II

Dar nici Moldova și Muntenia nu evoluează la fel. Firește că deosebirea e mai mică decât între ele și Ardeal. De aceea le-am și putut considera laolaltă față de Ardeal.

Poeții boieri din Moldova sunt mai „vechi” decât Văcăreștii. Conachi cânta aproape numai dragostea, o dragoste senzuală, de o senzualitate specială, s-ar putea zice, o dragoste fanariotă. Văcăreștii, și mai ales Iancu, au în poezia lor și altfel de sentimente, cântă și altfel de idealuri: patria, unirea etc. Conachi e ucenic numai al pseudoclasicismului vremii, pe când la Iancu Văcărescu, uce nic al aleluiași pseudoclasicism, observăm și alte influențe — el traduce chiar și din „La Martin”, poetul generației următoare, și apreciază pe scriitorii noi, pe un Cârlova și Grigore Alexandrescu. Dar chiar și la primul Văcărescu, cel din veacul al XVIII-lea, la Ienache, observăm noutăți: vorbește de a „patriei cinstire”, o dată se inspiră din Goethe (ori dintr-un izvor al lui Goethe) altădată, din poezia populară. Iar un fiu al său, dintr-un cântec de frunză.

„Noutatea” aceasta, relativă, a scriitorilor munteni trebuie pusă în legătură cu specializarea muntenilor în „noutăți”, cu caracterul mai novator, mai revoluționar al Munteniei, cu ivirea mai de timpuriu acolo a ideilor ori mișcărilor libere (vezi articolele dlui I. C. Filitti din această revistă: polemica sa cu dl Barnoschi) — fapte care se explică prin pătrunderea mai puternică și mai timpurie în Muntenia a ideilor Revoluției Franceze. În adevăr (vezi detalii în Pompiliu Eliade), Bucureștiul a fost unul din centrele principale ale culturii grecești și ale mișcării de eliberare a Greciei. Ideile Revoluției Franceze se răspândesc încă de la început în burghezia grecească din București, din care se alcătuia Eteria lui Rhigas. Ideologia acestei „societăți” o formează ideile Revoluției Franceze, de care s-a contagiat și boierimea munteană. Pe de altă parte, ideile Școlii ardelene (tot revoluționare) au pătruns și ele mai puternic și mai de timpuriu în Muntenia. Și or mai fi și alte cauze pentru care Muntenia este de la început mai „înaintată” decât Moldova.

În epoca următoare, a lui Alecsandri, Moldova e stăpânită de curentul critic, de cel poporan și de cel isto ric; literatura ei e mai obiectivă; Moldova creează proza românească și critica socială.

Muntenia, în epoca aceasta, este entuziastă, lirică, lipsită de curentele mai sus-amintite. (Odobescu apare cu douăzeci de ani mai târziu decât critica moldovenească, și e singur, și e ucenicul Moldovei. Ion Ghica — care, dacă ar fi trăit în Moldova, ar fi fost probabil un mare prozator epic și un crtitic —, și-a scris Scrisorile după ce trecuse vremea prozei și criticii moldovenești.) Cauzele acestei deosebiri dintre Moldova și Muntenia, din epoca aceasta, le-am arătat adesea; câteva le-am amintit și mai sus, căci sunt comune și epocii anterioare. Cea mai importantă acum e faptul că în Moldova pătura vie, novatoare, o formează boierinașii, moderați și prin însăși psihologia de clasă, și prin faptul că erau depozitari ai unei tradiții culturale mai puternice și mai vechi (ceea ce e un element ponderator), pe când în Muntenia, pătura vie și novatoare e alcătuită și din boierinași (și am văzut că în Muntenia și clasa boierească e mai „înaintată”), și din burghezi, adică dintr-o clasă mai revoluționară, din aceea care se influențase mai mult de ideile Revoluției Franceze. (Desigur că burghezia bucureșteană de la 1848 era, în parte, vechea burghezie grecească dinainte de 1800, acum românizată, acea burghezie care, în vremea Revoluției Franceze, era atât de entuziasmată de ideile noi.)

În epoca lui Eminescu, critica teoretică rămâne în Moldova, dar critica în forme de artă se mută în Muntenia, pentru că acum formele noi și-au dat rezultatele, iar clasa care a rezultat, burghezia, era în Muntenia, și nu în Moldova.

Moldova criticase ridicolul unei alte societăți de tran ziție, izvorând din amestecul de Orient și franțuzism, cel de la 1840. E teatrul lui Alecsandri. Acum, amestecul acesta nu mai era clasa Cucoanei Chirița, ci burghezia, și cum în Moldova nu exista burghezie, nu avea cum să apară aici un „Alecsandri” al acestei epoci. El a apărut unde era lumea de tranziție, adică burghezia. A apărut deci în Muntenia. E Caragiale, care e „Alecsandri” al epocii sale. La opera lui Caragiale trebuie să adăugăm și o parte din proza lui Delavrancea, unde acest nuvelist își arată aversiunea pentru clasa creată de formele noi.

În schimb, lirismul se mută în Moldova (Eminescu și școala lui), pentru că, dacă în vremea idealurilor de redeșteptare, sentimentul dominant al păturii culte, speranța, era mai puternic în Muntenia — și deci acolo a înflorit lirismul —, apoi, sentimentul dominant al păturii culte, de după întoarcerea formelor noi, jalea pentru ruina ori amenințarea claselor vechi, pozitive, lovite de formele noi, trebuia să fie mai puternic în Moldova, unde aceste clase au fost mai lovite, unde nu s-a produs nimic ca compensare, căci Moldova a sărăcit în toate clasele ei, pe când Muntenia s-a îmbogățit măcar în clasa ei cea nouă. Să se adauge că în Moldova boierimea a sărăcit total și repede, că puțina burghezie din Moldova era străină; că meseriașii moldoveni au fost învinși de străini; că Moldova își pierduse capitala [...] — în sfârșit numai dureri și dezastre. Firește că pesimismul moldovenesc nu e produs de-a dreptul de aceste lucruri. Ele au produs numai o stare de suflet deprimată, o tânjire, care a fost atmosfera morală a Moldovei. Tristețea aceasta a vechilor clase și lucruri distruse a existat, firește, și-n Muntenia, într-o măsură mai mică, și un ecou al acestei tristeți în literatura Munteniei sunt unele bucăți ale lui Delavrancea, ca Ziua, Odinioară și acum etc., și chiar Caut casă a puțin sentimentalului Caragiale.

Dar odată cu înjghebarea în București a unei vieți orășenești mai complicate, odată cu „forma nouă”, care e capitala țării, apare acolo și o parodie a literaturii urbane străine: macedonskismul, de care am vorbit în articolul din năumăîrul trecut.

Așadar, pe cât condițiile au fost deosebite în Ardeal,

Moldova și Muntenia, pe atât și literatura din aceste trei ținuturi românești a fost deosebită, în tot timpul evoluției ei — atât e de adevărat că literatura e strâns legată nu numai de caracterul specific național, ci și de realitățile sociale culturale.

După 1900 — în ultima epocă literară —, când procesul de formare al țării celei noi s-a isprăvit, când Unirea Principatelor s-a desăvârșit, când, în sfârșit nu mai este Moldova și Muntenia, ci România, deosebirile dintre literatura Moldovei și Munteniei încep să se șteargă. Cu toate acestea, tot rămân câteva. Este una, care e un simplu fapt și sare în ochii oricui: proza e un gen mai mult moldovenesc. Numărul prozatorilor moldoveni e covârșitor: Hogaș, Sadoveanu, Jean Bart, Gârleanu, Spiridon Popescu, Pătrășcanu, Radu Rosetti, Cazaban, N. N. Beldiceanu, I. I. Mironescu, Lucia Mantu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, G. Brăescu, ca să numesc numai pe cei care și-au scos scrierile în volum, și fără să mai pun la socoteală pe Anghel, considerat, și cu drept cuvânt, mai ales ca poet.

Această bogată proză moldovenească din epoca ultimă nu este o noutate a epocii. De la început, cum s-a văzut, Moldova este ținutul prozei românești. Este chiar cre atoarea ei, cu C. Negruzzi. Am văzut că în perioada eminesciană Moldova împarte gloria cu Muntenia. Dar și în perioada aceasta, cu toate că stă în fruntea poeziei lirice, Moldova nu e neglijabilă nici în privința prozei. Dacă proza caracteristică a epocii e mai ales muntenească (Caragiale, Delavrancea, Brătescu-Voinești, dar și Vlahuță), apoi și Moldova contribuie la îmbogățirea acestui gen. Creangă e un scriitor cât și Eminescu de mare. Vlahuță nu e un creator, desigur (afară decât în Dan), dar proza lui a fost un instrument de îmbogățire și rectificare a limbii literare, prin introducerea, cu gust, a elementelor populare în stilul cult, prin introducerea, cu îndrăzneală, dar cu tact, a neologismelor în limbă și prin grija de perfecțiune a formei. Iar Eminescu, în Făt-Frumos din lacrimă și mai ales în Sărmanul Dionis, a creat stilul „artistic” al prozei, stilul care nu spune, ci arată, care traduce în culori și imagini — care a fost apoi și al lui Delavrancea, cu mai puțin succes. Înainte de Eminescu, am avut stiluri frumoase în proză, stilul clasic, la C. Negruzzi, și într-o măsură la Alecsandri, stilul poetic la Odobescu; dar stil artistic care să redea senzații, ca la Eminescu din bucățile citate mai sus, n-am avut.

Fiindcă asociația de idei ne-a adus sub condei numele celor mai buni stiliști dinainte de Creangă și de dl Sadoveanu — pe al lui C. Negruzzi, Odobescu și Eminescu —, să nu trecem fără a observa că toți acești trei scriitori au cunoscut, au cercetat, au studiat și literatura populară (pe care unii au și adunat-o), și literatura istorică veche. Se poate oare închipui stilul lor fără această învățătură? Cu alte cuvinte, se poate stil fără limbă? Cât despre stilul lui Creangă și al dlui Sadoveanu, nu mai este nevoie de nici o discuție. Creangă este însuși poporul, iar dl Sadoveanu este urmașul lui Neculce și al creatorilor poeziei populare.

Dar cu aceste considerații am intrat în altă ordine de idei. În articolul de față am voit să arătăm numai că literatura română a evoluat deosebit în cele trei ținuturi românești și că această deosebire se datorește faptului că realitățile sociale și culturale au variat de la un ținut la altul. Așadar, am căutat să aducem încă o dovadă a dependenței literaturii de realitățile naționale — acest articol fiind o completare a celui din năumăîrul trecut. 

[”Viața românească”, 1925, nr. 3]