4. Omul metafizic și omul științific

Intră Wagner. Este așa un fel de intermezzo. Lumea îl consideră ceva mai vesel. Nu este vesel deloc, dar este un fel de destindere. Wagner este interpretat de obicei ca un prost. Wagner nu este prost, este însă altceva: este un om de științ:ă. Wagner este construit de Goethe ca un fel de pol opus lui Faust. Faust nu este omul de știință tehnician, ci Faust este un cercetător. El este altceva decât un om de știință. Un cercetător este un filosof, un cercetător simte în el dezechilibrul dintre ceea ce trăiește și ceea ce ar vrea să trăiască. Un om de știință nu este nevoie să simtă acest dezechilibru. Un om de știință nu este nevoie să trăiască conflictul acestei tragedii. Un om de știință poate să fie liniștit, poate să meargă în direcția lui foarte bine, fără ca să aibă nici un fel de frământare sufletească. Acesta este Wagner. Rău este interpretat Wagner ca un prost, pentru că Wagner nu este prost. Știți că Wagner, în a doua parte a tragediei, este înfățișat ca un om foarte onorabil, foarte onorat, care a ajuns la lucruri extraordinare: el îl făcea pe homunculus. Deci tehnica științifică l-a dus pe acest Wagner foarte departe.

Față în față, aci, sunt puși nu omul deștept și omul prost, ci omul metafizic și omul științific. Aceasta este opozițiunea pe care vrea s-o creeze aci Goethe și probă că este așa este că însăși convorbirea care urmează între Wagner și Faust păstrează un caracter foarte ciudat. Noi, cititorii, avem toată simpatia pentru Faust. Ei bine, în această discuțiune, dacă urmărim punct cu punct, rând cu rând, argument cu argument, cel mai tare nu este Faust, ci Wagner, pentru că Faust nu răspunde la nici una din întrebările lui Wagner; vrea un alt plan de realități. Wagner spune: „Este foarte greu să faci istorie!“. Într-un loc, Faust răspunde: „Cam de ce te interesează aceasta?“. Wagner îi cere mereu lămuriri, cum trebuie să lucreze, el e doar elevul lui Faust. L-a auzit declamând, de fapt vorbea cu duhul pământului, și lui i s-a părut că-l aude declamând din clasici și a venit să vadă cam cum este asta. Și Faust face mai multe observații care sunt mai mult răutăți la adresa învățaților de pe vremea aceea, pe care eu mă opresc să le citesc! „Ce vrei să știi? Arta de a vorbi? Da, este bună, căci poți să înșeli multă lume cu ea. Dar nu de aceasta este vorba, sunt probleme mai fundamentale decât aceasta!“

Wagner l-a întrebat un lucru precis: „Cum să fac eu ca să vorbesc frumos?“. La aceasta nu răspunde Faust. Faust este preocupat de alte lucruri. Wagner spune: „Este foarte greu să faci istorie!“. Faust răspunde: „Nici de aceasta nu este vorba! Este vorba de altceva“. Zice:

„Poți să te dezalterezi azi într-un pergament?“ Nu!

Vedeți prin urmare că, față în față, în adevăr, nu se pun, cum vă spuneam adineauri, cel inteligent și cel lipsit de inteligență, ci două preocupări deosebite: metafizicianul, care umblă după mântuire, și omul de știință, tehnicianul, care umblă să învețe. Unul care vrea să se împace cu el însuși, să găsească echilibrul care să-l așeze pe picioare, celălalt, care nu se preocupă de acest lucru și care a venit să învețe și, după ce va învăța, urmează să creeze și el cu acest meșteșug.

Iată caracterul lui Faust, înfățișat în primele trei scene: întâi, o preocupare fundamentală, cea metafizică, preocupare care merge de la început până la sfârșit, preocupare care, metafizică fiind, este în legătură directă cu mântuirea individuală, preocuparea pusă în evidență tocmai prin introducerea lui Wagner în scenă și prin construirea lui Wagner ca un contrast față de Faust.

Înăuntrul atitudinii, înăuntrul acestei preocupări metafizice, stabilim doi poli în care pendulează necontenit acțiunea și gândirea lui Faust: polul propriu-zis metafizic și anexa sa, contrapunctul lumesc; iar înăuntrul polului metafizic propriu-zis, iarăși doi poli. Vedeți mereu o împărțire de pozițiuni, adică o diferențiere de poli, între care pendulează mereu Faust.

Acești doi poli sunt cei pe care i-am expus: posibilitatea de mântuire prin cunoaștere și posibilitatea de mântuire prin acțiune.

Ei bine, posibilitatea de mântuire prin cunoaștere și prin acțiune sunt, după cum vă amintiți, cele două soluțiuni fundamentale care s-au dat în toată istoria filosofiei sau în toată istoria speculațiunii omenești, care s-au dat problemei mântuirii.

Vom vedea cum se dezvoltă acest temperament, acest personaj, mai departe, în al doilea monolog.