Luptele gata fiind, se împrăştie oastea şi merge Fieştecare la cort. Şi-n vreme ce toţi la corăbii Cată de cină şi somn, el singur Ahile veghează, Plânge-amintindu-şi de dragul prieten şi nu-l mai cuprinde Somnul atotdomnitor. Se suce-ntr-o parte şi-ntr-alta, Cugetă ce inimos şi bărbat mai fusese Patroclu, Bietul, prin câte trecură-mpreună şi câte necazuri Mai pătimiră-n război şi la trudnice drumuri pe mare.

El şi-aminteşte de toate şi varsă şiroaie de lacrimi Tot zvârcolindu-se-n pat, se culcă pe spate, pe dungă, Ba câteodată pieptiş, la urmă se scoală-n picioare, Umblă pe mal rătăcind şi treapădă pân'ce acolo Se pomeneşte cu zori revărsate pe ţărm şi pe mare.

Caii cei repezi atunci Ahile şi-nhamă şi leagă Leşul lui Hector, începe să-l tragăne-n dosul telegii Şi movilitul mormânt de trei ori aşa ocolindu-l, Stă odihnindu-se-n cort şi cu faţa prin pulbere lasă Trupul lui Hector lungit. Avea însă milă de Hector Zeul Apolon şi trupul, chiar mort, îl feri de sluţire, L-acoperi peste tot c-o pavăză mare de aur, Numai ca nu cumva pielea să-i scrijile la tăvălire.

Astfel Ahile pornit, îşi da drumul mâniei pe Hector.

Zeii văzură din slavă şi prinseră milă de dânsul Şi porunciră pândeţului Hermes să meargă să-l fure.

Asta plăcu tuturor, numai trei împotrivă stătură, Hera şi Palas Atena, şi zeul Cutremur Poseidon, Veşnic aceeaşi fiindu-le ura şi ciuda pe Troia Şi pe al lui Priam norod, şi asta din vina lui Paris, Care jignise pe zâne, când ele la staul veniră, Şi măguli pe-Afrodita în schimb cu-o amară plăcere.415

Zile vr'o douăsprezece se scurseră, când la divanul Zeilor Febos Apolon sculându-se, astfel le zise: „Zeilor, ce pătimaşi şi zăcaşi mai sunteţi! Oare Hector Nu v-a jertfit oarecând nici tauri pe-alese, nici capre?

Nu vă-nduraţi măcar mort să-l faceţi scăpat ca să fie Dus între-ai săi şi să-l vadă soţia-i şi mama şi fiul, Tată-său Priam şi oamenii lor, ca îndată să-i puie Trupul pe rug şi să-i dea răposatului cinstea din urmă?

Ci mai degrabă voi ţineţi cu-acel căpiat de Ahile, Care nici ştie măsura şi cumpătul, şi e cu firea Neîmblânzită pe veci. Sălbatic şi crud e ca leul Care-n trufie şi-n multa-i putere-ncrezut, după hrană Tabără-n turmele bieţilor oameni. Tot astfel Mila din suflet Ahile-şi pierdu şi-i lipsit de ruşine, 416

Simţul de care legat e tot răul şi binele lumii.

Omul în viaţă se-ntâmplă, fireşte, să-şi piardă pe vreunul Şi mai iubit – pe un frate de-o mamă, ba chiar şi copilul; Dar conteneşte la urmă din plâns şi din vaer, căci soarta Puse răbdare în sufletul cel omenesc. Dar Ahile Nu e destul că-l ucise pe Hector; mai leagă de caru-i Mortul şi-n jurul mormântului soţului său îl târăşte, Batjocorindu-l, şi nu e frumos şi nici bine din parte-i.

Ba să ia seama, cât e de viteaz, el să nu ne întarte Orb de mânie-njosind ţărâna cea fără simţire.”

Hera braţalba-nciudată pe loc lui Apolon răspunse: „Tu cel cu arcul de argint, cuvintele tale ar fi drepte, Numai de-aţi pune pe-Ahile pe-o treaptă de cinste cu Hector.

Ci muritor a fost Hector şi-a supt de la sân de muiere, Iar pe Ahile-l născu o zeiţă, pe care-am hrănit-o Şi am crescut-o eu însămi, ba chiar i-am ales şi bărbatul Care, cum ştii, e Peleu cel iubit de noi toţi ca niciunul, Parte luarăţi cu toţii la nuntă, ba fost-ai la masă, Din alăută zicând, şi tu cel în veci nestatornic417

Şi înhăitat cu cei răi.” Dar Zeus răspunse zeiţei: „Hero, fă bine şi nu fi pe zei aşa tare pornită.

Drept e că nu sunt aceia de-o teap-amândoi, dar şi Hector Drag ne-a fost nouă, mai drag decât oricare altul în Troia, Mie încai mi-era scump, că nu m-a lipsit de prinoase Dragi şi altaru-ncărcat îmi era cu tot felul de bunuri Şi de fripturi şi de vin, care nouă ne sunt cuvenite.

Totuşi eu nu mă-nvoiesc în taină să-l smulgem pe Hector.

Nu-i chip s-o facem pe-ascuns, Ahile va prinde de veste, Pentru c-alăturea mama-i veghează şi ziua şi noaptea.

Meargă mai bine un zeu să poftească pe Tetis la mine; Vreau să-i dau sfat înţelept, ca Ahile să ia de la Priam Daruri aduse la cort şi să-napoieze pe Hector.”

Zise, iar vinteşa Iris dă fuga din cer ca s-o cheme Şi între Samos şi Imbros, ostrovul cu stânci prăvălate, 418

Zina s-afundă-n noian şi clocote marea negrie.

Dânsa se dă în afund întocmai precum se dă plumbul Undiţei care atârnată de cornul de bou de la ţară419

Merge şi peştii cei lacomi de carnea momelii ucide.

Iris găsi pe sub boltă de peşteri pe Tetis. În juru-i Zânele mării şedeau adunate. Ea sta între ele Şi-şi căina pe slăvitul fecior, fiind moartea-i menită Tocmai la Troia pe câmp, departe de scumpa lui ţară.

Iris s-apropie-ndată de Tetis şi astfel îi zice: „Scoală-te, Tetis, te cheamă doar Zeus de sus, ştiutorul Nestrămutatelor gânduri.” Dar Tetis întreabă pe Iris: „Ce mă vrea oare în ceru-i puternicul zeu? Mi-e ruşine Tristă să viu între zei, că mare, nespus mi-i amarul.

Totuşi m-oi duce, că nu e zadarnic cuvântul lui Zeus.”

Zise, şi repede aleasa-ntre zâne şi-aruncă pe dânsa Lungă măramă cernită, veşmânt fără seamăn de negru, Şi o porneşte la drum, iar Iris îi trece-nainte, Apa străbat şi din faţă se-nlătură undele mării.

Malul pe urmă suind, iau zborul spre cer amândouă, Până ce dat-au de Zeus adânc-văzătorul; în juru-i Stau fericiţii şi pururii zei împreună cu toţii.

Tetis şezu lângă el şi Atena se trase deoparte, Hera-i întinse în mână o cupă frumoasă de aur Şi căuta cu tot felul de vorbe s-o mângâie. Tetis Dete potirul golit, iar fiul lui Cronos îi zise: „Văd c-ai venit pe Olimp, o, Tetis, măcar că eşti tristă, Ştiu doar şi eu că pe tine te-apasă durere nespusă, Totuşi eu n-am încotro şi ţi-oi spune de ce eşti poftită.

Sfadă-i acuma-ntre zei. Ei nu se unesc de vr'o nouă Zile, şi cearta e pentru Ahile şi trupul lui Hector.

Dânşii voiau să trimitem pe Hermes pândeţul să fure Mortul, dar eu lui Ahile doresc să-i adaug mărirea, Vrând să mă bucur de cinstea şi dragostea ta mai departe.

Du-te la tabără cât mai curând şi-ţi astâmpără fiul, Spune-i că zeii au ciudă pe el, şi mai mult decât alţii Eu sunt pe el supărat că în furia lui mai opreşte Trupul lui Hector pe câmp la corăbii şi nu vrea să-l deie.

Dar să se teamă de mine, mai repede să-l 'napoieze.

Eu voi trimite pe Iris să spuie măritului Priam După răscumpărul fiului său să se ducă la corturi, Daruri să dea lui Ahile, ca el să-l îmbune pe dânsul.”

Astfel orânduie Zeus, şi ne-mpotrivindu-se Tetis Cea cu picioare-argintii, de sus din Olimp se răpede, Vine la cortul feciorului ei şi acolo-l găseşte Încă din greu suspinând, iar soţii alături de dânsul Trebăluiau pregătindu-i în cort prânzişorul cu carnea De la un mare berbece, pe care-l tăiaseră dânşii.

Şi-apropiindu-se atunci de Ahile cinstita lui mamă Şi netezindu-l, aşa începu a-i vorbi părinteşte: „Dragul meu fiu, până când cu vaietul şi cu oftatul Ai să te mistui tânjind şi n-o să mai guşti din bucate, Nici ai să dormi? Că pe lângă odihnă şi dragostea-i bună, Nu vei trăi doar, copilul meu, vreme-ndelungă. De-aproape Moartea te paşte de-acum şi-a soartei neînvinsă putere.

Ia însă grabnic aminte o veste ce-aduc de la Zeus: Dânsul îmi spuse că zeii au ciudă pe tine şi însuşi Mai decât zeii ceilalţi, că tu astfel, orbit de mânie, Trupul lui Hector îl ţii la corăbii şi nu-l dai acasă.

Las' să-l răscumpere-ai lui şi ia cuvenitele daruri.”

Iar Peleianul aşa învoindu-se, mamei răspunse: „Fie cum zici. De la mine să-l ia cine plată mi-aduce, Dacă-i porunca cu tot înadinsul din partea lui Zeus.”

Astfel atunci la corăbii, în tabără, mama şi fiul Şi-au cuvântat amândoi şi-au tot tăinuit laolaltă.

Tocmai şi fiul lui Cronos spre Ilion mână pe Iris: „Lasă, tu Iris, Olimpul şi repede du-te la vale Până la Troia şi-acolo-n cetate dă veste lui Priam, Drumul să ia spre corăbii, de vrea să-şi răscumpere fiul Şi să-l împace pe-Ahile aducându-i o sumă de daruri, Singur să meargă, să nu-l însoţească din Troia niciunul.

Numai un crainic să-i fie tovarăş, un om mai în vârstă, Care să-i hăţuie mulii şi bine-nrotata-i căruţă Şi să-i aducă pe fiul său mort înapoi în cetate.

N-are să-i pese de moarte, să n-aibă de asta vreo teamă, Călăuzit va fi el de un zeu, de feciorul meu Hermes, Până ce, aşa însoţit, o s-ajungă pe-aproape de-Ahile.

Dus el o dată fiind în cortu-i, nici însuşi Ahile N-o să-l omoare, nici altuia dintre ai lui să-l atingă Nu-i va da voie, căci nu e nebun ori nerod ori un proclet, Ba o să-l cruţe mai mult, ca pe unul venit spre rugare.”420

Zice, iar vinteşa Iris purcede din cer, se coboară Până la Priam şi-ntâmpin-acolo doar bocet şi vaier.

Stau cu părintele lor în ograda palatului fiii Şi-udă cu lacrimi veşmintele lor. Între dânşii moş Priam Şade-nvelit pe de-a-ntregul în mantie. Capul, grumazul Craiului pline sunt încă de pulberea şi de ţărâna Care, pe jos tăvălindu-se, şi le-aruncase el singur.

Fetele lui şi nurorile-i stau şi se vaietă-n casă, Toate cu jale amintindu-şi de mulţii voinici, de bărbaţii Care zăceau fără viaţă răpuşi de Ahei pe câmpie.

Iris s-apropie-ndată de Priam şi-ncet la ureche Vestea începe a-i şopti, iară el se cutremură-n faţă-i: „Dardaniene, rămâi liniştit şi să n-ai nici o teamă, Nu vin aici ca duşman la tine, n-am cugete rele, Vin numai binevoind. Eu sunt vestitoarea lui Zeus.

El de departe, în marea lui milă şi grijă de tine, Te sfătuieşte să mergi pe fiul tău drag să răscumperi Şi să-l împaci pe-Ahile aducându-i o sumă de daruri.

Singur să fii şi să nu te-nsoţească din Troia nici-unul, Numai un crainic să-ţi fie tovarăş, un om mai în vârstă, Care să hăţuie mulii şi bine-nrotata căruţă Şi să-ţi aducă pe fiul tău mort înapoi în cetate.

Ţie de loc să nu-ţi pese de moarte şi nici să te sperii, Doar vei avea călăuză pe Hermes, odrasla lui Zeus, Până ce, aşa însoţit, vei ajunge pe-aproape de-Ahile.

Cum o să fii tu o dată în cortu-i, pe tine nici dânsul N-o să te-omoare, nici altuia dintre ai lui să te-atingă N-o să-i dea voie, căci nu e nebun ori nerod ori un proclet, Ş-o să te cruţe mai mult ca pe unul venit spre rugare.”

Asta-i cuvântă şi piere deodată din faţă-i zeiţa.

Priam dă fiilor zor să înhame doi muli la căruţa-i Bine-nrotată şi-un coş împletit pe deasupra să lege.

Dânsul apoi se coboară-ntr-o-naltă cămară boltită, Toată din scânduri de chedru, bucşită de dalbe odoare, Şi pe crăiasa Hecuba o cheamă la el ca s-o-ntrebe: „Biată nevastă, să-ţi spun. Un glas mi-a venit de la Zeus Drumul să iau spre corăbii, de vreau să răscumpăr pe Hector Şi să-l împac pe Ahile aducându-i o sumă de daruri.

Rogu-te totuşi să-mi spui: Ce crezi tu de una ca asta?

Straşnic mă-ndeamnă pe mine dorinţa şi gândul mă bate Drumul să iau spre corăbii prin tabăra mare, spre dânsul.”

Asta-i vorbi şi femeia dând ţipăt de groază-i răspunse: „Vai mie, unde-i a ta-nţelepciune, cu care în lume Peste hotare şi-n ţară-nainte vestit te făcuseşi?

Cum îţi mai trece prin minte tu singur să pleci la corăbii Şi să dai ochi c-un duşman care odată-ţi răpuse Fii aşa mulţi şi viteji? Eşti tare la suflet ca fierul.

Cum te-ar vedea el în faţă şi pune-va mâna pe tine, Fiară cum este de crud şi păgân, o să tabere asupra-ţi Fără cruţare şi milă. De aceea să stăm noi acasă Şi să-l jălim de departe pe Hector. Aşa i-a fost scrisa De la-nceput, de când eu îl născui, după torsul ursitei, Cânilor hrană s-ajungă, departe de tata-i şi mama, Lâng-acea bală de om, din care muşcare-aş cu dinţii Inima-i neagră s-o-nghit, să pot să-mi răzbun pe sărmanul Hector al meu, care n-a fost mişel, ci de-a pururi în fruntea Neamului sta ca un turn şi tot apăra pe bărbaţii Şi pe femeile noastre şi nu se da-n lături de frică.”

Se-mpotrivi însă Priam şi astfel Hecubei răspunse: „Vreau să mă duc negreşit. Deci nu mă opri şi ca buha Nu mai cobi în odaie de-a surda, că n-ai să mă clatini.

Dacă îndemnul venea de la un muritor de pe lume, Fie chiar un ghicitor sau un zodier sau un preot, Nu-i dam crezare, ce-am fi socotit că puteau să se-nşele; Dar eu în faţă pe zeu l-am văzut şi auzitu-i-am glasul, De-asta şi-ndată voi merge, că zisele-i nu sunt deşerte.

Dacă sortit mi-i să mor prin tabăr-Aheilor, iată, Viaţa mi-o dau bucuros, în clipă strivească-m-Ahile, Când mi-oi cuprinde feciorul şi m-oi sătura de bocire.”

Zice, la sipete merge, deschide capacele dalbe, Scoate din ele vr'o douăsprezece velinţe frumoase, Douăsprezece aşternuturi şi-atâtea covoare de paturi, Mantii şi haine de pus dedesubt câte douăsprezece.

Aur apoi cântărind de zece talanţi mai ridică, Patru lighene mai ia şi-o pereche de lucii tripeduri Ş-un giuvaer de pahar, o minune ce-i deteră tracii, Când pe la dânşii fusese ca sol; nici odorul acela Nu şi-l mai cruţă bătrânul oprindu-l în casă, c-atâta Vrea să-şi răscumpere fiul. Apoi începu el s-alunge Oamenii strânşi în pridvor şi-i tot ocăra cu mânie: „Voi păcătoşi şi nemernici, căraţi-vă! N-aveţi acasă Jale şi voi, de veniţi să-mi aduceţi necaz? Oare credeţi C-ar fi nimica durerea-mi cea dată de zei, că pierdut mi-i Cel mai de frunte fecior? Dar şi voi în curând veţi simţi-o Pierderea lui, că de-acuma, când mort este el, o să fie Mult mai uşor să vă secere la bătălie duşmanii.

Eu însă-aş vrea să mă mistui pe lumea cealaltă, să nu-mi văd Troia cu ochii cumva năruită de tot şi pustie.”

Zise gonind cu toiagul pe oameni. Pe poartă ieşiră Toţi alungaţi de bătrânul grăbit, care-apoi făcea gură; Tot îşi mustra pe feciori, pe Helen, pe-Agaton, pe Paris, Pe Antifon şi Pamon, pe Dionte şi pe Hipotoos, Pe Deifob, pe voinicul Polites. Acestora nouă El le da zor şi aşa se răstea cu glas tare la dânşii: „Haide, mişcaţi-vă, fii moleşiţi şi netrebnici. Mai bine Moartea pe voi vă cosea la corăbii în locul lui Hector.

Vai mie, nenorocitul! Avut-am în Troia feciorii Cei mai viteji, dar niciunul din ei nu-mi trăieşte; nici Mestor Cel deopotrivă c-un zeu, nici meşteru-n lupta din care, Bietul Troilos, nici Hector, un zeu între oameni, viteazul Care părea tuturora că nu-i fiu de om, ci al unui Nemuritor. Au pierit în război şi-mi rămase doar pleava.

Toţi mincinoşii, mişeii, vitejii la horă şi jocuri, Hoţii de capre şi miei ai supuşilor noştri din ţară.

Hai, vă urniţi mai degrabă şi faceţi-mi gata căruţa Şi încărcaţi-o cu toată povara de-aici, că vreau iute Drumul s-apuc.” Şi temându-se dânşii de-a tatălui gură, Scoaser-afară din grajd căruţa frumos întocmită, Nouă de tot, sclipitoare, şi coşul legară de chelnă.

De la perete din cui după asta desprinseră jugul Mulilor, lemn de cimşir cu un bumb, cu inele deasupra, Iute-l cărară din grajd cu pielea cea lungă de nouă Coţi şi la capătul oiştei bine-strujite pe urmă Ei l-aşezară frumos, la cui îi trecură belciugul Şi pe de lături la bumb de trei ori cureaua legară Şi-o înnodară la capăt şi o-ntoarser-apoi la ţuguiul Oiştei. Luând după asta din casă mulţimea de daruri Pentru răscumpăr, le-aduseră-ndată şi le-ngrămădiră Toate-n căruţă. – nhămară şi mulii cei tari de copită, Harnici să tragă la drum, un dar fără preţ, care fuse Dat de prietenii mizi lui Priam cândva. Înhămară Şi telegarii ce-n ieslele lui lustruite bătrânul Însuşi cu mâna-i hrănea. Şi pe când la palat în ogradă Priam şi crainicul, oameni cu minte, cătau de gătitul Carelor, iată s-apropie îndurerată Hecuba Şi cu o cupă de aur în mână îmbie pe soţul ei Priam Paos de vin să închine lui Zeus naintea plecării.

Stete în faţa telegii, apoi începu să-l îndemne: „Ia şi închină lui Zeus, te roagă de el să te-ajute De la duşmani să ne vii înapoi, dacă vrei la corăbii Numaidecât să te duci, măcar că eu sunt împotrivă.

Nu-ntârzia să te rogi de Părintele nostru din nouri, Care de sus, de pe Ida, ne străjuie-ntreagă cetatea.

Cere un semn de la el, să facă pe cea mai iubită Şi mai puternic-a lui zburătoare să-ţi iasă pe dreapta, Singur cu ochii s-o vezi şi aşa, bizuindu-te-n zboru-i, Mai cu nădejde prin oastea duşmană să mergi la corăbii.

Dacă se-ntâmplă ca piaza cea bună să nu ţi-o trimită Cel care tună-n văzduh, te povăţuiesc cu-nadinsul, Oricât de mult ţi-ar fi dorul, să nu pleci cumva la corăbii.”

Zise bătrânul aşa la îndemnul acest-al crăiesei: „Am să te-ascult bucuros şi ţi-oi face pe plac, o, femeie; Bine-i cu braţele-ntinse să ceri îndurarea lui Zeus.”

Asta bătrânul rostind, porunci unei roabe s-aducă Apă curată să-i toarne pe mâni. Iar femeia şi vine Apă-aducând, un ulcior şi în mâna cealaltă ligheanul.

După ce craiul se spală, ia cupa din mâna soţiei; Stând dup-aceea-n ogradă, la mijloc, începe să-nchine Vin şi, cu ochii spre cer, îşi îndreaptă rugarea şi zice: „Zeus părinte, prea-nalte, slăvite stăpân de pe Ida, Fă să mă-ntâmpine Ahile cu prietenie şi milă.

Scoate-mi în cale semn bun de la pasărea cea mai iubită Şi mai puternic-a ta zburătoare, să-mi iasă pe dreapta.421

Însumi cu ochii s-o văd şi aşa, bizuindu-mă-n piază, Mai cu nădejde prin oastea duşmană să merg la corăbii.”

Asta grăi rugător. Auzindu-l, Atotînţeleptul Piază mai bună din toate-i trimite degrabă, un vultur Negru la pene, prădalnic, acel care-i zice tărcatul.

Cât se deschide la uşa cămării înalte din casa Unui bogat o pereche de bine-ncheiate canaturi, Tot aşa late se-ntind şi-ale pasării aripi când zboară Peste cetate din dreapta. Ei, cum îl văzură, deodată Se-nveseliră cu toţii şi-n inimă se-nviorară.

Iute bătrânul se urcă în neteda chelnă şi mână Caii pe poarta din curte sub tinda cea răsunătoare.

Carul cu roate-mpătrite îl trag înainte jugarii Cei îndemnaţi de mintosul Ideos, iar caii din urmă Vin, îi zoreşte bătrânul cu biciul în mână, de-aleargă Fuga de-a lungul cetăţii. Ai lui cei de-acasă-l urmează Toţi şi cu bocete-l plâng parcă dânsul ar merge la moarte.

Când se coboară de sus din cetate şi-ajung pe câmpie, Drumul apucă-napoi şi în Troia se-ntorc ai lui Priam Gineri şi fii. Iar pe ei amândoi, când pe şes se iviră, Zeus cu ochii cei ageri de sus îi văzu şi-l cuprinse Mila de bietul bătrân şi îndată grăi către Hermes: „Fiul meu Hermes, tu care mai mult decât alţii te bucuri Să însoţeşti pe un om şi ruga i-asculţi după voie, Du-te şi fii călăuzul lui Priam spre-Ahei la corăbii, Astfel ca nimenea dintre Danai să nu prindă de veste, Nici să nu-l vadă pe el până nu va sosi la Ahile.”

Zise. Şi ucigătorul lui Argos i-ascultă porunca.422

Numaidecât la picioare-şi-nnoadă sandale de aur Mândre şi dumnezeieşti, care-l poartă pe apele mării Şi pe uscatul întins fără margini, întocmai ca vântul.

Ia după asta toiagul, cu care pe oameni i-adoarme Ori pe-adormiţi îi deşteaptă din somn, după cum îi e vrerea, Şi cu toiagul în mână s-avântă din cer olăcarul.

Repede spre Helespont şi la Troia soseşte, şi-acolo Merge pe drum ca un tânăr din viţă domnească mărită; Barba-i mijeşte şi-i farmecă-ntreagă făptura-i în floare.

Priam şi crainicul, când au trecut de mormântul lui Ilos, Caii şi mulii pe drum îşi opriră la râu să-i adape.

Noapte era şi-ntuneric atunci pe pământ se lăsase.

Crainicul tot iscodind cu privirea-i pe-aproape, deodată Vede pe Hermes şi-n tremur de spaimă-i şopteşte lui Priam: „Dardaniene, ia seama. Ne trebuie acum chibzuinţă.

Uite că vine un om şi mă tem că pe loc ne omoară.

Hai să fugim noi călare-napoi, să dăm drumul căruţei, Ori să-i cădem la picioare smeriţi, să-l rugăm să ne cruţe.”

Zice, şi Priam se tulbură, teamă grozavă-l cuprinde.

Se înfioară pe trup şi de tot i se moaie genunchii; Stă buimăcit, dar s-apropie zeul cel darnic în bunuri Şi pe moş Priam de mână luând, începu să-l întrebe: „Taică. – ncotro apucat-ai aşa cu catârii şi caii Noaptea prin bezna pustie, când oamenii dorm în odihnă?

Cum nu te temi de Ahei, care încă mai fierb de mânie?

Ştii că-s aici pe aproape duşmanii şi răuvoitorii.

Dacă vreunul din ei ar vedea că duci aste scumpeturi Pe întuneric aşa, oare ce te vei face, sărmane?

Doar un moşneag e tovarăşul tău şi tu nu mai eşti tânăr Ca să te poţi apăra, dac-ai fi încolţit înainte.

Nu-ţi fac eu ţie vreun rău, ba chiar te-oi lua-n apărare Faţă de oricare altul, că tare te-asemeni cu tata.”

Zise bătrânul atunci la vorbele-aceste-a lui Hermes: „Fiule. – ntocmai aşa e cum zici, tu ai toată dreptatea.

Dar şi pe mine un zeu mă păzeşte şi mâna-mi întinde Spre-ajutorare, că iată-mi trimise în cale pe-un astfel De călător cum eşti tu, de minune la stat şi la faţă, Bun şi cu minte; noroc de părinţii cu astfel de mladă.”

Dar mai adause harnicul zeu, ucigaşul lui Argos: „Drept este taică, ce-ai spus, că zeii te-ajută pe tine.

Dar lămureşte-mă încă, şi spune-mi curat adevărul, Duci undeva la străini departe odoarele aceste Multe şi nepreţuite şi vrei să le mântui acolo?

Ori că de acuma de frică începeţi voi Troia cu toţii S-o năpustiţi, dacă mort e feciorul tău Hector, întâiul Printre viteji, că el nu se lăsa mai pe jos de ai noştri.”

Ast-auzind, începu să-l întrebe bătrânul: „Dar spune-mi, Dragul meu, cine eşti tu şi din care părinţi şi de unde?

Tare de bine ai vorbit de fiul meu şi de-a lui moarte.”

Craiului zise strădalnicul zeu, ucigaşul lui Argos: „Mă iscodeşti şi mă-ntrebi despre Hector, mărite moş Priam.

Eu l-am văzut, am fost martor adeseori în bătălia Cea-nălţătoare şi-n vremea când Hector, ajuns la corăbii, Tot secera pe Ahei sfâşiindu-i cu lancea de-aramă.

Noi cu mirare stăteam de departe privind, căci Ahile Nu ne lăsa să ne batem, c-avea el mânie pe-Atride.

Eu sunt tovarăşul lui, pe mare am venit împreună, Sunt mirmidon după neam, Polictor îmi este părinte.

El e bogat şi acuma-i cu pletele albe ca tine, Are vr'o şase feciori, al şaptelea-s eu. Aruncat-am Sorţul şi mie-mi căzu la război să-l urmez pe Ahile.

De la corăbii acuma pe câmp am ieşit, că de mâne Au să-mpresoare cetatea din zorile zilei Aheii.

Nu mai pot ei să mai steie, că prea sunt grăbiţi să se bată, Nici căpitanii nu-i chip să-i mai ţie în loc la corăbii.”

Dar mai întreabă din nou după asta bătrânul pe Hermes: „Dacă faci parte din oamenii cei care ascultă de-Ahile, Rogu-te, spune-mi atunci şi nu-mi tăinui adevărul: Oare copilul meu zace cumva la corăbii? Ori trupu-i Fu ciopârţit de Ahile şi cânilor dat să-l înghită?”

Hermes, al zeilor sol, din nou îi răspunse lui Priam: „Nu se-nfruptară din el, bătrâne, nici corbii, nici cânii, Ci neatins ca-nainte tot zace lungit la Ahile Lângă corabie-n cort şi, măcar că sunt douăsprezece Zile de când este mort, el tot nu e putred şi nu-l rod Viermii aşa cum se-ntâmplă cu cei care cad la războaie.

Drept e că-n jurul mormântului soţului său Patroclu L-a tăvălit Peleianul, de cum s-a făcut dimineaţă, Nu l-a stropşit însă el. Şi tu l-ai vedea cu mirare, Cum se păstrează el fraged, cu pielea spălată de sânge Şi nepătată de fel. Închise sunt ranele toate Câte avusese, c-a fost ciuruit de-o mulţime de suliţi.

Iată cum zeii cei nemuritori îngrijesc de viteazul Hector, deşi el e mort, că prea le-a fost drag tuturora.”

Asta el zice, iar Priam se bucură şi-i cuvântează: „Fătul meu, bine-i cum vezi să dai cuvenitele daruri Zeilor. Fiul meu, cât a fost viu, dacă fost-a vro'dată, N-a dat uitării nicicând acasă la dânsul pe zeii Cei din Olimp, de aceea nu-l uită nici ei după moarte.

Ia însă darul acesta frumos, o cupă de la mine, Şi mă fereşte de rău şi petrece-mă cu ajutorul Zeilor până sosi-voi prin tabără-n cort la Ahile.”

Harnicul zeu, ucigaşul lui Argos, îi zice lui Priam: „Mă ispiteşti ca pe unul mai tânăr, dar n-ai să mă-ndupleci Darul acesta să iau de la tine, să trec peste-Ahile.

Mie mi-e teamă de el şi cugetul prea nu mă lasă Să-l micşorez ca să nu mi se-ntâmple vr'un rău dup-aceea.

Dar ca tovarăş de drum, şi pân' la slăvitul meu Argos Eu te-aş petrece cu drag pe uscat şi pe mare şi nimeni Nu s-ar atinge de tine, tovarăşul nesocotindu-ţi.”

Asta lui Priam grăind, se suie degrabă-n teleagă Zeul câştigului, biciul şi frânele repede-apucă Şi înstrunează la mers mai tare şi mulii şi caii.

Când mai pe urmă sosesc pe la zidul şi şanţul ahaic, Dau de străjeri veghetori care-şi cată de cină, dar zeul Somn tuturora pe ochi picurând, îi făcu să adoarmă Toţi, iar el poarta deschise şi-mpinse zăvoarele porţii, Duse-năuntru pe Priam şi carul cu scumpele daruri.

Ei-naintară pe urmă şi merser-aproape de cortul Cel răsărit, care Domnului lor l-au durat mirmidonii, Scânduri de brad retezând, şi l-au învelit după aceea Stuhul stufos secerând de pe luncă, din mlaştini de baltă, Pari îndesiţi au bătut şi făcut-au aşa împrejurul Cortului mare ogradă, şi poarta era întărită Numai c-o grindă de brad ca zăvor. La deschiderea porţii Sau la închiderea ei trei oameni umblau cu zăvorul, Numai Ahile-ntre-Ahei putea să-l împingă şi singur.

Hermes acolo deschide bătrânului, intră-n ogradă Şi spre Ahile cu scumpele-i daruri îl duce pe Priam Şi din teleagă sărind, aşa-i se destăinuie dânsul: „Află, bătrâne, că eu sunt un zeu fără moarte, sunt Hermes.

Tata de sus mă trimise la tine să-ţi fiu călăuză.

Însă eu trebuie acum să mă-ntorc înapoi. Lui Ahile Nu voi de loc să m-arăt, că nu se cuvine ca astfel Zeii cei nemuritori să ţie la oameni pe faţă.

Intră tu singur la el şi-aruncă-te-acum la picioare, Roagă-l în numele tatălui său şi al mamei, zeiţa, Şi al iubitului fiu, că poate să-l moi pe-Ahile.”423

Hermes, acestea rostind, pe naltul Olimp se întoarse.

Craiul Priam atunci în pripă din car se coboară Şi pe Ideos îl lasă s-aştepte în loc şi să ţie Caii şi mulii de frâu. El merge de-a dreptul în casă Unde iubitul lui Zeus Ahile şedea, şi-năuntru El îl găsi pe viteaz. Tovarăşii stau mai deoparte, Numai Alchimos războinicul şi Automedonte voinicul Harnici umblau împrejuru-i. Abia contenise Ahile Din ospătat şi băut şi încă sta masa gătită; Marele Priam atunci se furişă-n cort şi de-aproape Cade-naintea viteazului îngenunchind şi sărută Ucigătoarele-i mâni, care aşa de mulţi fii i-omorâră.

Cum oarecine când cade-n păcate şi făptuie-n ţară Moarte de om şi, fugind la străini, se strecoară-n căminul Unui bogat, de se uită cu toţii la el şi se miră; Astfel se miră şi-Ahile uimit la vederea lui Priam Cel ca un zeu de-arătos; ba se miră şi soţii şi cată Unii la alţii. Iar Priam aşa începu să se roage: „Adu-ţi aminte c-ai tată şi tu, o, slăvitule-Ahile, Şi e ca mine şi el pe pragul amar de necazuri Al bătrâneţii, şi poate vrăjmaşii vecini îl împilă, Şi-l amărăsc şi nu-i nimeni să-l scape de rău şi de jale.

Dânsul încai auzind de departe că tu eşti în viaţă, Tot se mai bucură-n sine şi trage nădejde să-şi vadă Fiul iubit de la Troia odată venind. Numai eu sunt Bietul cu totul de plâns, că-n marea cetate, în Troia, Mulţi fii aleşi am avut şi nu-mi mai rămase niciunul.

Fost-au la număr cincizeci, când Aheii la noi năvăliră.

Nouăsprezece din ei îmi erau din o singură mamă, Iar pe ceilalţi mi-i născuseră alte femei în palate.

Zeul războiului Ares răpuse din ei o mulţime.

Singurul care-a mai fost al oraşului sprijin, şi-al nostru, Tu l-ai ucis mai deunăzi, când el se lupta pentru ţară, Scumpul meu Hector! De dragu-i venit-am aici. De la tine Voi să-l răscumpăr pe el şi-ţi aduc o grămadă de daruri.

Teme-te, Ahile, de zei şi de mine te-ndură amintindu-ţi C-ai şi tu tată bătrân. Ba eu sunt mai vrednic de milă, M-am biruit şi făcut-am ce n-a făcut nimeni pe lume, Mâna ce crud îmi ucise feciorul am dus-o la gură.”

Zise, şi-un dor de părinte şi-o jale-i stârni lui Ahile.

El pe moşneag apucându-l de mână, domol îl împinse Şi se porniră pe plâns amândoi. Unu-şi plânge feciorul, Plânge cu hohote lungi, întins la picioare-naintea Celuilalt, care iar după tată-său plânge, ba geme După prieten şi casa răsună de plâns şi de vaier.

După ce-Ahile se satură de tânguit şi suspinuri Şi de pe piept îşi descarcă povara de dor şi de jale, Sare din scaun îndată, de mână ridică pe craiul, Milă fiindu-i de capul cărunt şi de barba căruntă Şi-nduioşat dup-aceea lui Priam aşa-i cuvântează: „Nenorocite, e drept că multe dureri te răzbiră.

Mare curaj ai avut să vii singur aici la corăbii Şi să dai ochi cu un om care-o droaie de fii îţi răpuse, Tineri cu toţii voinici. Eşti tare la suflet ca fierul.

Scoală şi şezi, odihneşte-te-acolo pe scaun, mai bine-i Să îngropăm în noi înşine-amarul, măcar că ne doare.

Bocetul cel fioros şi plânsul nimic nu ne-ajută; Asta e soarta ce zeii croiră sărmanilor oameni, Viaţa să-şi ducă-n durere, iar lor de nimic nu le pasă.

Două butoaie se află-n Olimp pe podeala lui Zeus, 424

Unu-i butoiul de rele, celalt e butoiul de bunuri.

Când un amestec din ele cuiva între oameni dă Zeus, Nenorocirea-l aşteaptă, dar are şi parte de bine.

Dacă-i dă însă necazuri, îl face batjocura lumii, Foamea pe sfântul pământ îl adulmecă fără de milă Şi-umblă săracul pribeag, oropsit de zei şi de oameni.

Daruri frumoase din naştere-i deteră zeii tot astfel Tatălui nostru Peleu, de n-avea potrivă pe lume De norocos şi bogat. Sub sceptru-i erau mirmidonii Şi-l însoţiseră zeii cu o zeiţă pe el, muritorul.

Dar şi asupra-i osânda trimise un zeu ca să fie Nemoştenit de-a lui viţă domnească-n palat şi-n domnie; Singurul fiu care-l are, menit e să moară devreme.

Nu pot eu grijă să-i port, deşi bătrâneţea-l ajunse, Prea sunt departe de el, ca să chinui pe-ai săi şi pe tine.

Odinioară auzeam că şi tu aveai parte de bine Şi că din Lesbos, ostrovul domnit de Macar, până-n ţara Frigiei şi până unde se-ntinde la deal Helespontul Nemărginit, erai tată şi Domn fericit ca niciunul.

Însă din ziua când pacostea asta ţi-aduseră zeii, Ai împrejur la cetate tot crunte bătăi şi măceluri.

Rabdă şi nu-ţi strica inima-n veci cu jelitul, mâhnirea După viteazul tău fiu nu poate nimic să-i ajute, N-o să-l învii, ba mai iute pe cap o să-ţi vie şi alta.”

Dar arătosul bătrân aşa lui Ahile-i răspunde: „Nu mă sili să mai şed, preamăritule, până ce Hector Neîngropat e în cort, ci dă-mi-l tu mie mai bine, Lasă cu ochii să-l văd; în schimb de la mine primeşte Multele daruri ce-aduc. Dea Domnul s-ai parte de ele Şi să te-ntorci în olatul părinţilor tăi, căci pe mine Tu m-ai lăsat să trăiesc, să mai văd încă raza de soare.”

Dar, pe sub gene privind, aşa se-ncruntă Peleianul: „Nu mă mai scoate din fire, bătrâne. Şi eu doar pe Hector Tot mă socot să ţi-l dau. Venitu-mi-a chiar de la Zeus Veste de asta prin mama, copila Bătrânului mării.

Bine-mi dau seama, de altfel, şi nu mă înşel, că tu fost-ai Călăuzit de un zeu, ca teafăr s-ajungi la corăbii.

N-ar cuteza nici un om în tabăra noastră să vie, Chiar şi un tânăr voinic; nu poate să scape de strajă, Nici nu e lesne să-mpingă zăvorul la porţile noastre.

De-asta fă bine şi-ascultă şi nu mă-nteţi în durerea Care m-apasă, de vrei tu în cort să te cruţ ca pe unul Care-mi veni rugător, şi să nu calc porunca lui Zeus.”

Asta el zice. Bătrânul se sperie şi se supune.

Repede-atunci ca un leu Ahile se saltă pe-afară, Unde-l urmează pe el tovarăşii cei mai de-aproape, Automedonte bărbatul şi-Alchimos, la care viteazul După Patroclu ţinea mai vârtos. Ei încep să deshame Caii curând de la car şi mulii-nhămaţi la căruţă Duc înăuntru pe crainicul care venise cu Priam Şi pe un scaun să şadă-l poftesc. După asta ridică Multele daruri din bine-nrotata căruţă şi lasă Numai vreo două mantale şi-un strai ţesut bine, cu care Leşul să fie-nvelit ca să poată să-l ia în cetate.

Cheamă pe urmă femei şi le pune să-l spele, să-l ungă.

Dar mai departe, ca nu cumva tatăl să-şi vadă feciorul, Doar se putea ca bătrânul să nu-şi înfrâneze necazul Fiul văzându-şi, şi-Ahile să-şi iasă cumva din sărite Şi să-l omoare pe el şi să calce porunca lui Zeus.

După ce trupul spălară femeile şi-l miruiră Şi-l îmbrăcară cu straiul şi haina purtată deasupra, Însuşi Ahile pe braţe luându-l, îl duse pe-o targă Şi-oamenii lui laolaltă-l urcară pe urmă-n căruţă.

Zise cu vaiet atunci, la prieten gândindu-se Ahile: „Nu te-nciuda, o, Patrocle, cumva dacă tu auzi-vei Chiar pe tărâmul celalt, că eu am dat leşul lui Hector Tatălui său, luând de la el cuvenitul răscumpăr; Parte din daruri ţi-oi face şi ţie precum ţi se cade.”

Asta grăi şi în cort se întoarse-napoi Peleianul Şi aşezându-se ei în jeţu-nflorat de la care Se ridicase, pe partea cealalt-a peretelui, zise: „Iată c-ai voie să-ţi iei pe fecior cum ai vrut, o, bătrâne.

El e pe-o targă culcat. Dimineaţa în zorile zilei, Poţi să ţi-l vezi şi să-l duci, dar acum să ne punem la masă.

Pofta mâncării simţi mai demult şi pletoasa Niobe După ce douăsprezece odrasle acasă-şi pierduse, Şase copile şi şase copii, şi toţi tineri în floare.

Febos Apolon, de ciudă pe dânsa, răpuse cu arcul Cel de argint pe băieţi, iar pe fete Artemis, arcaşa, Pentru că ea se ţinea deopotrivă făloasă cu mândra Maic-a lor Leto, c-avea o mulţime de fii, pe când Leto Numai cei doi, care totuşi pe fiii cei mulţi săgetară.

Dânşii stătuseră-n sânge scăldaţi după asta vr'o nouă Zile, că nu era cine pe ei să-i îngroape, că-n stane Zeus schimbase pe oameni, şi zeii cereşti într-a zecea Zi-i astrucară pe morţi. Niobe, sleită de lacrimi, Pâne-a poftit. Iar acuma-i pe-o culme de stânci, pe pustiul Munte Sipilos, pe unde se zice că este adăpostul Zânelor, care se-nşiră la horă pe lâng-Aheloos; Ea împietrită-şi-ndură osânda ce-i deteră zeii.

Hai dar şi noi să ne punem la masă, mărite bătrâne, Foamea şi noi s-alinăm; destul îţi vei plânge feciorul, Dus el la Troia fiind, că-i vrednic de prea multă jale.”

Zice, se scoală din scaun şi-o albă oiţă înjunghie; Oamenii lui o jupesc şi bine-o gătesc de friptură, Cu-ndemânare o taie felii şi-o trec în frigare Şi rumenind-o frumos, o trag de pe foc dup-aceea.

Automedonte bărbatul ia pânea din dalbe panere Şi o împarte la masă, iar carnea-mpărţită-i de Ahile; Mânile apoi şi le-ntind la bucatele gata din faţă.

După ce dânşii în cort mâncară de-ajuns şi băură, Priam întors spre Ahile stătea cu mirare privindu-l Cât e de falnic şi mare. – i părea că e-ntocmai ca zeii; Dar şi Ahile se tot minuna înaintea lui Priam, Ce arătos e bătrânul şi ce înţelept e la vorbă.

După ce-şi satură ochii privindu-se unul cu altul, Vorba deschide moş Priam întâi lui Ahile zicându-i: „Lasă-mă cât mai curând să mă culc, o mărite viteze, Ca să dormim, s-avem parte de-a somnului dulce odihnă.

Nu mi se-nchiseră ochii o clipă sub pleoape din ziua Când pe feciorul meu scump îl răpuseră mânile tale.

Veşnic mă vaiet de-atunci şi sufăr noian de durere Şi tăvălindu-mă, zac pe gunoi şi pe iarba din curte.

Numai acum am luat din bucate puţin şi gâtlejul Mi-a răcorit băutura, 'nainte nimic nu gustasem.”

Zise. Şi-Ahile demândă la oamenii lui şi la roabe Paturi în tindă s-aşeze, s-aştearnă mândreţe de perne Şi-nvelitori porfirii, să întindă deasupra covoare Şi peste toate să puie veşminte mai groase de lână.

Fetele-ndat-au ieşit din odaie cu torţele-n mână Şi sârguindu-se iute-au gătit două paturi în tindă.

Dar după asta cârtind mai adaose şoimanul Ahile: „Culcă-te, moşule, afară, mi-e teamă cumva să nu vie Fără de veste pe-aici un mai-mare de-ai noştri ca sfetnic Cum e-obiceiul de vin totdeauna să steie la sfaturi.

Poate cumva să te vadă în noaptea cea neagră şi iute Şi să te spuie pe loc căpeteniei oştilor noastre, Lui Agamemnon, şi are să fie amânată predarea Mortului. Dar încă una să-mi spui, însă drept, fără înconjur: Cât vrei să ţie jelania şi-ngropăciunea lui Hector, Pentru ca eu pân-atunci să stau şi să-mpiedic oştirea?”

Vorba întoarse la asta bătrânul chipos ca şi zeii: „Dacă-mi dai voie şi laşi să serbez îngroparea lui Hector Şi-mi dai răgazul dorit, ce bine mi-ai face, Ahile!

Ştii că suntem în cetate închişi şi că noi de departe Lemnele-aducem, din munţi, şi au straşnică teamă Troienii.

Mortul acas-am putea să ni-l plângem în vreme de nouă Zile şi să-l îngropăm într-a zecea, să-i dăm şi comândul, 425

Şi-n următoarea să-i facem deasupra cenuşii mormântul, Iar într-a douăsprezecea ne-om bate din nou la nevoie.”

Zise la asta-nvoindu-se Ahile cel iute ca şoimul: „Fie aşa cum doreşti şi ceri de la mine, bătrâne, Eu în răstimpul de tine cerut voi opri bătălia.”

Astfel îi dete cuvânt şi-l strânse de mână cu dreapta Prietenos pe bătrân ca să n-aibă din parte-i vr'o teamă, Ei se culcară în tindă pe-afară şi-acolo dormiră, Priam şi crainicul lui, bătrânii cuminţi, iar în fundul Cortului trainic al său se puse să doarmă şi-Ahile Şi-mbujorata Briseis culcată pe alături de dânsul.

Somnul cu farmecul său în odihnă pe toţi domolise, Cât era noapte, dormeau şi bărbaţii războinici şi zeii; Zeul câştigului, Hermes, el singur, veghea şi pe gânduri Noaptea stătea socotind cum el, amăgind pe străjerii Cei de la poartă. – l va duce pe Priam 'napoi de la vase.

De-asta şi merse la el şi de aproape la creştet îi zise: „Nu vrei, bătrâne, să ştii de primejdie şi fără grijă Printre duşmani încă dormi, fiindc-avu milă de tine Şi te scuti Peleianul. Acum, ca să poţi să-ţi răscumperi Fiul, ai dat sumedenii de daruri; de trei ori atâtea Da-vor ai voştri de-acasă ca viaţa să-ţi fie cruţată, Când Agamemnon Atrid şi-Aheii vor şti despre tine.”

Astfel îi zice. De teamă bătrânul deşteaptă pe crainic.

Zeul înhamă catârii şi caii şi-i mână el însuşi Fuga prin tabără, fără ca vr'unul să prindă de veste.

Când au ajuns pe la vadul frumos-curgătorului Xantos Cel cu vârtejuri adânci, care vine din cer, de la Zeus, El, pe bătrân părăsind, s-a întors pe-a Olimpului culme.

Zorile-n văl şofraniu luminaseră-ntinderea lumii, Iar călătorii cu plâns şi suspinuri mânau spre cetate Caii, căruţa-ncărcată cu mortul. Şi nu-i văzu nimeni Dintre bărbaţi şi femei fără numai Casandra domniţa, 426

Care, de sus din Pergam, frumoasă ca zâna de aur A frumuseţii, zări pe părintele ei în teleagă Cum el venea împreună cu crainicul său spre cetate Şi mai văzu după asta pe mortul întins în căruţă.

Dete ea ţipăt şi vaietul ei răsună în cetate: „Repede hai să vedeţi, voi oameni din Troia, pe Hector, Voi care odată vă tot bucuraţi la întorsu-i din luptă Când era viu, că doar el v-a fost bucuria cea mare.”

Asta ea zise, şi nu mai sta nici un bărbat în cetate, Nici o femeie, căci toţi erau duşi, copleşiţi de durere: Se-nghesuiră la poartă, ieşiră-naintea lui Priam; Merseră-n fruntea mulţimii nevasta şi mama lui Hector.

Ele, 'nainte sărind la căruţă, punând mâna pe capul Mortului, părul îşi smulg şi-n jurul lor plânge norodul.

Şi-ar fi rămas ei la poarta cetăţii din zori până-n seară, Tot tânguind şi jălind pe Hector atunci, dacă Priam Nu cuvânta către oameni zorindu-i aşa din teleagă: „Faceţi-mi loc ca să poată străbate căruţa şi plângeţi Până la saţ dup-aceea, când duce-voi mortul acasă.”

Oamenii-n lături feriră şi loc îi făcură căruţei.

După ce-l duseră în minunatul palat, aşezară Trupul pe patul strujit şi puser-alături să ţie Hangul bocitului doi cântăreţi, care-ndată porniră Cântecul tânguitor; femeile oftau de durere.

Bocetu-ncepe întâi Andromaha, soţia lui Hector, După ce braţele-i albe-şi aruncă şi capu-i cuprinde: „Tânăr te-ai dus de pe lume, bărbate, şi-n casă pe mine Văduvă m-ai părăsit şi ni-i încă un prunc copilul, Care-l născurăm sărmanii de noi, şi mă tem că pe dânsul N-o să-l văd mare; -nainte-o să cadă cetatea surpată Din temelie, căci tu ai pierit, veghetorul şi turnul Care-o păzeai, ocrotind pe-ai noştri copii şi pe mame.

Bietele acum pe corăbii curând vor fi duse-n robie, Fi-voi cu ele şi eu. Tu, scumpe copile, ori fi-vei Rob laolaltă cu mine şi-acolo robi-vei în slujba Josnic-a unui stăpân fără suflet, ori poate pe acolo Vreun duşman, apucându-te învierşunat, de pe ziduri Te va trânti zdrumecându-te jalnic, de ciudă că Hector427

I-o fi ucis la război pe un tată, un fiu ori un frate.

Pentru că Hector pe mulţi îi făcuse să muşte pământul, N-avea doară milă părintele tău în bătaia cea cruntă; De-asta şi toţi după el se vaietă acum în cetate.

Hector, lăsat-ai părinţilor jale şi-obidă nespusă, Dar mai amară-i durerea ce mie murind mi-ai lăsat-o: Mânile nu mi-ai întins din patu-ţi în clipele morţii, Nu mi-ai rostit un cuvânt, o vorbă frumoasă, de care Noaptea şi ziua să-mi tot amintesc şi să plâng după tine.”

Astfel bocea şi femeile oftau împreună cu dânsa.

Dar şi Hecuba-ncepu să se jeluie amar între ele: „Hector, iubitul meu fiu, odorul meu scump ca niciunul, Drag ai fost zeilor cât ai trăit pe pământ şi de-aceea Ei îngrijiră de tine păzindu-te şi după moarte.

Fiii ceilalţi, care-mi fuseră prinşi la război de Ahile, Fură de dânsul vânduţi mai departe pe marea pustie, Pe la ostroave, în Samos, în Imbros şi-n Lemnos pâclosul; Numai pe tine, când el la război te răpuse, de trei ori Te-a tăvălit împrejurul mormântului unde-ngropase El pe Patroclu ucisul de tine, dar totuşi pe dânsul Nu l-a-nviat, pe când tu eşti în casă tot fraged şi proaspăt Tocmai ca unul pe care cu blânde săgeţi îl ucide Febos Apolon, din arcu-i de-argint fără veste lovindu-l.”

Astfel bocindu-sea zis, şi în juru-i stârnit-a un vaiet Nepotolit. Şi-a treia-l jeli după asta Elena: „Hector, cumnate, tu, inimii mele mai scump ca oricare Dintre cei mulţi cumnaţi, că doară bărbat îmi e Paris Care m-aduse la Troia, mai bine muream înainte!

Iată că-i al douăzecilea an de când eu, oropsindu-mi428

Ţara părinţilor mei, venit-am să stau între-ai voştri, Totuşi tu nu mi-ai spus mie o vorbă urâtă şi aspră; Ba chiar, îndată ce-n casă-ncepea să mă certe vreunul Dintre cumnaţi ori vreuna din mândrele mele cumnate Şi-uneori soacra, că bun mi-a fost socrul şi blând ca un tată, Tu te puneai ca un frate, şi prietenos şi cu gândul Păsuitor şi blajin îi opreai potolindu-i necazul.

De-asta din suflet pe tine te plâng şi pe mine sărmana, Nemângâiată fiind, că nu mai e altul în Troia Bun şi prieten cu mine, căci spaimă eu sunt tuturora.”

Astfel ea plânge şi geme mulţimea cea mare de oameni.

Priam bătrânul, atunci pornindu-l, norodului zice: „Mergeţi acuma, Troieni, şi aduceţi-mi lemne-n cetate.

N-aveţi vreo teamă că poate v-aşteaptă pândindu-vă Aheii, Căci petrecându-mă Ahile din tabără-mi spuse că dânsul Nu ne va face vreun rău până-n ziua de-a douăsprezecea.”

Asta le zise bătrânul, iar ei la căruţă-nhămară Mule şi boi şi se strânseră-n grabă-naintea cetăţii.

Merser-apoi în pădure şi-aduseră-n vreme de nouă Zile puzderii de trunchiuri de lemn şi-n a douăsprezecea Zi din odaie cu plânsete scoaseră trupul lui Hector Şi-l aşezară pe rug şi aprinseră clada de lemne.

Iar dimineaţa, când zorile trandafirii răsăriră, Obştea din Troia se strânse la rugul slăvitului Hector.

După ce se-ntrulocară şi se înşirară cu toţii, Prinseră-ndată vin negru să toarne şi focul să stingă Până pe unde lăţit era el. Dup-aceea-ncepură Oasele albe s-adune, prietenii, fraţii lui Hector, Care cu toţii jeleau şi aveau faţa-necată de lacrimi.

Oasele albe le puseră ei într-o raclă de aur, Le înveliră în pânze subţiri porfirii şi băgară Repede racla în groapa săpată adânc; pe deasupra Stane de piatră-ndesind, rămăşiţele-i acoperiră Şi moviliră pământul; în vreme ce-n jurul movilei Stau păzitorii veghind ca să nu dea năvală Danaii, Când era gata mormântul, Troienii 'napoi se-nturnară, Şi adunaţi, la un praznic de pomină se aşternură Şi ospătară cu toţii la curtea-mpăratului Priam.

Astfel a fost prăznuită de ei îngroparea lui Hector.

GLOSAR A

Abraş, e, adj.: rău, aprig, nărăvaş acioaie: bronz agerit. – ă, adj.: ager, înaripat aiapta (a): a arunca, a răpezi, a îndrepta alac: grâu de primăvară (triticum spelta) alălaie; larmă, vuiet alergaci. – e, adj.: iute de picior, bun alergător aoli (a): a ţipa, a se jelui apriat, adv.: lămurit, curat, clar arete: berbece, batal avan. – ă. adj.: grozav, impetuos, sălbatic B

Balţ: văl, hohot, broboadă bătelişte: câmp de luptă beldie: ţeapă de lemn, suliţă blehuit. – ă, adj.: prins în legături de metal boace: glas, strigăt bocnă: izbitură, lovitură brăţat: distanţa între braţele întinse brăţiş, adv.: cu braţele bucşi (a): a umple, a îndesa bucşit. – ă, adj.: plin, înţesat buhni (a): a tuna, a bubui buiac. – ă, adj.: sălbatic, nestăpânit, nebun buluc: grămadă, ceată deasă burdios. – oasă, adj.: pântecos, umflat busta (a da): a da buzna, a se repezi but: ciudă, necaz C

Călarnic. – ă, adj.: crescător de cai, mânător de cai căpenie: căpetenie cerbice: ceafă, grumaz chelnă: partea carului de luptă unde-şi aveau locul războinicul şi vizitiul chilos. – oasă, adj.: rezistent la muncă şi oboseală chiomb. – oambă, adj.: întunecat, întunecos chitaci. – e, adj.: care chiteşte, ocheşte cimotie: rudă, neam cincar, adj.: de cinci ani cirtă: timp scurt, fărâmă de timp cleştet: încleştare, luptă înverşunată colăci (a): a îndemna să vie, a duce, a aduna conăci (a): a poposi, a-şi aşeza tabăra cornaci. – e, adj.: cu coarne credincer: slujitor, om de credinţă crişca (a): a scrâşni cucură: tolbă de săgeţi, toc D

Deliu. – e, adj.: temerar, nebun demând: cerere, rugă demânda (a): a cere, a pretinde destruna (a): a slăbi, a destinde deşert, pl. -uri: partea din trup situată sub coaste duium: mulţime, gloată durăt: ropot, tropot, huiet de prăbuşire durdură: învălmăşeală, încleştare E

Edec: funie de remorcat, remorcă; fig.: însoţitor, protejat al cuiva F

Famen: castrat, eunuc; fig.: păcătos, nemernic focuriu. – e, adj.: ca para focului, de culoarea flăcării G

Ghiotura (cu), loc. adv.: câte mult o dată, cu ridicata glotiş, adv.: laolaltă, în ceată greime: greul oştii, partea cea mai vajnică a luptătorilor H

Haidos. – oasă, adj.: de bun soi, robust, voinic hamut, pl. -e: hamurile de la gâtul calului hăţuit: mânuirea hăţurilor hoagă: groapă, văgăună hoaspă: pojghiţa boabelor de grâne, pleavă hojma, adv.: mereu hordie: ceată de năvălitori, urdie horhăi (a): a cutreiera, a rătăci I

Ilău: nicovală Î

Îmbrebena (a): a împodobi, a broda îmbucăţi (a): a face bucăţi îmburda (a se): a se răsturna împletat. – ă, adj.: pletos, împodobit cu plete încăibăra (a se): a se încăiera, a se înşfăca în luptă încălat. – ă, adj.: bine hrănit, gras încord: încordare încrestui (a se): a se ridica, a forma creste încruşit. – ă, adj.: însângerat înduhui (a): a insufla înholba (a): a holba înpumna (a): a strânge în pumn înscruma (a): a preface în scrum, a arde înstolit. – ă, adj.: grupat în stol, strâns în rânduri întreolaltă, loc. adv.: totodată, în acelaşi timp înţănduri (a): a sparge, a transforma în ţăndări J

Jarişte: jar, foc, pârjol jgheburos. – oasă, adj.: brăzdat de şuvoaie, cu multe adâncituri jugar: animal de pus la jug, bou jupi (a): a jupui L

Levint: voinic, viteaz, oştean limpi (a): a lipăi, a sorbi cu limba lipcă, adv.: neclintit, nedezlipit, morţiş lucietic. – ă, adj.: lucitor M

Mas: popas îndelungat, aşezare, reşedinţă măcşeală: necurăţenie, sudoare, sânge mălduri (a): a strânge în malduri, a grămădi măşcat. – ă, adj.: mare, umflat, bulbucat mehenghi. – e, adj.: şiret, priceput, abil milcui (a se): a se alinta, a se milogi, a se linguşi miorcăi (a): a ruga, a implora mânar: cel ce mână, vizitiul muchiat. – ă, adj.: cu muchii, colţuros mul: catâr mulă: catârcă murgan: bou murg mursicat. – ă, adj.: muşcat N

Năbui (a): a năpădi, a năvăli năduşi (a): a năbuşi nămaie: oaie nămornic. – ă, adj.: uriaş, imens năprasnă (de): subit, pe neaşteptate năsădi (a se): a se îmbulzi, a se strânge într-un loc nelăut. – ă, adj.: nespălat nestăvit. – ă, adj.: neîmpiedicat, neoprit, neliniştit neştine: fiecine, oricine neteamă: îndrăzneală, lipsă de prudenţă O

Obli (a): a gelui, a netezi ol (pl. oluri): oală, cană, glastră ori (a-şi veni în): a-şi veni în fire ortac: ucenic, tovarăş otova, adv.: de-a dreptul, deschis P

Palan: gard, întăritură paos: prinos, ofrandă, libaţiune pardos: leopard pălălaie: vâlvătaie, flacără părcan: împrejmuire de lemn, întăritură părnaie: oală mare, vas mare pânzui (a): a înveli în pânze platca: platoşa plean: pradă plesnet: plesnitură, lovitură pluină: burniţă, ploaie poghiaz: expediţie de pradă, incursiune, rătăcire pologi (a): a aşterne la pământ, a cosi posmol: grup, grămadă, mulţime pospai: praful de făină care se depune într-o moară, orice praf subţire pospăi (a): a presăra, a aşterne cu praf potricăli (a): a găuri, a străpunge prădaci. – e, adj.: lacom, prădalnic precădea (a): a se prosterna înaintea cuiva, a implora prejmet: împrejurime, locul dimprejur pricinaş. – e, adj.: pricinuitor de… proaşcă (a da): a da ghes, a lupta cu curaj probozi (a): a înfrunta, a mustra, a cicăli puhoinic. – ă, adj.: care vine sau curge în puhoaie pulpare: cnemide, apărători metalice ale pulpelor R

Răpez: avânt, elan răşchira (a): a împrăştia, a risipi rătez: zăvor, clempuş, încuietoare războios. – oasă, adj.: războinic, iubitor de luptă răzni (a): a depărta, a izola robaci. – e; adj.: răbdător, rezistent, muncitor rotilat. – ă, adj.: rotund S

Saivan: staul de nuiele, adăpost de vite sămcea: suliţă schilăvi (a): a schilodi scrişca (a): a scrâşni scutier: cureaua (uneori bogat împodobită) care permitea mânuirea scutului sel, pl. seluri: torent, şuvoi semnui (a): a da semne prevestitoare, a lăsa să se înţeleagă sfădălia: sfadă, ceartă sfor: firul apei, curentul din mijlocul râului silhui. – e, adj.: împădurit, acoperit de o pădure deasă smicura (a se): a se frânge (fig.) smomi (a): a momi sodom: mare mulţime, sumedenie somnie: somn sponcă: copcă, cataramă stanişte: loc de odihnă a vitelor, popas, tabără stavă: herghelie stăvi (a se): a se aşeza, a se linişti, a se potoli stoli (a): a rândui în stoluri, a pregăti de luptă strădalnic. – ă, adj.: drumeţ, călător strijelit. – ă, adj.: scrijelit, zgâriat, crestat sufleţire: însufleţire suleget. – ă, adj.: subţire, delicat Ş

Şoican: şoiman, viteaz şovâlcăi (a): a şchiopăta şugubina: preţul sângelui, despăgubirea plătită familiei victimei de ucigaş şui. – e, adj.: sucit, nebun T

Tabie: întăritură, cetate tăvală, adv.: târâş tăvăliş, adv.: târâş tehui. – e, adj.: prost, uşuratic tiz: cel ce poartă acelaşi nume cu altul tomniu. – e, adj.: de toamnă torocală: mâncare sau băutură amestecată trampă: schimb, troc tuieş. – e, adj.: nebun, fără minte Ţ

Ţapeş. – e, adj.: înţepător, ascuţit U

Undrea: clavicula urgelnic. – ă, adj.: care împrăştie urgie urmăretec. – ă, adj.: rămas în urmă V

Valmă: mulţime deasă, învălmăşeală valmeş, adv.: de-a valma valnic. – ă, adj.: care vine în dealuri, năvalnic văset: mulţime de vase, de corăbii vătală, pl. vătale: piesă a războiului de ţesut în care se fixează spata care bate firul vederos. – oasă, adj.: frumos la vedere, chipeş velit. – ă, adj.: mare, strălucit viitura: apă venită mare şi repede, torent, şuvoi vinteş. – e, adj.: care fuge ca vântul vintriş, adv.: târâş vipt: grâne, alimente, hrană vântui (a): a face vânt (unei arme), a repezi vânzol: vânzoleală, încleştare vladnic. – ă, adj.: mare, voinic vlog: ploaie deasă şi măruntă, burniţă vulvoare: incendiu, văpaie Z

Zaplan: om de statură înaltă, robust zănoagă: văgăună, vale în munte zdrumeca (a): a zdrobi zdupui (a): a trânti, a doborî zgoni (a): a scorni zornic, adv. şi adj.: zorit, iute zovon: basma, văl