1 Invocaţia Muzelor, devenită în tradiţia epică a veacurilor mai noi un banal loc comun, reprezintă în conştiinţa rapsodului străvechi o îndatorire sincer resimţită, izvorâtă din convingerea că meşteşugul poetic e un har dăruit anumitor oameni excepţionali de fiicele lui Zeus.

2 Achaioi, Panachaioi sunt nume date în Iliada laolaltă seminţiilor de greci adunaţi sub zidurile Troiei.

3 Cei doi fii ai lui Atreu, Agamemnon şi Menelau.

4 Ca atâtea altele, aplicate zeilor şi eroilor de-a lungul întregului poem, epitetele „cu frumoase pulpare” sau „pletoşii” revin în Iliada ori de câte ori e vorba de Ahei. Modul acesta de exprimare, întâlnit deopotrivă în epopeile germane ori în cele chirghize, şi în care trebuie să vedem o particularitate a stilului epic, prezenta interesul de a ajuta nu numai memoria rapsozilor, dar şi pe a ascultătorilor, îngăduindu-le răgazuri de destindere în cursul lungilor recitări.

5 „Cordelele” pomenite în v. 14, semn exterior al demnităţii sacerdotale.

6 Soarta prinşilor în război de-a lungul întregii antichităţi. În legătură cu următoarele două versuri, cf. cântul VI, 407-439.

7 Chila, oraş în Troada, în epoca clasică locuit de eolieni. Tenedos, insulă în Marea Egee, faimoasă pentru vinurile ei.

8 Coborâtori din Danaos: alt nume generic dat luptătorilor conduşi de Agamemnon.

9 În Iliada şi Odysseia, obişnuitul rit funerar e incineraţia urmată de îngroparea oaselor calcinate.

10 Fiul lui Peleu, Ahile. În regimul de democraţie militară care caracterizează societatea homerică, adunarea luptătorilor are un cuvânt de spus în desfăşurarea campaniei şi limitează totputernicia capului oştii (basileus).

11 Aluzie, poate, la moartea Ifigeniei, fiica lui Agamemnon, jertfită de Ahei la plecarea în războiul împotriva Troiei, pentru a obţine de la zei vânturi prielnice.

12 În concepţia autorului Iliadei, succesul în orice întreprindere omenească nu atârnă de valoarea individuală, ci de sprijinul acordat de divinitate. Acest sprijin, Olympienii îl acordă după bunul lor plac, Zeus însuşi fiind înfăţişat ca personificarea unei voinţe atotputernice şi arbitrare.

13 În concepţia homerică, inima e înfăţişată uneori ca organ al gândirii.

14 Pilos din Elida, pe coasta apuseană a Peloponesului, unde cercetări recente au scos la iveală ruinele unui palat comparabil ca aşezare şi plan cu palatele din Tirint şi Micene.

15 Fiul lui Ixion, rege al lapiţilor, prieten şi tovarăş de vitejii al lui Teseu. Lupta lor împotriva centaurilor a fost imortalizată pe frontonul occidental al templului lui Zeus din Olympia.

16 Tatăl lui Licurg, regele tracilor edonieni, pomenit în cântul VI, 130-140.

17 Fiul lui Egeu, coborâtor din Erechteu, primul din regii legendari ai Atenei. Isprăvile lui, comparabile cu ale lui Heracle, au fost cântate de poeţii greci, iar Plutarh i-a închinat o biografie în ale sale Vieţi paralele.

18 Tethis, despre care vezi în acest cânt versurile 351 şi urm.

19 Riguros vorbind, „cortul” lui Ahile e o baracă (hlisia), durată din scânduri şi acoperită cu stuf. Descrierea ei se citeşte în cântul XXIV, 450-454.

20 Fiul lui Menoitis.

21 E vorba de o ceremonie lustrală, vastă operaţie de purificare, urmată de jertfe de ispăşire în numele întregii oşti.

22 Seminţie aheiană din părţile Tessaliei, peste care domnea Ahile.

23 Aetion, regele cilicienilor şi tatăl Andromahei, soţia lui Hector. Cf. VI, 395-398.

24 Grăunţele de orz presărate de sacrificatori între coarnele victimei (mai departe, v. 458) aveau rostul de a o purifica. Tot aşa, apa sfinţită cu care aceasta era stropită.

25 În greceşte: Hekaergos, epitet putând însemna: „cel ce îndepărtează primejdia” sau: „cel ce ţinteşte departe” (cu referire la ipostaza de arcaş a lui Apollo). Primul sens a precumpănit şi, în numeroase locuri din Grecia, sanctuare înălţate la sfârşitul unor epidemii proclamau calitatea de „izbăvitor” sau „tămăduitor” a zeului.

26 Vezi nota 19, la v. 306.

27 Gestul nu e familiar, e ritual.

28 Ca şi regii hitiţi şi faraonii egipteni din a doua jumătate a mileniului al II-lea î. Chr., conducătorii Ahei şi adversarii lor Troieni folosesc care de luptă, a căror deprindere şi al căror model par să fi fost împrumutate din Orientul apropiat. Nicăieri în Iliada nu se pomeneşte o cavalerie în înţelesul de mai târziu al cuvântului, şi acolo unde termenul apare în traducere el trebuie luat în accepţia aci arătată.

29 Singurul loc din Iliada unde visul apare ca o divinitate. Peste tot, altminteri se vorbeşte de vise bune sau rele (în general prevestitoare), care nu implică intervenţia unei fiinţe supranaturale.

30 În greceşte, epitetul – care se repetă ori de câte ori e vorba de Troia sau de Mycene – înseamnă „cu uliţe largi”, ceea ce nu exclude, dar nici nu implică un pavaj de lespezi pentru cetatea de scaun a lui Priam.

31 În original: „căruia îi sunt încredinţaţi atâţia oameni şi hărăzite atâtea griji”. Regalitatea homerică e electivă, în ciuda epitetelor „născut din Zeus” aplicate unui basileus sau altuia, şi care ar putea lăsa să se creadă într-o monarhie de drept divin.

32 Ceea ce grecii numeau chitonera un soi de cămaşă de în împrumutată din Orientul semitic, cum o lasă să se înţeleagă etimologia cuvântului. De origine egipteană şi de culoare purpurie, mantia numită pharos e, la Homer, veşmântul prin excelenţă al regilor.

33 Epitet constant aplicat de poet grecilor, purtători de platoşe de bronz, piesă esenţială a armamentului împreună cu coiful, scutul şi pulparele amintite cu alt prilej.

34 În poemele homerice, Pelops nu e pomenit decât în acest loc. În tradiţia posterioară, figura lui capătă însă un relief deosebit, ca erou al unei faimoase întreceri de care, înfăţişată pe frontonul estic al templului lui Zeus din Olympia, şi ca întemeietor al familiei Atrizilor, celebră prin fărădelegile membrilor ei.

35 Frate al lui Atreu, fecior al lui Pelops. La duşmănia dintre cei doi fraţi, pe care Homer n-o cunoaşte, se fac dese aluzii în tragici, începând cu Eschyl.

36 În mod curent, poemele homerice cunosc numărătoarea zecimală. Într-un singur loc din Odysseia (IV, 412) stăruie amintirea unui sistem diferit, pe bază de cinci.

37 În cântul VIII, 562-563, numărul Troienilor şi al tovarăşilor lor de luptă e fixat la 50.000; în ce-i priveşte pe greci, pe baza indicaţiilor sporadice ale poetului, unii comentatori le preţuiesc oastea la 120.000, alţii la 140.000 oameni.

38 Notos, vântul umed de miazăzi.

39 Zephyros, vântul de nord-vest (în raport cu Troia), rece şi vijelios.

40 Adverbul hypermora (în alte locuri hypermoron) implică ideea unui lucru încercat împotriva rânduielii dintotdeauna stabilite, exprimată de Homer prin cuvântul moira. Pornind de la înţelesul iniţial de „lot individual, parte hărăzită cuiva în clipa naşterii”, acest din urmă termen a ajuns să însemne – mai ales la tragici o forţă de neocolit şi necruţătoare, care cârmuieşte totul şi împotriva căreia nu se poate lupta.

41 Fiica lui Tindar, soţia lui Menelau, a cărei răpire de către Paris – deseori pomenită, niciodată povestită în amănunte – e înfăţişată de poet ca unică pricină a războiului troian.

42 Fiu al lui Laerte. Ulise e forma latină a numelui Odysseu, singurul sub care eroul apare în poemele homerice.

43 Ca semn al unei temporare delegări a puterii.

44 După opinia unanimă a cercetătorilor, versul e adăugat.

45 În greceşte, numele înseamnă „neobrăzatul”.

46 Portretul lui Tersit e o caricatură, ca şi numele lui. În această ordine de idei, se poate face observaţia că în poemele homerice frumuseţea e întotdeauna tipică, singură sluţenia prezentând un caracter individual. Fenomenul a fost relevat şi în dezvoltarea artei greceşti, care nu cunoaşte portrete înainte de secolul al V-lea î. Chr. şi ale cărei prime încercări în această direcţie sunt chipurile de lapiţi sculptate pe frontonul sudic al Partenonului.

47 Gerenia, în Messenia, cetatea unde-şi petrecuse tinereţile Nestor. În privinţa substantivului „călăreţ”, vezi mai sus nota 28, la versul 2.

48 Libaţiile de vin curat în cinstea zeilor luaţi ca martori ai învoielilor. În mod obişnuit, la băut nu se folosea decât vinul amestecat cu apă.

49 Invocând divinitatea, grecii priveau spre nord, în direcţia muntelui Olymp. Un tunet la dreapta însemna pentru ei un tunet dinspre răsărit.

50 Textual: „rânduieşte-ţi oamenii după triburi şi fratrii, aşa fel ca fratria să dea sprijin fratriei şi tribul tribului”. După cunoscuta definiţie a lui Engels, care se referă la acest pasaj din Iliada, „fratria era o gintă-mamă împărţită în mai multe ginţi-fiice, pe care ginta-mamă le unea la un loc şi prin care ele descindeau adesea dintr-un strămoş comun”.

51 Rotund sau oval, scutul confecţionat din mai multe piei de taur prinse într-o ramă de metal nu lipseşte niciodată din armamentul luptătorilor homerici. Dimensiunile lui sunt pe măsura puterii celui ce-l poartă, după cum ornamentele – mai sărace sau mai bogate – oglindesc poziţia socială a personajului.

52 Vezi mai sus nota 24, la cântul I, 449.

53 Palatul homeric, aşa cum îl descrie poetul şi ni l-au pus sub ochi săpăturile din Tirint şi Mycene (acum în urmă şi din Pilos), constă în primul rând dintr-o vastă sală lipsită de ferestre (megaron), având în mijloc vatra al cărei fum nu întârzia să producă efectul de care vorbeşte Agamemnon.

54 Unitate de schimb obişnuită în poemele homerice şi firească într-o societate care nu cunoştea moneda.

55 Măcar că eroii lui Homer cunoşteau fierul (vezi mai departe nota 103 la cântul IV, 123), nu trebuie să uităm că civilizaţia dezvoltată de ei era o civilizaţie a bronzului.

56 În prologul Theogoniei lui Hesiod, Muzele sunt puse să proclame: „Noi ne pricepem să povestim născociri aidoma lucrurilor întâmplate. Şi mai ştim, de câte ori vrem, să spunem şi vorbe adevărate!”

57 Versurile ce urmează, cunoscute sub denumirea de Catalogul Corăbiilor, treceau în ochii celor vechi drept un tablou veridic al celei mai depărtate istorii a Greciei continentale şi insulare. Atitudinea criticii moderne e mai puţin încrezătoare, şi informaţiile Catalogului nu-s acceptate decât în măsura în care sunt confirmate de rezultatele săpăturilor arheologice.

58 Trecerea în revistă a forţelor greceşti începe cu Beoţienii, motiv pentru care în antichitate Catalogul era cunoscut sub numele de Boiotia sau Boioteia.

59 Oraş în nordul Beoţiei, între 1400 şi 1200 î. Chr., centrul unei importante culturi, ale cărei vestigii au fost scoase la iveală la sfârşitul veacului trecut.

60 Izvorât din muntele Parnas, Chefisul străbate Focida şi Beoţia înainte de a se vărsa în lacul Copais. Pentru autorul Iliadei el e o divinitate, la fel cu alte râuri din Grecia şi Asia Mică.

61 În original Panellenes – „elinii îndeobşte” sau „toţi elinii” – denumire aplicată de poet triburilor din partea de nord a Greciei. Aheienii, în înţeles restrâns, sunt locuitorii Peloponesului şi ai insulelor învecinate.

62 Ca alte neamuri din antichitate, abanţii obişnuiau să-şi radă partea anterioară a capului, lăsând să crească părul numai pe creştet. Cf. „Tracii moţaţi” pomeniţi în cântul VI, 533.

63 În legătură cu pretenţia atenienilor – urmaşi ai lui Eretheu – de a fi născuţi din pământul Atticei, a se vedea consideraţiile lui Isocrate, Panegyricos, 23-25, şi Panathenaicos, 124-125.

64 Aias, fiul lui Telamon, nu fiul lui Oileus.

65 Zidurile ciclopice ale Tirintului, scoase la iveală în a doua jumătate a secolului trecut, impresionează prin aspectul lor sumbru şi prin masa uriaşă.

66 Şi la Asine, cercetări recente au dus la descoperirea unor importante vestigii din epoca myceniană. O altă aşezare cu acelaşi nume, în Messenia (în sud-vestul Peloponesului).

67 Cetatea de scaun a lui Agamemnon, faimoasă pentru multele-i bogăţii, faimă pe deplin confirmată de descoperirile făcute în a doua jumătate a veacului trecut.

68 Pilos în Messenia, nu Pilos în Elida, cetatea lui Nestor, despre care vezi mai sus nota 14 la I, 252.

69 Sunt motive să se creadă că Dorion trebuie identificat cu localitatea astăzi numită Malthi.

70 Cântăreţ legendar de origine tracă, precum Orfeu, Museu şi alţii, socotiţi de greci precursori ai propriei lor poezii.

71 Mormântul regelui legendar Aipytos; cercetat şi descris în secolul al II-lea d. Chr., de periegetul Pausanias.

72 Faima de insulă populată şi prosperă a Cretei s-a dovedit pe deplin întemeiată după descoperirile făcute pe întreg întinsul ei în ultimii cincizeci de ani. Săpăturile din Cnossos, Festos, Gortyna şi zeci de alte aşezări, unde cercetări sunt în curs, au revoluţionat cunoştinţele noastre despre istoria bazinului egeean, în mileniile III-II î. Chr.

73 În antichitate, Alcesta trecea drept o nobilă întrupare a iubirii conjugale. Jertfa vieţii ei, săvârşită pentru a-l mântui pe Admet, formează subiectul unei mişcătoare drame a lui Euripide.

74 În legătură cu legenda lui Filoctet, a se vedea tragedia cu acelaşi nume a lui Sofocle.

75 În Epir, vestită pentru templul lui Zeus, în preajma căruia un stejar oracular dezvăluia prin foşnetul frunzelor lui tainele viitorului.

76 Unul din fluviile lumii subpământene, invocat de zei în jurămintele lor cele mai solemne. Cf. mai departe, VIII, 369; nota 308, XV, 38.

77 Cifrele până aci înşirate dau un total de 1186 corăbii. Împotriva îndoielnicei lor exactităţi, vezi întemeiatele reflecţii ale lui Thucydide, I, 10.

78 Monstru născut din Hera, a cărui descriere se citeşte în Theogonia lui Hesiod, versurile 823-835. Răzvrătit împotriva autorităţii lui Zeus, a fost zdrobit de trăsnetele acestuia şi îngropat într-un munte.

79 Una din amazoanele pomenite în cântul III, 188.

80 Eroul Eneidei lui Vergiliu, una din operele de seamă ale epicii universale.

81 Vardarul de astăzi.

82 Popor necunoscut, ca şi ţara de unde se spune că ar fi fost originar. E poate vorba de Halybii din regiunea râului Halys, cunoscuţi în antichitate ca meşteri pricepuţi în extragerea fierului.

83 Populaţie neindoeuropeană, a cărei prezenţă în diferite locuri ale Greciei continentale şi insulare e atestată – pentru epoca preelenică – de tradiţia literară. În veacurile următoare, patria lor era pe ţărmul vestic al Asiei Mici, de ambele părţi ale râului Meandru.

84 Originari din colţul sud-vestic al Asiei Mici, la sud de aşezările Carienilor, ale căror datini par să le fi împărtăşit. Cf. notele 167, 168 la VI, 193 şi 194.

85 Amintite şi de Aristotel într-una din operele lui de istorie naturală, pretinsele lupte ale cocorilor cu pigmeii din Africa răsăriteană figurează în rândul temelor favorite ale desenatorilor de vase, ca şi în repertoriul de motive al pictorilor decoratori din epoca elenistică.

86 În greceşte: kitharis, instrument de cântat cu şapte coarde şi cutie de rezonanţă, numit uneori lyra, alteori phorminx.

87 Cu alte cuvinte: ai fi fost lapidat (ucis cu pietre), pedeapsa obişnuită a crimelor celor mai grave.

88 Nici sexul, nici culoarea animalelor jertfite în antichitate nu erau indiferente. În cazul de faţă, mielul alb e pentru Soare, mioara neagră pentru Pământ; a treia victimă, oferită de greci, e destinată lui Zeus.

89 E vorba de o mantie de o mărime neobişnuită, brodată cu motive până astăzi familiare meşterilor din Orientul apropiat.

90 Deseori pomenită în cursul poemului, această poartă „stângă” a Troiei, în preajma căreia se desfăşoară luptele, e calea de acces dinspre vest a cetăţii.

91 Preţuirea pentru ţârâitul greierilor, socotit ca deosebit de melodios, e generală la vechii poeţi greci.

92 În limba lui Homer, adjectivul aitios nu însemnează încă „vinovat” în înţeles etic ori juridic, ci, obiectiv, „individul sau lucrul care e pricina unei anumite urmări, bune sau rele”. În ochii lui Priam, Elena n-a fost decât un instrument fără voinţă în mâna zeilor hotărâţi să piardă Troia. Tot aşa, acuzat de a fi pricinuit Aheilor suferinţe fără număr prin jignirea adusă lui Ahile, Agamemnon va răspunde că nu-i răspunzător de rătăcirea în care l-au aruncat „Zeus, Ursita şi Furia, iazma hoinară prin umbră” (XIX, 87).

93 Fii ai Ledei şi ai lui Tindar, mai târziu socotiţi „feciori ai lui Zeus” (Dioscouroi), Castor şi Pollux ocupă în panteonul grec un loc râvnit, ca divinităţi protectoare ale corăbierilor. În epoca elenismului, asociaţi cu Cabirii din Samothrake, vor deveni centrul unui răspândit cult iniţiatic.

94 Rege al Troiei, vestit pentru purtarea-i necinstită faţă de Heracle (V, 640 şi urm.), ca şi faţă de Poseidon şi Apollo, condamnaţi de Zeus să-i slujească un an ca argaţi (XXI, 441-460).

95 Tăierea câtorva fire de pe capul victimei e un moment caracteristic din ritualul sacrificiului antic. Obişnuit, aceste fire erau arse. Aci sunt împărţite fruntaşilor celor două oşti, martori şi chezaşi ai învoielii încheiate.

96 Formulă ce revine frecvent în invocaţiile adresate Soarelui şi care explică rolul ce i se atribuie în unele documente epigrafice de răzbunător al crimelor săvârşite în taină.

97 Aci şi în cântul XIX, 259 (unde versul revine în termeni identici) se întâlnesc singurele menţiuni ale pedepsei ce ar aştepta după moarte pe păcătoşii din această viaţă. Concepţia dominantă în poemele homerice despre soarta rezervată sufletelor în lumea de dincolo e a unei supravieţuiri simple, ce nu comportă simţire, nici conştiinţă.

98 Răpind soţia omului care-l găzduise, Paris înfruntă pe însuşi Zeus Xenios, zeul ospeţiei, într-o vreme când asemenea legături îmbrăcau un caracter religios.

99 Vezi nota 12 la versul 178, din cântul I.

100 Oraş în Beoţia, vestit loc de cult al Atenei (V, 888).

101 Rege al Liciei. Cf. versurile 171-178 din cântul V.

102 Probabil Bezoar, speţă originară din Asia Mică şi caracterizată prin coarne lungi şi puternice.

103 „Fierul” e vârful săgeţii, iar versul – singurul loc din epopee unde se vorbeşte de un ascuţiş de săgeată făcut din acest metal. Alte pasaje din Iliada menţionând arme de fier sunt: VII, 141, XVIII, 34, XXIII, 30.

104 Nu-i vorba de o simplă cingătoare, ci de o apărătoare a părţii de jos a trunchiului, din piele întărită câteodată cu plăci de bronz (cf. mai departe nota 109, v. 216).

105 Cuvintele rostite de Agamemnon ca o ameninţare revin ca o tristă presimţire în gura lui Hector, în scena emoţionantă a despărţirii de Andromaha (VI, 448-449). Sunt cele pe care, după mărturia lui Polybiu, avea să le şoptească – cu gândul la destinele patriei sale – Scipio Aemilianus, privind spectacolul Cartaginei învinse şi incendiate.

106 Din pricina secetei obişnuite pe înaltul platou al Argolidei.

107 Unica aluzie în Iliada la obiceiul îngropării resturilor pământeşti; în restul poemului se arată că aceasta se făcea numai după incinerarea cadavrului.

108 Mahaon trecea drept fiul lui Asclepios, zeul tămăduitor prin excelenţă, ale cărui temple au fost de-a lungul antichităţii centre importante de propăşire a artei medicale.

109 Într-o vreme când specializarea era la începuturile ei, cuvântul chalkeus indica pe orice meşter în lucrul metalelor, deşi, la propriu, termenul se aplică celui ce prelucrează arama.

110 „Cel mai drept dintre centauri”, Hiron e înfăţişat în legendele tessaliene drept un vraci priceput şi educator înţelept (cf. mai departe, XI, 831).

111 Cum s-a semnalat în nota 48 la versul 341 din cântul II, eroii lui Homer beau vinul amestecat cu apă. Vinul curat servea numai pentru libaţii în cinstea zeilor.

112 Nu e vorba, fireşte, de o adevărată cavalerie, ci de un corp de oşteni purtaţi în care de luptă. Menţiunea lor revine în versul 301 şi în cântul XI, 745.

113 Cu prilejul expediţiei întreprinse de fiul mezin al lui Oedip, Polinice, împotriva fratelui său Eteocle. Episodul face parte dintr-un ciclu ai cărui eroi erau membrii familiei lui Labdacos şi care a inspirat lui Eschyl tragedia Cei şapte contra Tebei.

114 Râul Asopos din Beoţia, unde poposea oştirea lui Polinice.

115 Cei mai vechi locuitori ai Tebei, astfel numiţi după întemeierea cetăţii, Cadmos.

116 Unul din puţinele locuri din Iliada unde sunt pomenite unelte de fier. Cf. XXIII, 30 şi 851.

117 Citadela Troiei, unde se găseau templele zeilor: între acestea, şi unul al lui Apollon.

118 Ainos, la vărsarea în mare a râului Hebros (Mariţa).

119 Ca abanţii pomeniţi în cântul II, 542, şi ca unele popoare germanice de mai târziu (Tac., Germ., 38), tracii aci menţionaţi îşi legau părul de pe creştet într-un soi de coc caracteristic.

120 Sirios sau câinele lui Orion, cea mai luminoasă din stelele fixe. Cf. XI, 62 şi XXII, 29.

121 Fereclos, fiul lui Tecton, nepotul lui Harmon, pare să fi fost meşteşugar ca tatăl său, al cărui nume înseamnă „Dulgherul”. Într-o vreme când specializarea meşteşugarilor era încă rudimentară, semnificaţia termenului îmbrăţişa de altminteri şi meseria de zidar ori de arhitect.

122 Fiică a regelui Chisses, soţia lui Antenor, preoteasă a Atenei în Troia. Cf. VI, 298 şi urm.

123 Sabia homerică (phasganon) era o lungă spadă de bronz cu două tăişuri, aflată în numeroase exemplare în aşezări egeene din a doua jumătate a mileniului II î. Chr. Mânerul – din argint sau fildeş, alteori de aur – era împodobit cu ţinte din metal preţios. Cf. XI, 29 şi urm.

124 În greceşte: Moira. Cf. nota 40 la versul 155 din cântul II.

125 Grecii cunoşteau două soiuri de „tâlmaci de vise”: cei ce explicau visele altora şi cei ce dezvăluiau voinţa zeilor interpretând propriile lor vise. Euridamas era unul din aceştia din urmă.

126 Rude colaterale în linie masculină. Potrivit dreptului străvechi, în vigoare la Atena încă în epoca clasică, în lipsă de urmaşi direcţi, moştenirea trecea asupra fratelui decedatului sau urmaşilor acestuia: de fiecare dată unor bărbaţi sau coborâtori din bărbaţi, lucru firesc într-o societate în care dăinuiau multe urme ale organizaţiei gentilice.

127 E posibil ca scuturile luptătorilor aheieni să fi fost împodobite cu embleme distinctive – mai ales chipuri de animale – aşa cum îi reprezintă, în plină epocă clasică, vasul celebru semnat de Brygos (astăzi în Muzeul Luvru), înfăţişând ultimele clipe ale Troiei.

128 Ca să-l facă nemuritor şi paharnic al zeilor. Cf. XX, 232-235.

129 Zeiţă a războaielor, pe potriva lui Ares pustiitoare a cetăţilor (cf., mai departe, versul 592).

130 În greceşte ichor. La fel, mai departe în versul 416.

131 După Odysseia, XI, 305-320, cei doi Titani ar fi îndrăznit să atace chiar pe Zeus, grămădind munţi peste munţi ca să atingă cerul.

132 Forma greacă a numelui e Heracles. Hercules îi vor zice romanii, iar etruscii Hercle.

133 Duşmănia Herei pentru Heracle, fiul unei alte dragoste a lui Zeus, umple cu peripeţiile ei legenda eroului. Aci e poate o aluzie la războiul povestit de Nestor în cântul XI, 689 şi urm., în care Hera lupta de partea locuitorilor din Pilos.

134 Episodul e făcut să ilustreze curajul lui Heracle, care nu tremură nici înaintea Stăpânului lumii infernale, Hades.

135 În loc de pyle (poartă), unele manuscrise prezintă în acest vers varianta Pylos, numele unei localităţi unde ar fi fost rănit Heracle încercând să scoată din Infern câinele cu trei capete, pe faimosul Kerberos. Cf. VIII, 367-368.

136 Precizarea nu figurează în textul grec. Nu e mai puţin adevărat că, după indicaţiile ocazionale ale poemului, autorul Iliadei îşi închipuia tărâmul infernal situat undeva sub pământ (XX, 61 şi urm.). În Odysseia, concepţia dominantă e aceea după care lăcaşul morţilor s-ar găsi la capătul lumii locuite, acolo unde fluviul Ocheanos se împreună cu marea.

137 Vezi mai sus notele 12 şi 40 la I, 178 şi II, 155.

138 Vezi mai sus nota 117 la versul 508 din cântul IV. Cf. şi versurile VI, 512 şi VII, 20.

139 Din piele simplă, fără armătură de bronz.

140 Licia aci pomenită e situată în sud-vestul Asiei Mici. O altă regiune cu acelaşi nume, patria lui Pandaros (mai sus, v. 105), făcea parte din Troada.

141 Vântul de la nord, Boreas.

142 Oraş în Messenia (IX, 151). O altă cetate Fera (sau Ferai), în Tessalia.

143 În original: „Stăpân a numeroase bunuri şi a numeroase ogoare” – principala formă de bogăţie într-o societate care nu cunoştea banul.

144 Laomedon făgăduise, ca răsplată celui care i-ar mântui fiica de balaurul ce sta s-o înghită, o pereche de cai primiţi în dar de la Zeus. După uciderea monstrului, călcându-şi cuvântul, provocase mânia lui Heracle, care-i spulberase cetatea (XX, 146 şi urm.).

145 Pentru a exprima funcţiunile sufleteşti, Homer întrebuinţează o mare varietate de termeni, fiecare corespunzând unei anumite activităţi. Un termen care să le îmbrăţişeze pe toate nu se va dezvolta în limba greacă decât o dată cu Platon. În aceste condiţii „sufletul” de care vorbeşte Sarpedon (psyche) nu-i decât un „dublu” al trupului, o umbră lipsită de consistenţă. Legătura acestei umbre cu trupul e semnul deosebitor, dar nu şi principiul vieţii, pe care poetul îl numeşte thymos. În clipa morţii, psyche părăseşte corpul pentru a duce o existenţă lipsită de simţire şi conştiinţă în Infernul peste care domneşte Pluton.

146 Dintre figurile de stil, hiperbola e cea mai anevoie de mânuit, din pricina riscului de a realiza un efect potrivnic celui urmărit. La Homer, măiestria artistului face ca imaginile oricât de exagerate să nu slăbească emoţia estetică a cititorului, atmosfera în care se desfăşoară naraţia fiind – cu rare excepţii – saturată de sublim. Cf. mai departe versurile 770-772 şi, în cântul XIII, versurile 17 şi urm., atât de admirate de criticii vechi pentru puterea lor de sugestie, explicată ca „un ecou al măreţiei gândurilor” unui poet „înclinat din fire către ideile mari şi nobile”.

147 În Iliada, Horele sunt personificări ale anotimpurilor, la a căror regulată succesiune veghează (VIII, 394-395); la Hesiod, cele trei zeiţe simbolizează însuşiri morale: Rânduiala, Dreptatea şi Pacea (Theogonia, 901-903).

148 Pentru greci, numele lui Hades însemna „Nevăzutul”. Expresia întrebuinţată de poet vrea să spună, în aceste condiţii, „a se face invizibil”.

149 Vezi nota 104 la versul 136 din cântul IV.

150 Fii ai Cerului şi ai Pământului, Titanii, după o aprigă luptă împotriva zeilor Olympieni au fost înfrânţi şi osândiţi să trăiască în Tartarul care reprezintă partea cea mai întunecată a lumii subpământene (Hesiod, Theogonia, 693 şi urm.).

151 Aci, ca şi în cântul V, 61, poetul închipuie pentru eroii săi nume în raport cu îndeletnicirea sau cu situaţia lor socială. Eusoros înseamnă în greceşte: „Cel ce stăpâneşte frumoase grămezi de grâu”, cu alte cuvinte: „Bogatul”.

152 Vezi nota precedentă. Calesios (de la caleo= invit) ar fi „cel ce pofteşte lumea la ospeţie”.

153 Frate cu Priam, prin urmare.

154 Fiul lui Mecisteu.

155 Originar din Percote, oraş pe ţărmul Hellespontului.

156 În ţara lelegilor, aliaţi cu Troienii. Oraşul fusese prădat şi distrus de Ahile (XX, 92; XXI, 87).

157 Carul homeric neavând şleauri, iar telegarii fiind ataşaţi de un jug fixat la capătul oiştii, când aceasta se rupea, ca în cazul povestit în text, caii îşi recăpătau libertatea.

158 În legătură cu riturile funebre în lumea homerică, vezi nota 107 la IV, 175.

159 Interpret al voinţei zeilor, manifestată în zborul păsărilor.

160 În înţelesul de „nevestele” (vârstnice) ale fruntaşilor cetăţii. Cf., mai departe, versurile 270 şi 287.

161 Vezi nota 117 la versul 508 din cântul IV. De remarcat că (cu singura excepţie a Atenei: II, 549) Iliada şi Odysseia nu pomenesc temple decât pe teritoriul Asiei Mici. În Grecia mileniului al II-lea î. Chr., cultul zeilor nu comporta încă edificii, nici statui.

162 Vezi mai sus nota 16 la I, 263.

163 Numele vechi al Corintului, pe istmul cu acelaşi nume.

164 În greceşte: „Ucigaşul lui Belleros” (un rege al Corintului). După o tradiţie posterioară, adevăratul nume al eroului ar fi fost Hipponoos.

165 Câtă vreme nu s-a bănuit înaltul nivel atins de civilizaţia egeeană în mileniul al II-lea î. Chr., s-a putut discuta îndelung asupra înţelesului cuvintelor semata lygra. Astăzi, când săpăturile arheologice din Creta (şi acum în urmă, din Pylos) au scos la iveală mii de tablete cu însemnări vădind mai multe sisteme de scriere, nu mai poate fi îndoială asupra semnificaţiei lor exacte.

166 Popor din sud-vestul Asiei Mici, duşman al licienilor.

167 Până târziu în epoca clasică, la popoarele din sud, vestul Asiei Mici (licieni, carieni etc.) domnia pare să se fi transmis în linie feminină, supravieţuire a instituţiei străvechi la care face aluzie poetul.

168 Pământul dăruit de licieni e un apanaj al conducătorului, potrivit unei deprinderi generale în lumea homerică. Folosinţa lui durează cât domnia şi nu se confundă cu bunurile personale ale cârmuitorului.

169 Pomenit aci şi în II, 876 ca una din căpeteniile licienilor, Sarpedon, în ciuda originii lui divine, îşi va găsi sfârşitul la Troia, ucis de Patroclu (XVI, 419 şi urm.).

170 Idealul educativ al societăţii homerice e lapidar exprimat în acest vers, care revine şi în alt cânt între sfaturile lui Peleu către Ahile. Pentru eroii Iliadei, arete n-are încă accepţia de „virtute” (în sens etic) ca în filosofia post-socratică, ci înţelesul de „destoinicie”, „excelenţă” – trupească şi intelectuală.

171 Palatul lui Priam, aşa cum e descris în text, reprezintă ecoul izolat al unei stări de lucruri altădată generale în Grecia dinainte de greci: în care membrii aceluiaşi genos trăiau împreună într-o locuinţă încăpătoare, de felul celor descoperite de arheologi la Vasiliki, la Chamaizi şi în alte locuri ale lumii egeene.

172 Hecuba, tragică figură de soţie şi de mamă, ale cărei nenorociri – înainte şi după căderea Troiei – au fost puse în scenă nu o dată de poeţi.

173 După o tradiţie păstrată de Herodot, la fuga-i din Sparta, Paris ar fi fost împins de vânturi spre Egipt. De-aci trecuse în Fenicia, înainte de a se întoarce în patrie.

174 Vezi mai sus nota 122 la V, 70.

175 Planul obişnuit al unei locuinţe nobile din epoca myceniană: sala mare, cuprinzând vatra (cf. nota 53, la II, 414); „iatacul” (thalamos) unde-şi petrec timpul torcând sau ţesând femeile; în sfârşit aule, curtea înconjurată de ziduri.

176 În concepţia deseori mărturisită a celor vechi, destinele excepţionale se cuvin consemnate şi transmise viitorimii, oficiul de păstrător al pildelor trecutului fiind menirea prin excelenţă a poetului epic.

177 Uliţele pietruite sunt rare chiar în oraşele greceşti din epoca clasică; obiceiul nu se va generaliza decât în vremea elenismului.

178 În această formă figurată exprimau grecii ideea morţii fără cauză aparentă.

179 Versurile 433-439, al căror ton prozaic contrastează izbitor cu emoţia conţinută a restului episodului, au fost socotite de comentatori neautentice încă din antichitate.

180 Vezi mai sus nota 105, la IV, 165.

181 Izvoare faimoase, primul în Tessalia, al doilea în Laconia.

182 Vezi mai sus nota 40, la II, 155.

183 Arne, situată, poate, pe insula Gla din lacul Copais, unde s-au găsit importante resturi arheologice.

184 Vezi mai sus nota 117, la versul 508 din cântul IV.

185 Autenticitatea acestui vers a fost pusă la îndoială încă din antichitate. Oricum, e în evidentă contradicţie cu versul 44.

186 În original: „pentru ca atunci când voi fi mort, Troienii şi femeile Troienilor să-mi dea cuvenita parte de foc”. Dorinţa nu exprimă numai nădejdea unor onoruri postume, dar şi teama superstiţioasă de soarta cadavrului privat de ritul funebru.

187 Verbul tarhyein, al cărui înţeles e „a îmbălsăma”, aminteşte poate o vreme mai veche decât cea oglindită în Iliada, când deprinderea incinerării cadavrelor nu devenise generală.

188 După câte se poate judeca, poetul cunoaşte o singură mare, a cărei menţiune e numai rareori însoţită de un atribut destinat să precizeze la care anume parte a acestei mări se referă, ca în cazul nostru şi în cânturile II, 145 şi XXIII, 230.

189 Cele două elemente primordiale, după o concepţie răspândită la multe popoare primitive şi împărtăşită de o seamă de filosofi naturalişti greci.

190 Cum s-a relevat cu alt prilej, arme de fier se pomenesc în Iliada numai aci şi în cântul IV, 123.

191 Faimă adeverită de descoperirile arheologice făcute în cetatea lui Agamemnon.

192 Verbul graphein n-are numai înţelesul de „a scrie”; aci mai curând „a însemna”, probabil cu o crestătură.

193 Oraş în Beoţia, pe malul lacului Copais. Faima atribuită lui Tihiu e semnificativă pentru preţuirea arătată de poet meşterilor şi muncii manuale îndeobşte.

194 Consideraţia arătată în epopee crainicilor e deosebită, pe măsura atribuţiilor lor variate de ajutători ai „regilor” în toate împrejurările vieţii obşteşti şi particulare.

195 După arătările Iliadei şi ale Odysseei, regimul alimentar al Aheilor era exclusiv carnivor. De aci dorinţa fiecărei căpetenii de a dobândi mai multe turme şi faima de bogăţie ce înconjura pe cei mai norocoşi în această întrecere.

196 Din lemn, pe temelii de piatră, cum rezultă din comparaţia cu XII, 29 şi urm.

197 Vezi mai sus notele 28 şi 112, la II, 2 şi IV, 297.

198 Care de povară, cu patru roţi, nu obişnuitele care de luptă.

199 În original: „măsuri”; probabil de capacitatea unui saton fenician (circa 121).

200 Pasajul e probabil cel mai vechi text în limba greacă în care se vorbeşte de un schimb de bunuri pe o scară atât de mare. El lasă să se înţeleagă că în a doua jumătate a mileniului al II-lea un comerţ maritim luase fiinţă, ceea ce nu trebuie să ne surprindă, după revelaţiile uimitoare ale cercetărilor din Creta şi din întreg bazinul egeean.

201 În închipuirea autorului Iliadei, universul e alcătuit din cer, din pământ (incluzând Hadesul, lăcaşul morţilor) şi din Tartar, genunea înfricoşătoare a cărei descriere se citeşte în text. Aceeaşi concepţie la Hesiod, Theogonia, 721 şi urm.

202 Dacă nu uităm că, după versul 3, adunarea zeilor are loc pe culmea cea mai înaltă a muntelui Olymp, pogorârea din cer menţionată în versul 46 apare surprinzătoare, fără să mai vorbim de arătările contradictorii ale versurilor 394 şi 410.

203 Textual: „când soarele trecuse de jumătatea cerului.” După XXI, 111, împărţirile fireşti ale zilei par să fi fost în concepţia autorului Iliadei: dimineaţa (eos), asfinţitul (deile) şi nămiaza (meson emar).

204 Cum relevă cu dreptate comentatorii antici, actul cântăririi nu slujeşte lui Zeus ca să pătrundă voinţa unei puteri mai mari ca a lui: e expresia figurată a unei deliberări favorabile uneia din părţile în luptă. La fel, în celebrul episod din cântul XXII, 209 şi urm.

205 Vezi mai sus nota 12, la I, 178.

206 După acest unic text, Hector ar fi avut la carul lui patru cai în loc de doi, ca toţi ceilalţi eroi ai Iliadei. Versul pare de o autenticitate îndoielnică şi a fost înlăturat de editori încă din antichitate.

207 Amândouă în Ahaia. Un alt oraş Helike, în Tessalia.

208 După o tradiţie posterioară, Teucru ar fi fost fiul Hesionei, fiica lui Laomedon, luată roabă de Heracle şi dăruită de acesta lui Telamon; alte pasaje din Iliadalasă să se înţeleagă că era născut din aceeiaşi mamă ca Aias (XII, 371; XV, 439).

209 Fiu natural al lui Priam. Cf. XVI, 738.

210 Vezi mai sus nota 136, la V, 397.

211 Principalul veşmânt al femeilor din epoca homerică (peplos) e o lungă tunică de lână, prinsă la umeri cu agrafe de aur sau de argint.

212 În greceşte chiton: un soi de cămaşă de lungime variabilă, din pânză de in. Cf. şi nota 32, la II, 43.

213 Vezi mai sus nota 147, la V, 750.

214 Vezi mai sus nota 40, la II, 155.

215 Titani născuţi din perechea primordială Uranos-Ge (Cerul şi Pământul), înfrânţi de Zeus la începutul Firii şi zvârliţi de el în bezna Tartarului.

216 Textual: „Scoaseră strigăte de aprobare”.

217 Textual: „Lipsit de fratrie, de lege şi de cult familial”, cu alte cuvinte, în afara cadrelor tradiţionale ale societăţii, din care nu fac parte decât membrii feluritelor ginţi. Pentru înţelesul termenului fratrie, vezi nota 50, la II, 362.

218 Vezi mai sus nota 200, la VII, 472.

219 Greutate împrumutată sistemului ponderal babilonian-fenician. În cântul XXIII, 267-269, doi talanţi de aur reprezintă un premiu inferior ca valoare unui cazan de aramă, la rându-i socotit în alt loc ca reprezentând echivalentul unui taur (XXIII, 885).

220 Fiul lui Agamemnon şi al Clitemnestrei, ucigaş al maicii sale, urmărit pentru omor de Furiile răzbunătoare. Matricidul lui Orest – una din numeroasele nenorociri abătute asupra familiei Atrizilor – a fost de nenumărate ori pus în scenă, începând cu Eshyl, în trilogia Orestia.

221 În operele tragicilor de mai târziu, fiicele regelui Mycenei sunt numite de obicei Hrisotemis, Ifigenia şi Electra.

222 Daruri făcute socrului de către ginere la nuntă. Cf. mai departe XI, 243-245.

223 Pe coasta de vest a Peloponesului, în jurul golfului messenic.

224 Natura dărilor în chestiune (themistes) e anevoie de precizat. Pare să fie vorba, oricum, de contribuţii întemeiate pe o lungă datină, pe un drept consuetudinar, care în greceşte poartă numele de themis.

225 Prietenul şi educatorul lui Ahile. Cf., mai departe, v. 434-605.

226 Poseidon, sprijinitorul Aheilor.

227 Vezi mai sus nota 86, la III, 54.

228 Aluzie explicită la existenţa înainte de Homer a unei literaturi epice inspirate de isprăvile căpeteniilor Ahee.

229 Vezi mai sus notele 48 şi 111, la II, 341 şi IV, 260.

230 Prozaica intonaţie a acestui vers, care trivializează ideea exprimată în versurile precedente, face pe cei mai mulţi comentatori să-l înlăture ca neautentic.

231 Versurile 382-384 reprezintă fără îndoială o adăugire posterioară. În cea mai veche versiune a poemului era vorba de Teba din Beoţia, vecină cu Orhomenos şi, ca şi acesta, vestită pentru bogăţiile sale.

232 Delfi, mai târziu unul din cele mai vestite sanctuare panelenice.

233 Vezi mai sus nota 145, la V, 654.

234 Cuvintele lui Fenix rezumă idealul educativ al unei aristocraţii de războinici, pentru care destoinicia virilă se vădeşte în mânuirea armelor şi în elocinţa deliberativă.

235 În poemele homerice, Helada era numele unei mici părţi a Greciei de astăzi, situată în preajma lacului Boibe şi a cetăţii Arne din Tessalia.

236 Erinyile, cum sună numele grec, sunt divinităţi ale lumii subpământene însărcinate cu pedepsirea oricărei încălcări a legii morale.

237 „Plocoanele – va spune în această ordine de idei Hesiod – au darul să înduplece pe zei, şi tot aşa pe regii cei slăviţi” (frg. 247).

238 Trib etolian din jurul cetăţii Pleuron.

239 Textual: „nu-i dăduse ca prinos partea legiuită din roada viei sale”.

240 În literatura greacă, mitul lui Meleagru e prezentat în mai multe variante, toate posterioare variantei homerice. Mai cunoscută e cea după care la vânătoarea din Calidon ar fi participat şi Atalanta, îndrăgită de erou.

241 Termenul grec pentecontogyon e anevoie de tradus. După o interpretare plauzibilă, pământul dăruit lui Meleagru ar fi însumat două-sprezece hectare şi şaizeci ari.

242 În legătură cu preţul sângelui (poine), care punea capăt şirului de represalii inspirate de legea talionului, cf. XVIII, 497 şi urm.

243 Vezi mai sus nota 19, la I, 306 şi, mai departe, XXIV, 450-454.

244 După o versiune mai nouă a legendei lui Ahile, acesta fusese trimis în Schiros de maică-sa, Tethis, doritoare să-l ferească de riscurile expediţiei împotriva Troiei. Aci, la curtea lui Licomedes, unde creştea alături de copilele regelui, ar fi fost descoperit mulţumită unui şiretlic al lui Ulise.

245 Vezi mai sus notele 28 şi 112, la II, 2 şi IV, 297.

246 Vezi mai sus nota 32, la II, 43.

247 Prin „opinci”, traducătorul înţelege „sandale”.

248 Expresie proverbială, slujind să indice o situaţie plină de primejdii. Interesul ei e de a dovedi că eroii lui Homer cunoşteau briciul, deşi măştile funerare descoperite la Mycene înfăţişează personaje cu mustăţi şi barbă.

249 Pentru împărţirea nopţii în trei părţi, după mersul constelaţiilor, cf. Odyss., XII, 312 şi XIV, 483.

250 Astfel de colţi, tăiaţi pentru a sluji la scopul arătat în text, s-au găsit în morminte din perioada myceniană.

251 Termenii folosiţi pentru a vorbi de plug dovedesc că poetul cunoştea plugul „încheiat”, format din patru bucăţi distincte. Majoritatea ţăranilor greci, chiar într-o vreme mai recentă, întrebuinţa însă un plug primitiv, format dintr-o singură bucată de lemn, de multe ori o simplă cracă. Cf. Hesiod, Munci şi zile, 432-434.

252 Misienii, pomeniţi şi în cântul II, 858.

253 O tradiţie mai nouă atribuie personajului o origine divină.

254 Fecior al lui Laomedon, frate cu Priam.

255 În original: Eris. Amarnică pentru muritori, această zeiţă a luptei şi a măcelului va deveni la Hesiod personificarea unui principiu moral, aspiraţia spre mai bine, emulaţia ce nu îngăduie oamenilor să se eternizeze pe poziţiile cucerite.

256 Întemeietor legendar al familiei de regi-sacerdoţi a Chinirazilor, mari preoţi ai Afroditei.

257 Termenul kyanos, până nu de mult redat de traducători prin „oţel albastru”, pare să fi indicat în realitate, cum au dovedit-o studii recente, o pastă sticloasă colorată în albastru cu ajutorul carbonatului de cupru. Pe platoşa lui Agamemnon, ca şi pe scutul pomenit în versul 35, cele zece fâşii de kyanos serveau dar ca podoabă.

258 Feciori ai lui Antenor, unul din sfetnicii lui Priam. În cântul VII, 348-353, Antenor apare propunând o înţelegere cu grecii şi restituirea Elenei.

259 Vezi mai sus nota 120, la V, 5.

260 Vezi mai sus nota 222, la IX, 146.

261 Vezi mai sus nota 38, la II, 146.

262 Cu găuri pentru privit, practicate în vizieră.

263 În greceşte: thymos. Cf., mai sus, nota 145, la V, 654.

264 În literatura europeană, probabil primul omagiu adus artei medicale şi celor ce o profesează.

265 Citat de Plutarh şi de Aristotel, versul a cărui legătură cu contextul prilejuieşte serioase îndoieli – lipseşte deopotrivă în manuscrise şi în papiri.

266 Săpăturile practicate la Mycene au scos la iveală, între alte vestigii de un interes deosebit, un potir de aur cu dublu suport, împodobit cu porumbei, care permite să ne reprezentăm cu destulă precizie cupa lui Nestor.

267 În cântul VI, 206, îndemnul e atribuit de poet lui Hipolohos, care-l adresează lui Glaucos. Pentru sfaturile lui Peleu către Ahile, vezi IX, 252 şi urm.

268 Vezi mai sus versurile 338 şi următoarele din cântul VII.

269 Populaţie din nordul Tessaliei. Cf. I, 263 şi nota 16 la acest vers.

270 Autenticitatea versurilor 175-180 a fost pusă la îndoială încă din antichitate, din pricina mai multor stângăcii şi inconsecvenţe pe care le cuprind.

271 Cuvintele sunt spuse în zeflemea. Departe de a fi „din popor”, Polidamas e fiul unuia din capii Troieni şi camaradul lui Hector, născut într-o noapte cu acesta (XVIII, 249 şi urm.).

272 Vezi nota 168, la VI, 194.

273 Din spusele lui Sarpedon rezultă neîndoios că la licieni puterea regală era exercitată de doi titulari, ca, mai târziu, în Sparta.

274 După interpretarea cea mai plauzibilă, e vorba de împărţirea unei proprietăţi înainte indivize. „Hotarele” (horoi) sunt stâlpii puşi să indice limitele fiecărui lot.

275 Interesul deosebit al pasajului e de a dovedi existenţa în societatea homerică a unor muncitori liberi, chemaţi să împlinească lipsa de mână de lucru în gospodăriile bogate, într-o vreme când robia avea încă un caracter patriarhal.

276 Hipemolgii sunt o populaţie scitică din nordul Mării Negre, cunoscută prin deprinderea de a folosi acest soi de lapte, de unde şi numele-i care înseamnă „mulgători de iepe”.

277 Misienii sau moesienii sunt traci dintre Haemus şi Dunăre, socotiţi străbuni ai misienilor din Asia Mică (II, 858; X, 430).

278 Populaţie greu de identificat din nordul depărtat, ale cărei caracterizări cuprind numeroase trăsături fantastice.

279 Nu-i vorba, bineînţeles, de localitatea Eghe din Ahaia, pomenită în cântul VIII, 203. Unii comentatori localizează această nouă reşedinţă a lui Poseidon într-o mică insulă dintre Tenos şi Chios.

280 În panteonul homeric, Atena şi Ares personifică războiul, la a cărui desfăşurare contribuie în inegală măsură; inteligenţa şi curajul lucid al zeiţei sunt opuse în chip constant avântului orb, puterii neinteligente a zeului înfrânt lamentabil cu prilejul luptei descrise în cântul XXI, 391-414.

281 Cum e uşor de observat, tactica aci folosită de Ahei nu-i cea obişnuit descrisă de poet. În locul luptelor singulare ce umplu paginile Iliadei, înaintarea în rânduri strânse evoca mai curând mişcările unei trupe de hopliţi din epoca clasică.

282 Cteatos, tatăl lui Anfimahos, unul din Molionii pomeniţi de Nestor în cântul XI, 749-751, trecea drept fiu al lui Poseidon. Victima lui Hector era deci nepot al Zeului Mării.

283 Flegiii: populaţie din jurul cetăţii Girton, în Tessalia.

284 Efirii: locuitori ai oraşului Crannon, în Tessalia, altădată numit Efira.

285 Pentru Deucalionide, „fiu al lui Deucalion”.

286 Oraş din Tessalia sau din Asia Mică, anevoie de identificat.

287 Duhul războiului e Ares.

288 Potrivit tradiţiei antice, acest rege legendar al Cretei ar fi fost fiul lui Zeus şi al Europei (XIV, 321). Cercetătorii moderni înclină să vadă în Minos fie un titlu dinastic, fie numele unei dinastii, stăpână peste insulă către jumătatea mileniului II î. Chr.

289 De-a lungul poemului, sunt numeroase aluziile la rivalitatea dintre familia lui Priam şi aceea a lui Eneas.

290 Vezi mai sus nota 262, la XI, 353.

291 Praştia, ca armă de luptă, e menţionată în Iliada de două ori: aci şi în versul 717.

292 E vorba de securea de luptă numită în greceşte axine, a cărei înfăţişare nu-i descrisă mai de aproape. Cf. XV, 711.

293 O amărăciune asemănătoare îşi face drum în versurile lui Theognis atunci când, cu ochii la spectacolul lumii, poetul exclamă: „Iubite Zeus, mă minunez de tine: tu doar domneşti peste toate… cunoscând bine inima şi gândul fiecăruia. Cum poţi dar, slăvite fiu al lui Cronos, să nu faci nici o deosebire între omul drept şi cel netrebnic…?” (373-380).

294 Populaţie din nordul Asiei Mici, între râurile Halys şi Sangarios, învecinată la est cu Halizonii, la vest cu Frigii.

295 După V, 576, tatăl lui Harpalion căzuse înaintea fiului, luptând cu Menelau şi Antiloh.

296 În original: „de cumplita amendă a Aheilor” – ceea ce lasă să se înţeleagă că – măcar în unele cazuri – capii ce refuzau să ia parte la expediţie erau supuşi de Agamemnon la o contribuţie usturătoare. Cf. XXIII, 296-297.

297 În original, „citară” (cf. nota 86, la III, 54); versul lipseşte însă într-o serie de manuscrise.

298 La această nemulţumire – altminteri niciodată manifestată – face aluzie Poseidon în îndemnurile adresate Aheilor în cântul XIII, 111 şi urm.

299 Ambrozia – termen care în Homer se aplică uneori unui aliment constituind hrana obişnuită a zeilor, alteori unui unguent mirositor, folosit şi pentru îmbălsămarea cadavrelor. Pentru această din urmă accepţie, cf. XVI, 680 şi XXIII, 185-186.

300 Podoabe de tipul amintit în text s-au găsit în mai multe aşezări antice, ceea ce a permis să se înţeleagă că e vorba de „cercei împodobiţi cu trei bobiţe (de aur probabil) în chip de mure” (sau: „de mărimea murelor”).

301 Obârşia tuturor apelor de pe pământ, Ocheanos e în acelaşi timp obârşia zeilor şi a zeiţelor, divinitatea primordială. Cf., mai departe, versurile 245-246.

302 Răzvrătirea lui Zeus împotriva tatălui său Cronos şi condamnarea ultimului la veşnică detenţiune sunt povestite pe larg de Hesiod, Theogonia, 468-506.

303 Somnul şi Moartea (Hypnosşi Thanatos) erau închipuiţi de greci ca doi fraţi gemeni, copii ai Nopţii, „divinităţi întunecate, nicicând luminate de razele fierbinţi ale Soarelui…” (Hesiod, Theogonia, 758 şi urm.).

304 Nici comentatorii antici ai lui Homer nu ştiau la ce pasăre se face aluzie. Orice presupunere în această privinţă e lipsită de temei.

305 Vezi mai sus nota 16, la I, 263.

306 Zeul viţei şi al vinului, patronul unui cult orgiastic din care – spre sfârşitul secolului al VI-lea î. Chr. – s-au dezvoltat în Attica spectacolele dramatice.

307 Vezi mai sus notele 82 şi 278 la II, 858 şi XIII, 5.

308 Vezi mai sus nota 76, la II, 755.

309 Zeiţa adunărilor omeneşti şi divine. Cf. XX, 4-5.

310 Răspunsul lui Poseidon reflectă un moment important din evoluţia societăţii greceşti, constituirea proprietăţii private într-o lume din care nu dispăruse încă proprietatea gentilică. Împărţirea moştenirii pământeşti între fraţi, cu excluderea fetelor, corespunde unei deprinderi rămase în vigoare până în epoca clasică. Cf. V, 158 şi XII, 422.

311 Altfel spus: apără drepturile fiilor vârstnici încălcate de mezini. Cum s-a relevat în nota 236 la IX, 454, Eryniile erau socotite păstrătoarele ordinii morale în lumea zeilor şi a oamenilor.

312 Ucisese pe fratele mamei sale vitrege, Eriopis.

313 Sfoara folosită de zidari şi dulgheri în chip de nivelă, pentru a obţine planuri perfect orizontale.

314 Termenul grec kleros („sorţ” şi, prin extensiune, „lot tras la sorţi”) aminteşte vremea când proprietatea solului era colectivă, iar parcelele cultivate se atribuiau periodic pe această cale.

315 Nu-i vorba de vechiul Corint (VI, 152), ci de un alt oraş cu acest nume, despre care nu se poate şti cu precizie unde fusese ridicat.

316 Adevărul e că Melanip nu-i frate, ci numai văr cu Hector. Tatăl său Hichetaon era fratele lui Priam.

317 Împreună cu versul 513 din cântul X, acest pasaj e singurul din Iliada unde se face aluzie la călărie (keletizein). În restul poemului caii nu slujesc decât la trasul carelor de luptă.

318 După interpretarea celor mai mulţi comentatori, epitetul Melandetos, care se întâlneşte – aplicat unei arme – în acest unic pasaj din Iliada, servea să indice o categorie de săbii având mânerul împodobit cu inele alternate de bronz şi de o oarecare substanţă de culoare închisă. După alţii, e vorba de mânere nichelate.

319 Vezi mai sus notele 28, 112 şi 317, la II, 2; IV, 297 şi XV, 684.

320 Peleu, tatăl lui Ahile, trecea drept fiu al lui Eac, la rându-i socotit fiu al lui Zeus.

321 Cum s-a relevat în nota 206, la VIII, 185, carele de luptă aheiene şi troiene erau trase de doi cai. Legat de ei, dar fără să fie înhămat, se mai ataşa uneori un al treilea cal, destinat să înlocuiască pe cel eventual ucis de vrăjmaş.

322 Artemis, sora lui Apollo.

323 Vezi mai sus nota 75, la II, 750.

324 Recrutaţi exclusiv din tribul Selloi (sau Helloi), „interpreţii” oracolului de la Dodona erau ţinuţi să respecte anumite interdicţii religioase, cum ar fi aceea de a dormi altfel decât pe pământul gol sau de a-şi muia picioarele în apă.

325 Vezi mai sus nota 81, la II, 849.

326 Cf. VI, 179-183.

327 Fiul lui Argeas.

328 În mod obişnuit, echipamentul luptătorilor Troieni ori Ahei comporta, pe lângă platoşă, o centură întărită cu plăci metalice, destinată să apere pântecele (cf. nota 104 la IV, 136). O astfel de centură (mitre) lipsea ostaşilor lui Sarpedon, numiţi din această pricină de poet amitrochitones.

329 Sensul anatomic al termenului phren (pl. phrenes) e acel de membrană care înconjoară sau izolează un organ (diafragmă, pericard etc.); în înţeles psihologic, cuvântul indică sediul activităţii reflexive sau cognoscitive.

330 Vezi mai sus nota 235, la IX, 447

331 Fiul lui Megas.

332 Al doilea emistih reproduce probabil o zicală populară, cu uşoare modificări folosită şi de Hesiod, Munci şi zile, 218.

333 Textual: „rugându-se lui Zeus Tatăl”.

334 În săpăturile din Troia, ca şi în acele din Mycene, s-au găsit spirale subţiri din aur şi argint pentru strânsul şi fixatul pletelor. În Homer, podoabe de felul acesta se atribuie însă numai vrăjmaşilor Aheilor.

335 Vezi mai sus nota 12, la I, 178.

336 Pomenită şi în cântul II, 840-841, Larissa peste care domnea Hipotoos nu-i oraşul tessalian cu acest nume, ci o cetate din Asia Mică, anevoie de localizat.

337 Textul vorbeşte de un gospodar oarecare. Iliadanu cunoaşte încă o diferenţiere între meseria de tăbăcar şi aceea de pielar sau curelar (skytotomos).

338 Pentru autorul Iliadei „cerul de aramă” nu e o metaforă, ci o convingere exprimată şi în alte locuri precum şi în Odysseia, III, 2. Mai izolată e afirmaţia după care cerul ar fi de fier (Odyss., XV, 329). Ori cum, ipoteza unui cer rigid e, la Homer, neîndoioasă, şi ea explică anumite particularităţi ale astronomiei lui rudimentare.

339 Reflexia Părintelui zeilor cheamă în minte unele versuri din Theognis, al căror amar pesimism n-a fost niciodată întrecut în literatura greacă; „pentru bieţii pământeni, cel mai bun lucru e să nu se nască şi să n-ajungă a vedea lumina soarelui arzător; odată născuţi, să treacă grabnic porţile morţii şi să zacă sub un mare morman de tină…”

340 Pomenit şi în cântul II, 647.

341 În legătură cu aceste versuri, autorul anonim al tratatului Despre sublim face observaţia îndreptăţită că poetul exprimă în ele o simţire vrednică de Aias. „El nu se roagă să trăiască… ci… mâhnit că nu poate lupta, cerşeşte lumina…, doritor să-şi găsească o moarte pe măsura vitejiei” (cap. IX).

342 Nereus. Cf. mai departe versul 141.

343 Intervenţia Herei, care scurtează durata normală a zilei, urmăreşte să ajute pe greci, punând capăt înaintării Troienilor.

344 Fără îndoială, pentru procurarea unor produse necesare continuării războiului.

345 Locul de baştină al lui Patroclu e Opus, în Locrida, de unde, însoţit de tatăl său Menoitios, a fost silit să se refugieze în Ftia, la curtea lui Peleu, în urma accidentului povestit în cântul XXIII, 85 şi urm.

346 Sensul epitetului e îndoielnic. Chiar comentatorii antici îl înţelegeau în chipuri felurite.

347 Foalelor. Cf., mai departe, versurile 457 şi urm.

348 E vorba de trepieduri.

349 În Odysseia, locul Graţiei ca soaţă a lui Hefest va fi luat de Afrodita. Cf. VIII, 267 şi urm.

350 În Iliada sunt înregistrate două versiuni ale căderii lui Hefest. Alături de varianta potrivit căreia ar fi fost zvârlit de Hera (vers. 394 şi urm.), în cântul I, 586-594 e păstrată amintirea tradiţiei după care fapta ar fi fost săvârşită de Zeus, ca pedeapsă pentru încercarea ilustrului beteag de a lua partea Herei într-un conflict cu stăpânul Olympului.

351 Textual: „Ploioasele”; grup de şapte stele din constelaţia Taurului.

352 Versul revine întocmai în Odysseia, V, 275. Înţelesul lui e că această constelaţie nu coboară niciodată sub orizontul nostru.

353 Probabil cea mai veche menţiune a unui cortegiu nupţial, datină perpetuată fără întrerupere de-a lungul veacurilor.

354 În originalul grec: phormigges. Cf., mai sus, nota 86, la III, 54.

355 Textual: „bătrânii”. Rolul acestora e al unor asesori chemaţi să ajute cu sfatul lor pe „judeţul” (istor) pomenit în versul 501.

356 Sceptrul crainicilor – simbolul puterii judecătoreşti – trece din mână în mână când „bătrânii” încep să-şi formuleze părerile. Tot aşa, în deliberările conducătorilor oştii, în momente de cumpănă. Cf. XXIII, 567-569.

357 Până în epoca clasică, grecii obişnuiau să are ogorul de trei ori pe an: primăvara, vara şi toamna, în preajma semănatului.

358 Vezi mai sus nota 168, la VI, 194.

359 Muncitori liberi, plătiţi probabil cu ziua – în Iliada pomeniţi doar aci şi în versul 560. Cf. şi nota 275, la XII, 435.

360 În original: basileus; nu-i însă vorba de un „rege” în înţelesul străvechi al cuvântului, ci de un nobil proprietar, într-o vreme când în lumea greacă aristocraţia înlocuise ca formă de organizare politică regali-tatea homerică.

361 Vezi mai sus nota 257, la XI, 24.

362 Vezi mai sus nota 354, la XVIII, 495.

363 După unele tradiţii elev, după altele maestru al lui Orfeu. În veacurile mai noi, grecii indicau cu numele lui un cântec de muncă, alteori un refren jalnic, inspirat – se credea – de moartea legendarului cântăreţ.

364 Scene similare figurează nu o dată pe opere de artă descoperite în Grecia continentală şi datând din a doua jumătate a mileniului II î. Chr.

365 În greceşte: choros. Asemenea locuri de petrecere, amenajate în vederea jocului şi constând dintr-o platformă sau podium de piatră între două rânduri de trepte destinate privitorilor, s-au descoperit în preajma palatelor din Festos şi Cnossos. Ele pot fi socotite drept primele „teatre” cunoscute în istorie şi se numără printre cele mai originale creaţii culturale ale Cretei.

366 Meşter legendar, ziditorul Labyrinthului, socotit de grecii din veacurile următoare drept născocitor al celor mai variate arte.

367 Textual: „fete aducătoare de boi” – într-o vreme când miresele se dobândeau în schimbul darurilor oferite părinţilor. Cf. mai sus IX, 146 şi XI, 243.

368 În original: „coroane” (stephanaď), poate în înţelesul de diademe.

369 Singurul loc din Iliada unde se menţionează roata olarului (trochos) cunoscută încă din neolitic în bazinul egeean.

370 Înţelege: „doi acrobaţi”, din acei ale căror salturi deopotrivă sprintene şi elegante sunt atât de frecvent reprezentate pe operele de artă ale Cretei minoice.

371 Vezi mai sus nota 301, la XIV, 201.

372 Vezi mai sus nota 299, la XIV, 170. Precizarea că ambrozia şi nectarul sunt instilate de Tetis pe „nări” aminteşte procedeele de îmbălsămare ale egiptenilor, cunoscute probabil de timpuriu în întreaga lume egeeană.

373 În greceşte Ate, personificarea rătăcirii care împinge la păcat.

374 După datina păstrată până în zilele noastre, şi care se întâlneşte deopotrivă la grecii şi la romanii din epoca clasică.

375 La Hesiod, răzbunătorul legămintelor nerespectate e Horcos, personificarea jurământului (Theogonia, 231-232; Munci şi zile, 219, 804).

376 Carnea victimelor sacrificate la rostirea unui jurământ nu era consumată, ci îngropată sau zvârlită în mare, ca prinos zeilor subpământeni.

377 Mai precis: le aşază la locurile lor, le instalează.

378 Neoptolemos: în Iliada pomenit numai aci şi în cântul XXIV, 467.

379 Ca să pedepsească trădarea lui Laomedon povestită în cântul XXI, versurile 441 şi urm., Poseidon stârnise un monstru marin, care pustia litoralul Troiei. Ajutat de Atena, Heracles izbutise să-l ucidă, fără să obţină totuşi răsplata făgăduită de rege.

380 Vezi mai sus nota 289, la XIII, 461.

381 Vezi nota 168, la VI, 194.

382 Vezi nota 332, la XVII, 32.

383 Unele versuri din Imnul „homeric” către Afrodita nu lasă îndoială asupra faptului că, în tradiţia mai nouă, urmaşii lui Eneas erau înfăţişaţi ca stăpânitori ai Troadei. O versiune diferită e aceea după care, fugar din Troia în momentul catastrofei finale, fiul lui Anhise şi-ar fi găsit adăpost în Laţiu, întemeind dinastia din care avea să se nască Romulus, ziditorul Romei.

384 Tmolos, munte în Lydia, a cărei capitală de mai târziu – Sardes – era identificată de cei vechi cu Hida.

385 Heliche, oraş în Ahaia, vestit loc de cult al lui Poseidon, supranumit pentru acest motiv „Heliconios”. Până la sfârşitul lumii vechi, Poseidon Heliconios avea să rămână principala divinitate a grecilor asiatici, adorat de locuitorii oraşelor ioniene în sanctuarul de pe promontoriul Mycale.

386 Soarta obişnuită a prinşilor în război. Pentru legăturile Aheilor cu neguţătorii din Lemnos, vezi mai sus nota 200, la VII, 472.

387 Cum rezultă neîndoios din acest pasaj, Troienii erau poligami, după pilda celor mai multe popoare orientale. Priam are o seamă de soţii legitime, fără a mai vorbi de concubine. În schimb, Hector – constituind probabil o excepţie sub acest raport – oferă exemplul unei statornice afecţiuni pentru mama copilului său, Andromaha.

388 În original: „mori şi tu, prietene…” Cuvântul nu-i rostit în derâdere. Ostilitatea lui Ahile pentru Licaon n-are nimic personal; ea decurge din starea de război în care se găsesc implicaţi amândoi şi care comandă deopotrivă destinul învinsului şi al învingătorului.

389 Caracterul naturist al religiei greceşti populare e bine oglindit în credinţa după care orice râu e o zeitate vrednică de cult. „Niciodată să nu treci cu piciorul apele frumos-curgătoare ale vreunui râu veşnic – sfătuieşte Hesiod – înainte de a te fi rugat cu privirile îndreptate spre izvor şi de a-ţi fi clătit mâinile în unda-i albă. Cine trece un râu fără să se fi spălat, lepădându-se de răutăţi, acela mânie pe zei care mai târziu îl vor face să aibe parte de suferinţe…” (Munci şi zile, 737-741. Cf. şi mai departe cântul XXIII, versurile 146 şi urm.).

390 Regiune în nordul Macedoniei.

391 Principalul râu al Greciei septentrionale. Un fluviu cu acelaşi nume, în Lydia, e pomenit în cântul XXIV, 616.

392 Boreas, vântul dinspre nord.

393 Vezi mai sus notele 274 şi 310, la XII, 422 şi XV, 189.

394 În original: „şapte plethre”. În epoca clasică un plethru – măsură de lungime – echivala cu 100 picioare (aproape 30 m).

395 Aluzie la existenţa între cele două divinităţi a unor legături a căror natură exactă e arătată în Odysseia, VIII, 266-366.

396 Ispaşă pentru răzvrătirea povestită în cântul I, 393 şi urm.

397 Lipsa de poezie a descrierii luptei dintre zei a îndemnat şi îndeamnă pe numeroşi editori să tăgăduiască autenticitatea episodului. Cei vechi cunoşteau însă textul în forma în care ne-a parvenit, şi tocmai vulgaritatea acestor versuri dădea prilej lui Xenofanes, după mărturia lui Sextus Empiricus, să se plângă că „Homer şi Hesiod au pus pe seama zeilor tot ce, între muritori, e lucru de ruşine şi e hulă: hoţii, adultere şi înşelăciuni reciproce” (fr. B 11).

398 Autorul Iliadei nu cunoaşte legendele potrivit cărora trupul lui Ahile ar fi fost făcut invulnerabil de Tethis prin cufundarea pruncului nou-născut în apele Styxului.

399 În înţelesul „nu sunt muritor”. Altminteri, după concepţia dominantă în întregul poem, zeii înşişi sunt legaţi de hotărârile Soartei.

400 E vorba de averile locuitorilor Troiei îndeobşte, nu numai de acele ale familiei lui Priam. Cf. XVIII, 511-512.

401 Pentru simbolul cumpenei, exprimând o hotărâre necruţătoare, cf. şi VIII, 69 şi urm.

402 După XXI, 276-277, Ahile ar fi fost sortit să moară săgetat de Apolon. În cântul XIX, 417 însă, şi în versul pe care-l adnotăm, îşi face loc ideea că gloria de a răpune pe cel mai viteaz Aheu era hărăzită celui mai puţin curajos Troian.

403 Hades e lăcaşul subpământean al morţilor, de a cărui întocmire în concepţia poetului nu se leagă ideea unei „plăţi” în raport cu faptele săvârşite în viaţă. Cf., totuşi, mai sus, versurile III, 279 şi XIX, 259.

404 În greceşte: ampyx – o diademă de metal (probabil de aur). „Tulpanul” (kekryphalos) pare să fi fost mai curând o căciuliţă; în sfârşit „balţul” (kredemnon), un soi de văl sau de broboadă acoperind creştetul şi umerii, dar lăsând descoperită figura. Întregul pasaj e de o interpretare anevoioasă.

405 În legătură cu sensul şi amploarea riturilor celebrate în amintirea lui Patroclu, vezi mai departe nota 412 la versul 177.

406 Textual: „să procure mortului toate cele cuvenite”; în speţă: caii şi câinii lui preferaţi (mai departe versurile 172-174), armele (VI, 418), veşmintele (XXII, 460-461).

407 Credinţa că morţii nu-şi găsesc odihnă câtă vreme trupul li-i încă neîngropat, adânc înrădăcinată în sufletele celor vechi, a găsit răsunet neobişnuit în literatura greacă, inspirând una din dramele cele mai puternice ale lui Sofocle, Antigona.

408 În Odysseia, XXIV, 5-9, sufletele peţitorilor ucişi de eroul întors la cămin ţipă asemenea liliecilor tulburaţi în întunericul unei peşteri.

409 Textual: „lipsite de cuget”. Tot aşa, în Odysseia, XI, 476, umbrele chemate de Odysseu sunt „lipsite de simţire”, cu excepţia aceleia a lui Tiresias, favorizat în această privinţă de Persefona.

410 În antichitate, versul era celebru pentru efectul de armonie imitativă, rezultând din acumularea a trei adverbe la fel de sonore şi egale ca valoare metrică: pňlla d'anŕnta catŕnta te dňchmia t'člthon.

411 În legătură cu cultul apelor curgătoare în Grecia veche, vezi nota 389, la XXI, 132. Ofrande de felul amintit în text se mai făceau în primele veacuri ale erei noastre în Arcadia, în cinstea râului Neda, după mărturia lui Pausanias (VIII, 41, 3).

412 Ritualul incinerării lui Patroclu aminteşte, în desfăşurarea-i de fast şi de cruzime, descoperirile făcute în ultima vreme în mormintele regilor din Ur, sau înmormântările cârmuitorilor sciţi, descrise de Herodot, IV, 71 şi urm. Profuziunea de obiecte preţioase şi de victime jertfite în această împrejurare lasă să se înţeleagă că rostul întregului ceremonial trebuie să fi fost îmbunarea mortului, aducerea lui la o dispoziţie favorabilă supravieţuitorilor. Dacă nu uităm însă că – după concepţia dominantă în restul poemelor homerice – viaţa de dincolo de mormânt e o simplă dăinuire a unor umbre lipsite de conştiinţă, concluzia care se impune e că în versurile pe care le comentăm poetul s-a făcut ecoul unei credinţe mai vechi, potrivit căreia – deveniţi un soi de divinităţi infernale – morţii erau înzestraţi cu puterea de a interveni în desfăşurarea treburilor pământeşti.

413 În epoca clasică, un tumul situat la nord-est de capul Sigeion trecea drept mormântul comun al lui Ahile şi al lui Patroclu.

414 Vezi mai sus nota 219, la IX, 123.

415 În întreaga epopee, aceasta e singura menţiune a cunoscutei „judecăţi” a lui Paris; s-ar putea însă ca versurile 28-29 să fie interpolate. Cât priveşte „amara plăcere” dăruită fiului lui Priam de Afrodita, aluzia e la dragostea aducătoare de nenorociri a Elenei.

416 Mai curând decât „ruşine”, aidospare a fi însemnat în limba lui Homer „sentimentul demnităţii sau al onoarei” (cf. mai sus XV, 555 şi Hesiod, Munci şi zile, 200, unde Aidos şi Nemesis, ultimele zeiţe care părăsesc pământul, personifică, respectiv, conştiinţa individuală – sentimentul onoarei – şi conştiinţa publică – opinia obştească). Cât priveşte versul 43, el e cu siguranţă adăugat şi se regăseşte întocmai la Hesiod, Munci şi zile, 318.

417 Vezi mai sus nota 86, la III, 54.

418 Samos, pentru Samothrake. La fel în cântul XIII, 12.

419 După comentatorii antici, imediat deasupra cârligului, sfoara undiţei era făcută să treacă printr-un corn scobit, care o ferea de muşcăturile peştilor.

420 La începutul istoriei greceşti, când organizarea gentilică a societăţii era încă puternică, iar oamenii rupţi de urma lor, expuşi la toate primejdiile, călătorii şi străinii în căutarea de adăpost se socoteau a fi ocrotiţi de Zeus. Violenţa împotriva lor echivala cu o lipsă de respect faţă de divinitate, cum o proclamă în termeni impresionanţi corul Rugătoarelor în tragedia cu acelaşi nume a lui Eshyl.

421 Vezi mai sus nota 49, la II, 353.

422 După o legendă des reprodusă în literatura greacă, Io, fiica zeului-fluviu Inachos, îndrăgită de Zeus, ar fi fost transformată în junincă de gelozia Herei şi încredinţată unui străjer neadormit, Argos. Ca să libereze copila, Hermes ucisese pe paznic, de unde epitetul folosit în text, devenit tradiţional.

423 Vezi mai sus nota 378, la XIX, 327.

424 În original: chiupuri (pithoi), vase mari de argilă, de obicei îngropate în podeaua încăperii unde erau păstrate.

425 Ospăţul funebru la care urmează să ia parte întregul norod Troian.

426 La tragici, şi în special la Eshyl (în a cărui trilogie deţine un rol de neuitat), Casandra e înfăţişată ca o preoteasă înzestrată cu dar profetic. Aci, nu e vorba de o însuşire supranaturală, ci numai de îngrijorarea cu care pândeşte întoarcerea părintelui pornit într-o călătorie plină de primejdii.

427 Nenorocirile prevăzute de Andromaha aveau să se realizeze întocmai după căderea Troiei, cum rezultă din tradiţia mai nouă şi în primul rând din tragici, între ale căror opere ajunse până la noi niciuna nu înfăţişează prăbuşirea familiei lui Priam cu o mai sumbră măreţie decât Troienele lui Euripide.