3. Cunoașterea renascentistă ca identitate între știință și magie

Poate să se oprească aci? Nu. Se întoarce iarăși la studiu, dar, pe de altă parte, se întoarce la magie. Ceea ce n-a putut studiul rațional al naturii, crede el că poate să găsească cu magia.

Rațiunea (sau știința) și magia sunt două lucruri deosebite pentru noi. Da, dar știința și magia nu erau opuse pe vremea Renașterii. Paracelsus și Theophrast au fost oameni de știință și oameni care s-au dedat magiei. Totuși, nu acesta este cazul aci, pentru că veți vedea mai târziu, sau poate vă aduceți aminte din lecturile dumneavoastră anterioare, că Goethe condamna magia ca ceva care nu poate să ducă la o liniștire, la o soluțiune. Gothe deosebea perfect magia de știință. Pentru omul de la începutul Renașterii și dinaintea Renașterii, magia și știința erau același lucru. Nicolaus Cusanus, care face magie și știință, o face din această convingere că sunt unul și același lucru. Pentru Paracelsus, același lucru: magia și știința erau metode, instrumente deosebite. Pentru Goethe nu este așa, și atunci probabil că trecerea de la știință la magie reprezintă iarăși o poziție contrară.

Înăuntrul magiei, înăuntrul trecerii acesteia în cadrul manipulărilor magice, deosebim două laturi diferite. El se adresează spiritelor prin magie. La câte spirite se adresează? Se adresează la două spirite: unul este semnul macrocosmului, celălalt este Erdgeist, spiritul pământului, duhul pământului.

Semnul macrocosmului este semnul universului panteist, duhul pământului este spiritul activ. Acum el deschide cartea și privește semnul macrocosmului, îl privește numai și ce simte? El zice: „Ce bucurie curge în semnul acesta și cum aleargă prin simțurile mele bucuria aceasta! Simt un fel de noroc tânăr, care mă împuternicește“:

Vasăzică, numai privind semnul macrocosmului, el capătă cunoașterea naturii. Ceea ce nu-i dăduse știința, capătă prin magie. Ce căutase prin știință? Cunoașterea naturii. Și nu găsește nimic decât prin magie. Numai privind, nu cercetând semnul macrocosmului, odată i se fac toate lucrurile clare, cade vălul care-i acoperă privirea și începe să vadă în adevăr, să cunoască în adevăr realitatea. Această latură de cunoaștere, nesatisfăcută prin știință și prin filosofie, este satisfăcută prin acest semn al macrocosmului, deci prin magie.

Ei bine, cunoaște. S-a liniștit? Nu, nu s-a liniștit. Înainte nu s-a liniștit – ziceam – pentru motivul că nu cunoștea, dar acum nu se liniștește fără nici un motiv. Aci se vede blestemul în adevăr omenesc, care apasă pe Faust: a deschis cartea, a privit semnul macrocosmului, s-a luminat, știe tot, dar nu este liniștit. Zice:

Și deodată zice:

Cade dintr-o dată, nesatisfăcut. De ce? Toată viața a lucrat în știință ca să cunoască și acum, când, în sfârșit, prin ajutorul magiei cunoaște, este nemulțumit! Motiv nu există, motiv nu există decât în însăși structura lui sufletească blestemată, structura lui omenească pur și simplu. Și părăsește acest semn al macrocosmului, ca să se îndrepte în altă parte și deschide mai departe cartea. El spune, privind la semnul duhului pământului:

„Tu, duh al pământului, îmi ești mai aproape“. Ceea ce nu-i dăduse prin urmare semnul macrocosmului, adică calea cunoașterii, se pare că ar trebui să-i dea, cine? Duhul pământului. Care reprezintă ce? Care reprezintă altceva: duhul pământului reprezintă în magie principiul activ, principiul creator, adică nu principiul contemplativ, calea contemplativă, care putea să fie dată de știință, care-i fusese dată de semnul macrocosmului în magie, calea aceasta este părăsită.

Ați văzut că, și la începutul monologului, el a avut oarecum un moment necesitatea de a trăi viața de-a dreptul, de a trăi nu conceptul, nu cunoașterea, ci de a trăi în viață adevărat (în scena în care se adresează către lună și-i spune că ar vrea să se scalde în lumina ei și ar vrea să trăiască viața cum este). Se întoarce deci în magie, în cadrul acestor preocupări ale lui magice, tocmai la această a doua poziție.

Vedeți însă, duhul pământului nu este de părerea lui Faust. Faust crede că este mai aproape de el, spiritul însă îl respinge. Știți că are loc un dialog între ei doi, pe care nu-l mai citesc, după care spiritul pământului dispare. Deja când apare în flăcări duhul pământului, Faust se supără și spiritul îi zice: „Cum? M-ai chemat din toate puterile sufletului tău, și acum te superi? De ce m-ai chemat?“ Și Faust, care-și face curaj, întreabă: „Ce, crezi că mi-e frică de tine?“. Zice:

„Sunt egal cu tine“. La care, el răspunde: „Nu ești egal cu mine! Tu ești egal cu acela pe care-l înțelegi“; adică spiritul pământului îl aruncă tocmai în poziția cealaltă, adică pe calea cunoașterii, nu pe calea acțiunii, nu pe calea trăirii directe. Și dispare. Când dispare, Faust rămâne un moment oprimat și atunci bate la ușă cineva, Wagner, elevul lui. Ce credeți că spune Faust, el, care fusese respins de duhul pământului? Zice:

Care este mein schönstes Glück? Căci întrevederea ce avusese loc între Faust și duhul pământului nu fusese deloc măgulitoare pentru Faust, dimpotrivă, el ar fi trebuit să se simtă descurajat. Ei nu, el se simte strâns ancorat de necesitatea aceasta de a trăi de-a dreptul viața.

Vasăzică, încercarea lui de a-și căpăta un echilibru prin cunoaștere, prin contemplare, o consideră ca definitiv ratată, nu după ce încercase prin studiu, ci după ce încercase prin magie cunoașterea, și după ce reușise prin magie a cunoaște. În acest moment, el renunță definitiv la contemplare și la salvarea, la mântuirea prin contemplație.