I

Mai întâi, deosebirea dintre Ardeal și cele două „Principate”.

În prima epocă a literaturii noastre beletristice, Moldova și Muntenia au o literatură scrisă de boieri (Conachi, Văcăreștii, Momuleanu, om de casă boierească; pe atunci, numai boierii se puteau cultiva), o poezie lirică influențată de literatura franceză și de cea grecească nouă. În Ardeal însă, în același timp, apare o literatură epică și didactică, cu caracter popular, scrisă de intelectuali ieșiți din popor (acolo poporul a avut putința să se cultive mai devreme), rămași legați de popor, căci în Ardeal nu existau clase superioare naționale, care să absoarbă și să „boierească” pe intelectuali. E vorba de scriitori ca Aron, Barac etc., cu opere ca: Leonat bețivul și Dorofata femeia sa, Istoria lui Arghir și a preafrumoasei Elenei, Risipirea cea din urmă a Ierusalimului etc.

Deosebirea se datorește, așadar, condițiilor istorice, structurii deosebite sociale, extracției deosebite a scriitorilor, influențelor străine diferite.

În epoca următoare, patruzecioptistă, literatura beletristică din Ardeal e inferioară celei din Principate. Ea însă seamănă cu cea de dincoace de munți pentru că acum, și în Ardeal, și în Principate, domină aceeași stare sufletească: sentimentul de redeșteptare și dezrobire națională și de înnoire socială. Apoi, scriitorii din Ardeal și Principate acum nu se mai deosebesc ca în epoca precedentă: intelectualul ardelean nu mai este atât de departe de boierinașul moldovan, intelectual și el, și mai ales de burghezul intelectual muntean, în definitiv și el un om din popor. Am subliniat mai sus cuvântul „mai ales”, pentru că acestei apropieri mai mari între scriitorii ardeleni și munteni îi corespunde și o mai mare asemănare între literatura ardeleană și cea muntenească decât cea moldovenească. În adevăr, literatura ardeleană, ca și cea muntenească, e mai „patruzecioptistă” decât cea moldovenească.

Dar, în această epocă, Ardealul nu produce nimic viabil, decât doar Răsunetul (Deșteaptă-te, române!) al lui Andrei Mureșanu. Restul — maculatură, dar aceasta nu are a face, căci oricât de slabă ar fi producția literară, ea tot oglindește o epocă.

Cauzele superiorității Principatelor sunt multe: cultura franceză, mai potrivită spiritului românesc decât cea germană (și ungurească); posibilitatea de cultură mai mare în Principate decât în Ardeal, căci în Principate sunt clase mai bogate, care se pot cultiva mai mult; posibilitatea, în Principate, a unui răgaz, care face cu putință luxul artei, pe când în Ardeal energia trebuia cheltuită în lupta vieții și în lupta grea națională; superioritatea numerică a românilor din Principate, deci un câmp mai larg de selecție și o psihologie socială mai bogată; slăbiciunea curentului latinist (fatal limbii și deci creației artistice), curent covârșitor în Ardeal; (poate) o mai mare putere și repegiune de asimilare (a culturii străine) a românilor din principate , din cauza amestecului de rase în pătura orășenească; libertatea mai mare decât în Ardealul oprimat. (Aceste deosebiri au existat în toată vremea, de aceea literatura de peste munți a fost în toate epocile inferioară celei din Principate și cantitativ, și calitativ.)

În epoca următoare, a lui Eminescu, Ardealul se deosebește de Principate din nou, radical, ca și în epoca lui Conachi. În Ardeal (Slavici, Coșbuc etc.), literatura e obiectivă, clasică, optimistă, cu caracter țărănesc, pe când în Regat (Eminescu, Vlahuță, Caragiale, Delavrancea: „proletari intelectuali”), e intelectualistă, criticistă, antiburgheză și în genere pesimistă și romantică; ori (Duiliu Zamfirescu, Brătescu-Voinești: boierinașii), cu caracterele înșirate mai sus, minus pesimismul și romantismul.

Cauza deosebirii dintre Ardeal și Regat este, credem, următoarea: în Regat se introduseseră formele noi, care distruseseră ori amenințau clasele vechi, pozitive, boieri, meseriași, țărani, răzeși, din care se recrutează, dezrădăcinându-se, scriitorii. Scriitorii vremii reprezintă durerile mari și ridicolele produse de îmburghezire a țării. În Ardeal însă, poporul român, oprimat de unguri, e tot în situația de mai înainte, — numai cât acum, după 1848, spiritul „revoluționar” nu mai „domnește în lume”, iar literatura o fac fiii de țărani, care, ca și mai înainte, sunt legați de clasa lor, nu se simt, ca cei din Regat, declasați, rupți de clasa lor, stingheriți, „singuri”. Ei au, pe la sfârșitul epocii, un singur „eminescian”, pe Popovici-Bănățeanu, fiu de târgovăț, de meseriaș (nu de țăran) — dintr-o clasă tânjitoare și rupt si de această clasă, și deci singur și fără atingerea lui Anteu. Replica lui Popovici-Bănățeanu, la noi, și deci în sens invers, e dată de Creangă, care (personalitate puternică; incult; preot; institutor; trăind în vremuri mai vechi decât ceilalți și deci mai ușoare, și păstrând viu în suflet imaginea vieții din Humulești dinainte de formele noi; trăind o viață de târgovăț fără pretenții etc.) a putut rămânea țăran, ca Slavici și Coșbuc, și a făcut excepție în epoca eminesciană.

Dar ca să ne explicăm și mai bine literatura din Ardeal, trebuie să avem în vedere încă un fapt: influența „Junimii”, care contribuie mult la vindecarea literaturii de o mulțime de scăderi. Așadar, Ardealul beneficiază de progresele generale ale literaturii române, și astfel un Slavici și un Coșbuc pot fi scriitori adevărați — și nu ca predecesorii lor ardeleni. Progresul artistic e general la toți românii, indiferent de conținutul ori de tendința operei lor. Acest progres e un fapt câștigat pentru toate școlile literare, pentru toate genurile, din toate părțile românimii.

De la 1900 încoace (Sadoveanu, Goga, Agârbiceanu etc.), Ardealul și Regatul se întâlnesc, sau, mai just, literatura din Ardeal rămânând ca și mai înainte (căci condițiile de acolo nu s-au schimbat), literatura din Regat, sau o bună parte din ea — cea care caracterizează epoca aceasta nouă, adică cea apărută acum — începe să semene cu cea ardeleană, pentru că în Regat s-au întâmplat fenomene mari (concretizate în criza cea mare de la 1900), care au determinat o mișcare de regenerare prin întoarcerea către cei de jos. Din acest fapt au rezultat câteva sentimente noi: interes pentru viața concretă a țărănimii, dorința de a face din această clasă o valoare politică, încredere în rezultatul așteptărilor, așadar părăsirea subiectivismului și pesimismului, în sfârșit, stări sufletești ca ale intelectualilor ardeleni. (Cum se știe, chiar și cultura noastră din Regat începe să se ardelenizeze puțin, prin unii oameni, ca Aurel Popovici, Scurtu, Chendi etc.)