în ochi, aşa i-a răspuns lui Ahile:

„Vai, o copile, de ce te-am născut şi crescut ca să suferi?

Bine ar fi fost să rămâi neatins şi neplâns la corăbii,

Căci numărate sunt zilele tale şi scurtă ţi-i viaţa;

Scris e să mori în curând, şi totuşi nu-i altul ca tine

Nenorocit, în palat te-am născut să fii pradă răstriştii.

Eu mă voi duce-n Olimp, pe muntele-n veci troienitul,

Şi-astea le-oi spune lui Zeus străfulgerătorul, şi poate

El să m-asculte. Tu stai până-atuncea la repezi corăbii,

Ţine mânia pe-Ahei şi lupta-ncetează cu totul.

Zeus de ieri a purces şi s-a dus la ospeţe cu zeii

Spre Okeanos departe la bunul norod etiopic

Şi-are să vie-n Olimp în ziua de-a douăsprezecea.

Eu mâneca-voi atunci spre casa de-aramă a lui Zeus

Şi-l voi ruga în genunchi şi poate pe el să-l înduplec.”

Asta zeiţa grăind, s-a dus părăsind pe Ahile

Mult supărat de Briseis cea bine la mijloc încinsă,

Care cu sila luată i-a fost. — Ulise-ntr-aceea,

Sfintele jertfe ducând, cu vasul ajunse la Hrisa.

Cum au intrat în limanul adânc înaintea cetăţii,

Pânzele strânseră, le-adăpostiră-n corabia neagră

Şi răzimară catargul de furcă dând drumul la funii

Şi-naintară vâslind către mal la popas de corăbii,

Cangea lăsară-n afund şi legară frânghii de pripoane.

S-au pogorât după asta cu toţii pe marginea mării

Şi au cărat hecatomba menită lui Febos Apolon

Şi pe Hriseis au luat-o din vasul pe mări plutitorul.

Iar chibzuitul Ulise, ducând spre altar pe copilă,

Tatălui ei cel iubit o încrede şi astfel îi zice:

„Hrises, aici mă trimise mai-marele Domn Agamemnon

Fiica-ţi iubită s-aduc şi să-nchin spăşitoare jertfire

Pentru Danai, îmblânzind pe Domnul de sus, pe Apolon,

Care ne-aduse prin tabăr-amaruri şi vaiete multe.”

Asta rostindu-i Ulise i-o dete, şi vesel bătrânul

Fata-şi primi. Iar oştenii degrabă pe rând aşezară,

Lângă altarul cel bine clădit, ale zeului jertfe

Şi se spălară pe mâini şi orzul sfinţit ridicară.24

Preotul braţele-ntinse şi tare-ncepu să se roage:

„Tu cel cu arcul de-argint, m-ascultă, tu paznicul Hrisei,

Care vârtos ocroteşti Tenedos şi Chila prea sfântă,

Cum înainte mi-ai dat ascultare la ruga rostită

Aspru pe-Ahei pedepsind şi cinstindu-mă astfel pe mine,

Iată şi-acuma fierbinte te rog, împlineşte-mi dorinţa:

Mântuie-ndată pe-Ahei şi înlătură neagra urgie.”

Astfel rugându-se zise, şi Apolon i-ascultă rugarea.

După ce dânşii se roagă şi orzul presară-ntre coarne,

Vitele-njunghie, grumazul sucindu-le, şi le jupoaie;

Coapsele taie din trup, le înfăşură apoi în grăsime,

Împăturindu-le-n două, deasupra pun crudele cărnuri.

Despicături cuviosul aprinde şi toarnă vin negru;

Stau împrejuru-i feciori şi-l ajută cu ţepele-n mână.

După ce arseră buturi şi din măruntaie mâncară,

Carnea rămasă, tăind-o-n felii, în frigări o trecură,

O rumeniră frumos şi o traseră de pe jeratic.

Când isprăviră cu totului tot şi ospăţul fu gata,

Benchetuiau; avea parte la fel fiecare-ntre dânşii.

Când după asta ei toţi potoliseră setea şi foamea,

Cănile ochi le umplură cu vin şi cu apă feciorii,

Şi tuturor în pocale turnau ca să-nceapă-nchinarea.

Astfel Aheii, pe zeu îmblânzind, câtu-i ziua de mare

Cântec măreţ îi cântau şi de-a pururi slăveau pe Apolon,

Izbăvitorul de rău; el sta veselindu-şi auzul.25

Soarele apoi asfinţind şi lăsându-se amurgul de seară,

Ei adormiră cu toţii pe lângă odgoane pe maluri.

Iar dimineaţa, când zorile trandafirii se revarsă,

O apucară pe mare 'napoi înspre tabăra ahee.

Izbăvitorul Apolon un vânt priitor le trimise,

Ei ridicară catargul şi-ntinseră pânzele albe,

Care, suflate de vânt, se umflau; iar sub talpa de navă

Călătorindă pe mare, vuiau răscolitele valuri;

Vasul, tăindu-şi cărare, uşor luneca peste ape.

Când mai pe urmă sosiră pe-aproape de tabăra mare,

Dânşii corabia-mpinseră şi către mal o dădură

Peste grămada de prund şi-i puseră-n juru-i proptele.

Şi dup-aceea, răzleţi, fiecare plecară la corturi.26

Dar, stăpânit de necaz, stătea lângă repezi corăbii

Dumnezeiescul Ahile cel iute ca şoimul. De acuma

Nu mai umbla nicidecum pe la sfatul ce-nalţă bărbaţii,

Nici la război, ci acolo stătea mistuindu-se-n sine,

Dornic în suflet fiind după valma şi larma bătăii.

Când se făcu dimineaţa în oara de-a douăsprezecea,

Zeii cei pururi atunci spre cer o porniră cu toţii,

Zeus fiindu-le-n frunte. Dar Tetis nu uită rugarea

Fiului, ci răsărind din afunduri pe undele mării,

Mânecă-ndată spre-a cerului boltă şi suie Olimpul.

Singur îl află pe cel care tună-n văzduhuri, pe Zeus,

Stând pe-a Olimpului culme, pe cea mai înaltă din toate.

Cade-nainte-i smerit şi cu stânga luându-i genunchii

Şi sub bărbie uşor cu dreapta atingându-l, zeiţa27

Roagă-se astfel şi zice-mpăratului celui din slavă:

„Dacă vreodată cumva între zei te-am slujit, o Părinte,

Fie cu graiul ori fapta, te rog împlineşte-mi dorinţa:

Cinste dă fiului meu, care scris e să moară, sărmanul,

Mai timpuriu decât alţii. Şi totuşi Atrid Agamemnon,

L-a înjosit mai deunăzi, cu sila luatu-i-a darul.

Tu dar încalte cinsteşte-mi-l, Olimpiene-nţelepte;

Fă ca Troienii pe Ahei să tot biruie până ce Aheii

Cinste arăta-vor feciorului meu şi spori-i-vor mărirea.”

Asta i-a zis; nouraticul Zeus nimic nu răspunse.

Stete tăcut îndelung, iar Tetis, precum s-apucase,

Sta încleştată de el şi iar îi vorbi rugătoare:

„Spune-mi un singur cuvânt, învoieşte-te ori mă respinge,

N-ai doar vreo teamă de asta, că vreau să ştiu bine

Cât de puţin preţuită sunt eu între zei şi zeiţe.”

Dar îi răspunse grozav îndârjit nouraticul Zeus:

„Ai să pui vrajbă-ntre mine şi Hera, şi-i vai ce-o să fie

Când mă va scoate din fire, rostindu-mi cuvinte de-ocară,

Doar şi aşa între zei îmi tot caută price şi-ntr-una

Mă-nvinuieşte că eu îi ajut pe Troieni la războaie.

Tu depărtează-te acuma, căci poate să prindă de veste;

Eu îngriji-voi de vorba ce-mi spui, ca să fie-mplinită.

Iată, ca tu să mă crezi, eu capul mişca-voi, plecându-l.

Semnul acesta-ntre mine şi zei e destulă-ntărire;

Nenşelător şi cu totul statornic şi urmat de-mplinire-i

Orice voi spune c-un semn ce voi face din cap întărindu-l.”

Zise şi semn de-nvoire făcu din sprâncenele-i negre;

Pletele-i dumnezeieşti din creştetul cel fără moarte

S-au revărsat pe obraz, şi-a vuit de cutremur Olimpul.

După ce ei s-au vorbit, au plecat despărţindu-se. Tetis

Din luminosul Olimp a sărit în adâncul de mare;

Zeus în sală-a intrat, în palatu-i, iar zeii cu toţii

S-au ridicat înaintea părintelui lor de pe tronuri

Ca să-l întâmpine, necutezând să-i aştepte sosirea.

Astfel şezu el pe tron. Dar Hera-l pândise cu ochii

Şi-a priceput că la sfat tăinuise-mpreună cu Tetis

Cea cu picioare-argintii, copila Bătrânului mării.

De-asta din gură-ncepu să înghimpe deodată pe Zeus:

„Spune-mi, cu care din zei ai stat iarăşi la sfat, o viclene?

Veşnic plăcere găseşti, când eu sunt departe de tine,

Planuri ascunse la cale să pui, dar din tainele tale

Tu niciodată nimica nu vrei să-mi dezvălui şi mie.”

Zise-mpotrivă-i părintele zeilor şi-al omenirii:

„Hera, nu trage nădejde ca tot ce voi pune la cale

Tu să cunoşti; îţi va fi cu-anevoie, deşi mi-eşti soţie.

Ce se cuvine s-auzi, niciunul din zei şi din oameni

N-are s-o ştie-nainte ca tu s-o cunoşti de la mine.

Dar ce eu cuget să fac înadins, făr-a zeilor ştire,

Asta să n-o cercetezi şi să nu mă întrebi de-amănuntul.”

Hera ochioasa, velita zeiţă, răspunse lui Zeus:

„Ce fel de vorbă grăit-ai, amarnice fiu al lui Cronos?

Nu te întreb niciodată şi nu iscodesc ale tale

Gânduri; ba chiar, tu chibzui în tihnă şi faci după voie.

Tare mă tem însă eu să nu mi te-ncânte-acum Tetis,

Cea cu picioare de-argint, copila Bătrânului mării,

Care din zori a venit şi-a căzut la picioarele tale.

Pare că chiar înadins te-ai legat să-l înalţi pe Ahile

Şi o mulţime de-Ahei fără milă să pierzi la corăbii.”

Dar supărat o întâmpină aşa furtunaticul Zeus:

„Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pânditoare;

Totuşi nimica tu n-ai să poţi face, ba mai oropsită

Fi-vei de mine, şi asta cu mult mai amar o să-ţi fie.

Dacă-i aşa cum îmi spui, să ştii tu c-aşa-mi place mie.

Şezi şi taci molcom acolea şi vorba mi-ascultă mai bine;

Nu vor putea nicidecum să te-ajute toţi zeii din slavă,

Când voi veni şi-oi întinde la tine cumplitele-mi braţe.”

Asta grăi, şi fiori au cuprins-o pe ochioasa zeiţă;

Molcom tăcu şi se puse pe tronu-i cu inima frântă.

Jalnic oftară toţi zeii cereşti în palatul lui Zeus.

Numai vestitu-ntre meşteri, Hefest, luă-ndată cuvântul,

Doar ca să-şi mângâie mama, zeiţa cu braţele albe:

„Mare blestem o să fie, jălanie nesuferită

Dacă, de dragu-unor oameni, voi nu veţi curma sfădălia,

Zarvă-ntre zei aducând. La urmă se duce tot gustul

Mesei bogate de-aici, dacă-ncepe să biruie răul.

De-asta un sfat îi dau mamei, măcar că şi ea e cuminte,

Blând să se poarte cu tata, pe voia lui Zeus să facă,

Şi să-l împace pe el ca să nu ne mai tulbure-ospăţul.

Numai să vrea înadins, străfulgerătorul olimpic,

Ne-ar şi zbura de pe tronuri, căci el e cu mult mai puternic.

Ia-l cu frumosul şi spune-i cuvinte blajine, că-ndată

El ne va fi-ndurător, părintele Olimpianul.”

Asta-i grăi, şi apoi, repezindu-se, mamei întinse

Cupa cu gemene toarte şi-adause el după-aceea:

„Fii cu răbdare şi-ndură, o mamă, deşi eşti mâhnită;

Inima-mi plânge de dragă ce-mi eşti, când te văd toropită.

Nu voi putea să-ţi ajut, cu toată nespusa-mi durere;

E-ngrozitor când te pui cu-Olimpianul. Ştii bine,

Am încercat mai demult şi-am vrut să te apăr de dânsul,

Dar m-a luat de picior şi din pragul ceresc mi-a dat drumul,

De m-am dus cât e ziua de mare, şi numai spre seară

Bietul căzut-am în Lemnos, şi-abia era suflet în mine.

Cum am picat la pământ, bărbaţi Sintieni mă luară.”

Zise, şi asta-auzind zâmbi cea cu braţele albe

Şi de la fiul ei cupa primi ea cu zâmbet pe buze.

Dânsul apoi începu de la dreapta pe rând în pahare

Zeilor dulce nectar să le toarne din cănile pline.

Zeii ferice cu toţii în hohote lungi izbucniră,

Cum îl văzură pe şchiop gâfuind şi trudindu-se-n sală.

Astfel ei veseli din zorile zilei şi până spre seară

Benchetuiau şi-avea parte de masă la fel fiecare.

Cântec frumos le cânta şi Apolon din lira-i măiastră,

Muzele toate cu farmec în viers le cântau dup-olaltă.

Dar mai pe urmă, când soarele apuse cu dalba-i lumină,

Zeii s-au dus fiecare grăbit în iatac să se culce,

Unde vestitu-ntre meşteri Hefest cel cu braţe vânjoase

Curte zidi fiecărui cu şart şi pricepere multă.

Merse şi fulgerătorul, Olimpicul Zeus în patu-i,

Unde somn dulce dormea şi-nainte. Suindu-se-acolo,

El adormi lângă Hera, slăvita cu tronul de aur.