3. Necesitatea metafizicei – o constantă omenească

Este o perioadă pe care omenirea nu o trăiește pentru prima oară acum. Dumneavoastră poate că ați observat, din studiile dumneavoastră de istorie, că sunt lucruri care se cam repetă. Tot așa, perioada aceasta a noastră de astăzi se repetă. Noi nu suntem așa de originali cum ne place să credem. Lumea este ceva mai veche și a cam epuizat formele de originalitate. Timpul acesta pe care-l trăim noi este un timp care prezintă oarecare asemănare, aș zice, cu Evul Mediu, cu singura deosebire că Evul Mediu era ceva mai cuviincios decât suntem noi astăzi. Asemănarea cu Evul Mediu este evidentă, pentru că, Evul Mediu urma după filosofia greacă, care era o filosofie eminamente imbibată de sentimentul naturii și de natură, și noi urmăm, la rândul nostru, o perioadă care a fost eminamente îmbibată de sentimentul naturii și de natură.

În definitiv, trebuie să recunoaștem că Renașterea înseamnă din nou plasarea individului în centrul mediului lui natural, în natură. Poate că vă aduceți aminte din alte lecturi ale dumneavoastră că, atunci când Petrarca s-a urcat pe un munte în nordul Italiei, atunci când scria jurnalul lui de călătorie (unul din primele jurnale care au fost scrise în Europa), a fost și el, atunci, în veacul al XIII-lea, îmbibat de sentimentul naturii. Renașterea începe tocmai cu acest nou sentiment al naturii și Renașterea își găsește un punct culminant nu în cadrul ei, în afară de ea, își găsește un punct culminant în Rousseau și Kant.

Ce este Aufklärung, iluminismul, decât tocmai pretenția de a instaura dreptul natural în cadrul ce i se cuvine? Noi trăim, prin urmare, după o perioadă naturalistă, numai că este o deosebire între noi și Evul Mediu. Dumneavoastră ați râs când eu am spus serios că noi suntem mai puțin cuviincioși decât Evul Mediu. Evul Mediu este o epocă apocaliptică, adică de penitență, după dezastrul vieții spirituale care a avut loc către sfârșitul epocii grecești. Evul Mediu este, după această perioadă, o epocă de penitență a întregii omeniri. Multă lume spune despre această epocă cum că ar fi fost așa de întunecoasă, încât îți băgai degetele în ochi. Nu știu ce poate fi exact în această credință, dar știu că din nimic, nimic nu iese și, dacă Renașterea a fost așa cum a fost, desigur că înaintea ei trebuie să fi fost altceva decât întunericul acesta.

Noi astăzi nu încercăm încă necesitatea aceasta de a ne pocăi pentru păcatele generațiilor trecute. Afirmarea aceasta a personalității umane în toate drepturile ei arhaice, dezastrul acesta de personalitate și de individualitate care a fost veacul al XVIII-lea, care a culminat în pretenția științei de a cuceri pe Dumnezeu, aceasta nu a fost simțită încă de noi cu toată greutatea pe care o comportă. Noi suntem încă inconștienți de vina pe care avem să o ispășim. Cea mai mare invențiune din omenire a fost creștinismul, care a pus problema păcatului originar. Păcatul originar, care este una din cele mai adânci probleme ale spiritului omenesc, este tocmai un fel de răspuns la filosofia greacă.

Noi am trăit în timpurile noastre formele apocaliptice ale războiului. Ei bine, vremurile acestea au trecut peste noi fără să lase nici o urmă. Au lăsat, desigur, multe urme în vremurile cu care ne luptăm, dar nu ne-au transformat deloc spiritul. Ceea ce se bănuia de către unii mistici ai Europei că războiul va însemna pentru Europa și pentru omenirea întreagă, a însemnat o epocă de pocăință a Evului Mediu, a fost o așteptare înșelătoare. Noi suntem mai puțin cuviincioși decât Evul Mediu, tocmai pentru că suntem mai puțin conștienți de timpurile prin care au trecut generațiile dinaintea noastră, de menirea și îndatoririle pe care le avem astăzi. Și atunci, necesitatea aceasta metafizică există astăzi, cum a existat după creștinism, la începutul și în continuarea Evului Mediu.

Dar această necesitate metafizică nu este centralizată, ea se mișcă dezorganizată, e ca un roi de muște care umblă în toate părțile și nu-și găsește locul. Prin urmare, actualitatea există pentru problema metafizică, dar pentru noi ea nu prezintă garanția unei soluțiuni în timpurile de față. Există la mulți oameni de azi ideea, dar nu a reușit încă nici unul să arunce în disoluția pe care o avem înaintea noastră cristalul care în adevăr să provoace cristalizarea întregii disoluțiuni. Aceasta încă nu o avem. Prin urmare, actul ca realitate, nu avem actul ca realizare– problema metafizică din punct de vedere al mântuirii omenești. Este o realitate, dar posibilitățile ei de rezolvare nu există încă.

Aceasta despre actualitatea metafizicei.