3. Rolul lui Schiller în definitivarea operei Faust

Știți că între 1790-1800 se întâmplă ceva foarte interesant pentru Goethe, adică el cunoaște pe Schiller. Sigur că sunteți aci mulți care puteți să-mi dați mie lămuriri în privința legăturilor dintre Schiller și Goethe. Eu știu numai ce mă interesează pe mine. Interesant este, în această legătură, deosebirea, aș zice, de tonalitate sufletească: Goethe era un om foarte mândru, foarte calculat, perfect sigur de el însuși, un imaginativ prin excelență și un intuitiv, cu foarte multe ezitări în fond, deși, în aparență, de o perfectă siguranță; Schiller, dimpotrivă, poet și el, dar un cap prin esența lui însuși abstract, un om îndrăgostit de idee și de simbol, căutând peste tot realizarea unei idei, în cea mai perfectă sau în cea mai caracteristică operă de artă, urmărind ideea. Unul, un rațional cumpănit, celălalt, un imaginativ, mai ales în perioada aceasta.

Din întâlnirea acestor doi oameni au ieșit lucruri extraordinare pe care istoria literară le-a înregistrat după cuviință, adică a rezultat pentru Goethe un fel de controlare, un fel de regăsire a lui, întâi, și apoi un fel de controlare a fiecărei mișcări în planul artistic, în planul de producție artistică. Aceasta a ieșit din prietenia Goethe-Schiller. Dar a mai ieșit încă ceva; Schiller, pentru că nu era așa genial ca Goethe, era pisălog: când intrai pe mâna lui, trebuia să faci ca el, era un fel de cicălitoare. Cam acestea au fost, fără nici un fel de glumă, raporturile dintre Schiller și Goethe. Schiller a aflat că Goethe are un Faust. Atât i-a trebuit! Într-o scrisoare, el zice: „Dar cu Faust ce faci?“. Răspunde Goethe: „Lasă-mă cu Faust în pace, nu merită să-l vezi. Deocamdată l-am legat într-un burduf și mi-e frică să dau drumul sforilor“. Aceasta însemnează că problema îl preocupa mereu, dar nu-și simțea îndeajuns curajul ca să se înfunde literalmente la o operă pe care el o concepea de o proporție extraordinară. Și de aceea zice: „L-am legat într-un burduf și mi-e frică să dau drumul sforilor“.

Când Schiller a scris celebra scrisoare de felicitare de Geburtstag [9]  lui Goethe, i-a pomenit și de Faust. Nici în scrisoarea aceea, care l-a încântat pe Goethe la superlativ, nici acolo nu l-a lăsat și i-a amintit indirect și de Faust. Ei bine, din momentul în care legătura dintre Goethe și Schiller devine mai frecventă, din acel moment găsim preocuparea pentru Faust la Goethe. În ce fel? Aci este interesant: preocuparea începe deocamdată teoretic. Goethe era un om, și în aceasta a constat și genialitatea lui, care știa să întrebuințeze pentru folosul lui personal orice împrejurare. Goethe a fost un om care n-a avut nici un fel de scrupule. În istoria vieții lui se pomenește de un întreg șir de femei care au avut relații cu Goethe. Toate îl lăsau cu un sânge rece, ca și cum ar fi băut o ceașcă de cafea cu lapte. De ce? Era o personalitate prea puternică. Pe el nu-l interesa că acest mers înainte victorios al persoanei lui putea să creeze victime în dreapta și în stânga; el se îmbogățea sufletește, se desfășura sufletește cu orice preț, fără nici un scrupul. Oamenii mari n-au niciodată scrupul, scrupul avem numai noi, omul mare trece înainte în chip natural, fără să sfideze. Așa făcea și Goethe. Ce a făcut într-o direcție, face cu Schiller în altă direcție. El știa că Schiller era un om nu genial, dar inteligent, că Schiller avea un sentiment foarte precis la lucru și mai ales avea darul ideilor, al speculațiunii, și atunci el îi cerea sfaturi.

Astăzi, când un scriitor se apucă a cere sfaturi altuia ca să scrie ceva, chiar dacă izbutește să facă un lucru extraordinar de mare, celălalt îi zice: „Eu l-am făcut!“. Schiller nu s-a gândit niciodată să spună că el a făcut pe Faust. Prin urmare, Goethe i-a cerut sfaturi și atunci a început să scrie. Ei bine, să cetiți corespondența sau scrisorile lui Schiller către Goethe! Nu este una în care să nu vorbească de Faust, în care să nu pomenească cuvântul „idee“ și cuvântul „simbol“. „Idee“ și „simbol“ sunt cuvinte care revin mereu automat, alături de Faust. El spunea: „Faci dumneata o operă de așa mari proporții, de așa mare anvergură. Aceasta nu o să fie interesantă decât dacă realizezi o idee, decât dacă toată opera nu este decât un simbol“. Altă dată îi zicea: „Da, dar dacă dumneata pornești și vorbești de tragedia Margaretei, dacă pornești prea tare în direcțiunea aceasta, ce devine ideea?“. Vasăzică, în sfaturile pe care le cerea Goethe de la Schiller în legătură cu opera Faust, se găsea întotdeauna cuvântul „idee“ și cuvântul „simbol“; iar Goethe răspundea o dată: „Am pus ceva pe hârtie, sunt elemente din planul pe care-l am pentru realizarea ideii.“ Deci în epoca aceasta, cam pe la 1800 și ceva, Goethe avea ideea, dar nu avea plan, căci spunea: „Am pus ceva din planul pentru realizarea ideii“. Era, prin urmare, ceea ce voia să facă și acum construia metoda pentru realizarea a ceea ce voia să facă.

Nu trebuie să insist prea mult pe calea aceasta. Grație legăturilor statornice dintre Schiller și Goethe, s-a isprăvit cu Faust, întâi, partea întâi, mai târziu, partea a doua. Eu vreau să scot în evidență aceste trei pături, cum ziceam adineauri, de activitate spirituală în legătură cu nașterea lui Faust: adică pătura Urfaust, Faust original, pătura din vremea călătoriei în Italia; la întoarcere; și, în sfârșit, a treia pătură a prieteniei cu Schiller.