1. Semnificația unei indicații de decor

Analizând scena Prologului în cer, am stabilit oarecum cadrul în care se va mișca tragedia și am arătat, deja realizate înăuntrul tragediei, intențiile pe care le-am expus acum două prelegeri, adică intenția lui Goethe de a crea unitar tipul lui Faust. Este adevărat că așa cum se înfățișează lucrurile în scena Prologului în cer, caracterul acesta al lui Faust, unitar fiind, tinde să păstreze un fel de pendulare între două opinii extreme, adică unitatea caracterului lui Faust o dă tocmai un fel de duplicitate. Dar aci nu este, evident, nici o contradicție, pentru că se poate foarte bine ca un om să fie într-o continuă pendulare și tocmai prin această existență de pendulare să capete un caracter precis.

Scenele care urmează Prologului în cer, prima scenă din partea întâi a tragediei, primul monolog al lui Faust, are intenția să expună plastic problema, adică ceea ce era teorie în lucrurile pe care le-am amintit acum două prelegeri, ceea ce era deja tehnic realizat în scena Prologului în cer, începe acum să fie realizat plastic, adică acum ni se înfățișează însuși Faust și începem să-l cunoaștem.

Primele scene ale părții întâi din tragedie nu sunt propriu-zis scene dramatice, ci mai mult expozitive. Nu este vorba de o acțiune care pornește, ci de înfățișarea personală, nu spirituală, a principalului personaj care înghite oarecum tot interesul tragediei lui Faust.

Decorul indică „o odaie înaltă, arcuită, îngustă și gotică“. Este o indicație de decor cu anumite preciziuni, care nu se găsesc de obicei în Faust; de pildă, se spune „noapte“, „înaintea porților orașului“, „cameră de studiu“, pur și simplu, „pivnița lui Auerbach, în Leipzig“ ețetera, fără nici o indicație. Aci însă, în prima scenă, se spune: Nacht. In einem hochgewölbten, engen gothischen Zimmer, vasăzică: „noapte, într-o odaie înaltă, ogivală, îngustă și gotică.“. Eu aș spune de la început, cu toate că nu este dovedit (poate că o să rămână să fie dovedit mai târziu sau poate că să reiasă din expunerea mea mai târziu), aș spune că acest cuvânt, gothisch, nu este pus aci fără nici un rost, adică intențiunea lui Goethe probabil că n-a fost stilistică, n-a vrut să indice pur și simplu cum trebuie să fie făcut decorul scenei acesteia, pentru că, în alte părți, el spune pur și simplu: „cameră de studiu“, „pivnița lui Auerbach, în Leipzig“, „înaintea porților orașului“; prin urmare, nici o indicație. Aci se spune gothisch.

Gothisch are mai multe înțelesuri; adică „gotic“ este un stil, dar, „gotic“ mai însemnează ceva: ca structură sufletească, aș zice ca stratificare de civilizație și de cultură, „gotic“ însemnează „neclar“, „amestecat“, nu ca pozițiune, ci ca tendință, ca necesitate sufletească nestăpânită. „Gotic“, am spus și în altă împrejurare, însemnează pur și simplu „romantic“, „lipsit de preciziune și de claritate“. „Gotic“ și „romantic“ se cam suprapun. Goticul nu se mărginește la lumea germanică propriu-zisă, adică la o anumită epocă istorică din nord-estul Franței și din nord-vestul Germaniei actuale, ci „gotic“ însemnează o epocă în evoluția spirituală a omenirii. „Gotic“ nu are localizare istorică în timp, ci este tip de structură sufletească. În același înțeles: „gotic“, „romantic“, „neclar“, „tras în toate părțile“, „lipsit de preciziune“, „neliniștit“, „contrariul lui clasic“, este luat cuvântul aci. Faptul că există indicațiunea aceasta, „o odaie îngustă, gotică“ și faptul că Goethe indică această odaie gotică aci, pe câtă vreme în alte scene nu există indicații de nici un fel, faptul acesta mă face să cred că avem în adevăr de-a face cu a altă intenție decât una teatral tehnică. Dar, în sfârșit, nu insist.