1. Influența lui Wagner asupra lui Faust

Primul monolog al lui Faust cuprinde scena cu invocația spiritelor, scena duhurilor. Faust ne este înfățișat plastic, ca om al contrastelor, așa cum ne-am învățat de la început să-l considerăm, așa cum cel puțin se desprinde a priori, aș zice, din cadrul stabilit de Goethe încă din Prologul în cer, ca un om frământat între cele două pozițiuni extreme.

Aceste două pozițiuni extreme s-au definit în scena analizată în lecția trecută, pe de o parte, ca pasiune pentru știință, pe de altă parte, ca necesitate strictă, stringentă de a realiza ceva în domeniul practic.

Făgăduisem în prelegerea precedentă să trecem azi mai departe în analiza operei acesteia, și anume la analiza celui de-al doilea monolog.

Al doilea monolog este, istoricește, scris ceva mai târziu, adică am putea spune chiar mult mai târziu, atunci când Goethe trecea prin așa-numita „perioadă de la Leipzig“, în care perioadă personalitatea lui gânditoare devenise mult mai matură.

Faptul că acest al doilea monolog a fost intercalat în opera totală a făcut pe unii dintre literatori să afirme de la început că este altceva, că e anume o operă sau o creație care rupe oarecum continuitatea firului natural al personalității lui Faust.

Această părere este sprijinită, între altele, și pe faptul că stilul în care este scrisă această parte a operei este ceva deosebit de stilul fragmentelor mai vechi.

Să precizăm: rămăsesem la plecarea lui Wagner. Wagner părăsește pe Faust, după ce-l întrerupsese din avântul în care-l purtase vizita, nu inopinată, dar, în orice caz, surprinzătoare a duhului pământului. Știți că acest duh al pământului nu se recunoștea de aceeași natură, congenital cu Faust. Vă aduceți de asemenea aminte că, deși atitudinea duhului pământului (Erdgeist), a spiritului pământului (în mitologia populară, cățelul pământului este cam același lucru, căci și acesta este un principiu activ, tot un fel de demon, demon însă în înțelesul antic al cuvântului), deși duhul pământului îl respinsese din această tovărășie spirituală, Faust, la bătaia în ușă a lui Wagner, a simțit vizita acestuia ca un fel de inoportunare, nu pentru că l-ar fi scos din anumite preocupări, ci pentru că el se credea în momentul acela oarecum egal cu spiritul pe care-l invocase, deși acest spirit refuzase să-i recunoască egalitatea spirituală.

Ei bine, monologul al doilea începe într-o altă tonalitate sufletească. Wagner îl întâmpinase într-un moment critic în care el, deși respins de spiritul pământului, se credea totuși egalul lui. Faust nici nu stătuse, după cum ați văzut, de vorbă cu Wagner, nu-l interesase deloc aceasta. Wagner îi ceruse oarecari lămuriri pe care Faust însă nu i le dăduse, căci el trăia acum într-un alt plan de realitate.

Rezultatul vizitei lui Wagner însă este foarte interesant de studiat în acest al doilea monolog; el începe să-și dea seama oarecum de situația reală.

Cine era Wagner, am văzut: era omul cercetărilor științifice.

Vă aduceți aminte că am vorbit acum câtva timp de conceptul de Bildungsfilisten [13]  pe care-l aduce, în literatura filosofică a veacului al XIX-lea, Heine. Tocmai aceasta este Wagner. El stăpânește metoda de lucru, dar nu stăpânește spiritul însuși al lucrurilor.

Wagner este omul obicinuit, care poate să-și facă o carieră strălucită, dar care, în adâncul vieții lui propriu-zise, prin cercetările ce le face, egalează cu nimic. Este un om care poate să aibă succese aparente, de suprafață, care pot să fie și răsunătoare, dar care nu reprezintă, din punctul de vedere al progresului, spiritualitatea umană.

Acest Wagner, în înțelesul acesta al lui Heine, în acela al lui Nietzsche mai târziu, tipul acesta al lui Wagner trebuie să aibă o influență asupra lui Faust. Care este această influență? Eu zic: îl coboară oarecum în realitate. Dar o să ziceți: cum? La începutul monologului acesta, Faust nu se mai simțea egal spiritualicește cu spiritul pământului. Ce s-a întâmplat? Istoricii literari spun că este foarte natural lucrul acesta: s-au întâmplat foarte multe lucruri între timp. Între altele, a trecut foarte multă vreme până când a fost scris acest al doilea monolog, Goethe a căpătat alte păreri, astfel încât nu mai ținea seamă de soluțiunile de altădată ale lui Faust. Goethe devine omul realității imediate, Goethe recunoaște lui Faust pur și simplu calitatea de om care trăiește în contact direct cu realitatea.

Numai așa se poate explica, zice istoria literară, această schimbare de atitudine, de atmosferă, care se manifestă de altfel și în stil, unde versul devine ceva mai lung.

Care a fost punctul de plecare al nostru în interpretarea lui Faust? A fost ca, din citatele pe care le-am făcut din opera aceasta, să arătăm că Faust avea o caracteristică dominantă a personalității lui: continua schimbare. Goethe însuși întrebuințează mai târziu, nu în legătură directă cu Faust, ci cu o altă lucrare a sa, expresia: Dauer Umweschseln – „constanță în schimbăciune“. Ei bine, constanța în schimbare o acordasem noi ca o trăsătură caracteristică și fundamentală a lui Faust.