4. Unitatea intențională a creării operei Faust

Ce spune istoria literaturii în cea mai nouă formă a ei? Că nu este o unitate în toată opera Faust, pentru că perioadele în care ea a luat naștere sunt separate în timp. Pe lângă aceasta, ea mai are un argument în subsidiar și spune că în Faust, forma definitivă, găsim scene care au fost compuse tale-quale în perioada anterioară, adică au fost scene din Faust original, care au intrat așa cum au fost ele compuse în forma definitivă a lui Faust. Vasăzică, la 1810-1815, Goethe punea în Faust scene făcute la 1773. Apoi adaugă: „Cum vreți să fie o unitate, când perioada de timp în care s-au născut aceste scene este așa de largă?“ Da, argumentul are oarecum valabilitate, numai că, ce am constatat noi? Eu v-am citat din memorie și pot să vă mai aduc o mulțime de exemple, dacă memoria mi-ar fi mai bună. Am constatat că n-a existat o continuitate în scrierea operei, dar a existat altceva, bunăoară sforțarea lui Goethe de a înnoda întotdeauna firul creațiunii, căci el spunea: „Nu-ți închipui ce plăcere simt că pot să mă transpun în viața mea de acum atâția ani!“. Apoi, când se apucase să adauge câteva scene, vă aduceți aminte de ceea ce a spus cu hârtia afumată. Deci există întâi necesitatea pentru Goethe de a se sintoniza, de a se pune la unison cu vremurile anterioare și, al doilea, există altceva. Ce pretinde istoria literară? Ea spune pur și simplu: „Sunt bucăți și așa trebuie considerate“. Bine, dar cine a făcut bucățile? Goethe. Atunci cred că cea mai simplă chestiune este să întrebăm pe Goethe ce intenții a avut. Dacă a reușit sau nu este o altă întrebare, dar deocamdată Goethe poate să ne spună dacă în adevăr este o unitate sau nu.

Cei care ați citit pe Faust vă aduceți aminte de Prologul în teatru în care sunt două personagii mai însemnate: directorul de teatru și poetul însuși. Directorul de teatru reprezintă oarecum, aș zice eu, pe scriitorul cinic sau pe criticul dezabuzat, iar poetul reprezintă pe entuziast. Directorul spune: „Ce mai umblați dumneavoastră cu acestea? Dați o piesă ca să vină lume multă la teatru, atunci oamenii sunt bucuroși, când joacă (cum se zice acum, cu un termen tehnic), cu casa închisă, când se îngrămădește lumea la porțile teatrului și ia biletele cu asalt, iar când începe reprezentația, nu mai sunt bilete de vânzare. Dumneavoastră trebuie să scrieți pentru public, nu umblați să-mi faceți mie artă! Ce este aceea artă? Totul e să vină lumea, să placă piesa și atunci toți vor fi satisfăcuți: eu, că am făcut afaceri bune, dumneata, că ai cu ce interesa publicul, că a văzut o piesă pe placul lui“. Și, în legătură cu problema care ne interesează, spune directorul de teatru: „De ce vrei dumneata numaidecât să dai o operă încheiată? Dă-i-o în bucăți! Căci chiar dacă nu i-o dai în bucăți, publicul tot în bucăți o face. Publicul, zice directorui de teatru, nici nu poate să. înțeleagă altfel decât în bucăți, deci dă-i-o în bucăți!“. Și atunci poetul protestează și spune: „Dar ce credeți că sunt eu? Pot eu să scriu cum vreți dumneavoastră? Credeți că pot să scriu numai pentru public? Ce mă face pe mine să scriu este o necesitate a mea internă, este această creațiune, este mobilul creațiunii poetice. În această necesitate internă, care este elementul fundamental? Nu este unitatea mea spirituală, nu este armonia mea cu mine însumi, unisonul în care trăiesc eu ca om, ca personalitate artistică? (El întrebuințează cuvântul Einklang). Nu este acest Einklangmobilul însuși al creațiunii?“. Aceasta o spune poetul care reprezintă pe Goethe, adică punctul de vedere al lui Goethe față de directorul de teatru, care reprezintă un alt punct de vedere, cel practic.

Vasăzică, Goethe era de părerea aceasta precisă, că trebuie în adevăr să fie o unitate într-o operă de artă. Dacă el propriu-zis a reușit să construiască această unitate, aceasta rămâne să o vedem de aci înainte. Noi însă avem ca punct de plecare precis că a existat în chip constant intențiunea lui Goethe de a construi unitar opera Faust, a existat tendința pe care am constatat-o eu din diferite momente ale corespondenței lui, și există și teoreticește principiul acesta al unității în creațiune, pe care el îl înfățișează în Prologul în teatrul.

Dar mai este un amănunt care pledează pentru același punct de vedere. Pe vremea lui Goethe, exista în Jena un istoric literar, Luden, care era oarecum și intimul lui Goethe. Când a apărut fragmentul Faust, Goethe era oarecum o vedetă, era una din personalitățile covârșitoare ale vremii și opera aceasta publicată de el a născut peste tot o mulțime de discuții; și în Göttingen, într-o societate de învățați – a existat de multă vreme un fel de academie acolo – s-a pus în discuțiune opera Faust. Cea mai mare parte din acești învătați care luau parte la discuție încerca să construiască ipoteze, fiecare anume dădea o interpretare unitară operei, iar Luden a spus-o de la început, ca un adevărat istoric literar. Vedeți că Luden n-a așteptat anul 1925 pentru a zice că e din bucăți. A spus de atunci, de la 1799, că nu este nimic de făcut. „Dumneavoastră căutați ceva care nu există: nu există unitate pur și simplu în această operă.“

Luden însă era unul dintre intimii lui Goethe și a avut în legătură cu acesta și o corespondență. El a spus, între altele, lui Goethe: „Nu crezi dumneata că lumea caută prea mult pe dedesubt în ceea ce scrii? Nu crezi dumneata că mai bine ar trebui să te ia de-a dreptul, să te creadă pe cuvânt ce spui, să nu caute subînțelesuri?“. „Da, sigur, este exagerată încercarea aceasta de a descoperi lucruri pe care eu nici n-am avut de gând să le scriu.“ Dar Luden continuă și întreabă: „Spune drept, ai avut de gând să spui ceva care să fie un singur lucru? Eu am impresia că toată este din bucăți făcută și din bucăți rămâne și că e mult mai bine ca noi să ne bucurăm de fiecare bucată în parte“. La care Goethe răspunde foarte supărat: „Dar ce mă crezi dumneata pe mine? Eu sunt artist!“. Era foarte conștient de faptul că era artist. Lumea zice „încrezut“. „Eu sunt artist. Crezi dumneata că eu am scris degeaba piesa? Ca să vă fac numai plăcere dumneavoastră am scris-o? Crezi dumneata că n-am avut nimic de spus, nimic de rezolvat, nimic de luminat în mine însumi când am scris atâția ani? Eu muncesc de 30 de ani la opera aceasta. Credeți că, dacă n-aș fi avut ceva vital, esențial pentru mine de spus, îmi pierdeam eu vremea atâția ani să înnod și să desnod firul unei activităti pe care am început-o și am întrerupt-o de atâtea ori?“. El nu răspunde precis dacă este sau nu, ci dintr-o dată se pune în atitudinea artistului; ce trebuie să facă artistul? Și atunci Luden, care era un biet istoric literar, zice: „Foarte bine, sunt încântat! Atunci spune-mi ce ai vrut să spui?“. La care Goethe răspunde – și vedeți aci ceva foarte important pentru teoria esteticii: „Domnule, te rog, eu am spus ce am avut de spus; ce am vrut să spun, aceasta este treaba dumitale!“. Adică ai și dumneata un rol. „Dacă ești în stare să înțelegi, atunci dumneata, ca istoric literar, ai datoria de a înfățișa ce conține, care este sâmburele de adevăr rațional pe care-l conține această operă.“

Vasăzică, vedeți care era propriu-zis punctul de vedere al lui Goethe în teoria estetică. Cu aceasta, ieșim puțin din problema noastră. El înțelegea că orice operă de artă reprezintă într-un fel o anumită cunoștință, că această cunoștință nu este directă, adică nu este exprimată logic cu ajutorul conceptului și cu ajutorul înlănțuirii de raționamente, că este o altfel de exprimare a realității, dar este totuși o exprimare a realității. Altfel nu se poate înțelege părerea lui Goethe (pe care a împrumutat-o probabil de la Schiller) că există o idee și că această idee, publicul, cel care citește opera, este dator să o descopere. Vedeți, așadar, că părerea istoricilor literari de astăzi care spun: „Nu există unitate în opera Faust; degeaba căutați să o găsiți“, această idee nu este tocmai așa de fundată. Nu este fundată, întâi, pentru momentele pe care le-am expus, pentru că a existat întotdeauna tendința sau necesitatea pentru Goethe de a stabili o unitate de atitudine în diferitele perioade ale vieții, în care a lucrat opera Faust și, al doilea, trebuie să existe sau este posibil să existe o unitate a operei în teoria estetică. Or, teoria de creațiune artistică a lui Goethe presupunea întotdeauna un centru sau un moment centralizator de origine ideală în orice operă de artă.

Pentru ceea ce ne interesează pe noi, vom avea de deosebit două lucruri: întâi, dacă există o unitate pentru Faust, dacă caracterul persoanei Faust are o unitate; și, al doilea, dacă există o problemă în opera Faust care să centralizeze în adevăr toate elementele. Dumneavoastră bănuiți că eu sunt de părere că există și un caracter unitar pentru Faust, și o problemă unitară care încheagă toate lucrurile acestea. Dar aceasta nu se spune numai așa, nu se afirmă numai, ci trebuie dovedit. În ceea ce privește pe Faust personal, cred că unitatea caracterului lui se poate dovedi suficient cu elemente din partea întâi a lui Faust: în ceea ce privește problema fundamentală a lui Faust, cred că trebuie adusă contribuția părții a doua. Totuși – și aceasta țin să subliniez – nodul problemei și punerea problemei sunt în Faust partea întâi, și anume într-o scenă care există și în Urfaust, în Faust-ul original. Ei bine, dacă în adevăr această seenă este oarecum în nodul, în centrul problemei operei Faust și dacă aceasta este în forma cea dintâi a lui Faust, încă o dată se dovedește că în adevăr a existat o persistentă tendință de a lega între ele diferitele perioade de creațiune și a existat, prin urmare, o persistentă necesitate de a crea din aceeași atitudine, adică de a crea unitar opera aceasta. Dar pentru aceasta, evident, trebuie să aduci dovezi.