2. Dualitatea caracterului lui Faust ca reflex al celor două soluții metafizice: cunoaștere și trăire

Faust este singur și vorbește, adică gândește, propriu-zis. Și ce constată? Că a studiat toată viața lui de până acum și că, după ce a studiat tot ceea ce se poate studia, adică filosofie, drept, medicină, și, vai! zice el, și teologie, n-a ajuns la nici un rezultat.

Așadar, Faust este un învățat, întâi, și, al doilea, este un profesor, dar este un profesor rar, care-și dă seama că nu prea știe nimic. „De zece ani sunt profesor și de zece ani îmi port școlarii de nas.“ Vasăzică, Faust, care a studiat, n-a găsit satisfacție și liniște nici în studiu, și nici în activitatea profesorală – două lucruri deosebite.

Dar încă ceva: Faust nu este numai un om care a studiat, ci este un om înfrânt. Oarecare superioritate a căpătat el, dar adaugă: Und sehe, daß wir nichts wissen können! Zice: „Evident, eu sunt mai deștept decât colegii mei, și-mi dau seama că noi nu putem ști nimic“.

Vasăzică, prin studiu sau prin viața lui de până acum, și prin activitatea critică asupra acestei vieți, el a ajuns la concluzia aceasta, că nu poate să știe nimic; și încă un lucru interesant: își dă seama de deosebirea dintre el și ceilalți, care cred că știu ceva.

Vedeți cum se clădește, cum se construiește tipul încet-încet. Și acum, iarăși ceva interesant:

„Nu-mi închipui că știu ceva, nu-mi închipui că pot să învăț pe cineva ceva.“ Și mai departe:

L-am cunoscut pe Faust, ca om care a studiat și care se găsește dezabuzat, dezgustat și descurajat de faptul că studiul nu i-a dat nici satisfacția de a fi învățat ceva pozitiv, și nici cel puțin satisfacția activității profesorale; este deci un învățat care cade într-un fel de scepticism.

Numai atât? Nu, aceasta este o latură a lui Faust și acum vine cealaltă. El zice: „Nu am nici bani, nu am nici un fel de bun, și nici măcar nu sunt onorat, nu am cinstire, nu sunt cinstit și toate bunătățile, toate lucrurile mari ale lumii acesteia îmi lipsesc“. Este cel care, cum spunea Mephistopheles, cere cerului stelele cele mai frumoase, iar pământului, cea mai înaltă bucurie“. Aceeași dualitate, pe care o stabilisem noi în Prolog, se găsește repetată aci. Faust este, în fapt, aci, așa cum era în Prolog.

Vasăzică, nici știința nu-l mulțumește, și nici bunuri nu are. Dar un om care este dedat științei nu se preocupă de bunurile acestei lumi. Ei bine, Faust este preocupat și de una și de celelalte – pendularea de care vorbeam adineauri. Așa urmează scena, sălbatic, tonul coborât, nu aș zice pesimist, dar în orice caz apăsător, decepționat.

Și pe urmă, dintr-o dată, se schimbă, adică atmosfera devine dulce, melancolică; de unde până aci era apăsătoare, acum devine sentimentală, dulce, melancolică. El se adresează lunii, ale cărei raze cad în odaie asupra mesei la care stă, și atunci schimbă cu totul tonul și zice:

Se schimbă ritmul în așa grad, încât un istoric literar și foarte însemnat filolog, Scherer, a dedus din schimbarea aceasta de ritm un lucru extraordinar, adică un lucru pe care istoricii literari voiau cu orice preț să-l stabilească: lipsa de unitate. Zice: „Uite, nu vedeți? Sunt lucruri schimbate! Lucrurile acestea s-au scris în perioade de timp deosebite. Este un ritm și o anumită tonalitate sufletească, până la scena aceasta a intrării lunii, și apoi cu totul altceva. Sunt două tonalități deosebite, două tonalități care se datoresc ziceau istoricii literari tocmai timpurilor deosebite în care au fost scrise. Și atunci, de unde vreți unitate?“.

Vedeți, istoricii literari pleacă de la documente și sunt foarte convingători, însă se întâmplă că tocmai documentele le joacă cele mai grozave feste. Așa s-a întâmplat și cu Scherer. La o vreme s-a apucat și a avut proasta inspirație să descopere un manuscris mai vechi al lui Faust, Urfaust, manuscrisul original. [12]  Manuscrisul original are tocmai forma aceasta cu schimbare de tonalitate.

Această schimbare de tonalitate însă este intenționat pusă aci, nu sunt două bucăți puse cap la cap, ci este o singură bucată ieșită din concepția lui Goethe, în același timp, dar cu ce scop? Eu zic, în sprijinul ipotezei pe care am făcut-o încă de la început, tocmai ca să arate caracterul acesta dublu, cei doi poli între care pendulează mereu personalitatea lui Faust. Și stilistic este urmărită preocuparea aceasta, după cum vedeți.

Vasăzică, intră luna în odaie și el este smuls de la preocupările lui intelectuale, raționamente științifice, și trece într-o altă sferă de preocupări, într-un alt cadru de idealuri: de unde până acum voia pur și simplu să cunoască sau de unde până acum era omul studiilor și al cercetărilor, devine dintr-o dată omul iubitor de natură, vrea să trăiască pur și simplu natura. El spune: „Vai! de-aș putea să colind munții și să mă scald în lumina ta, să mă descarc de chinurile cunoștinței pe care nu le pot satisface niciodată“. Neputând cunoaște, se aruncă în partea cealaltă, în necesitatea de a trăi de-a dreptul viața. Este cu totul altă poziție decât cea de dincolo, unde spunea: „N-am nici bani, nici bunuri, nici cinstire, și nici lucrurile acestea mărețe ale vieții“.

Poziția aceasta, cu luna și cu dorința de a se scălda în lumina lunii, este în fapt tot poziție metafizică, pentru că, după cum metafizică era dorința lui de a cunoaște într-un anumit scop, al liniștirii, tot așa simte el nevoia de a se scălda în lumina lunii, și de a trăi viața tot în scopul împăcării cu el însuși, în scopul găsirii unui echilibru personal.

În fapt, tot metafizică este și poziția aceasta, dar deosebită de cea dintâi. Nu insist asupra acestor lucruri, pentru că toate amănuntele, care merg până către sfârșitul acestei scene, nu fac decât să confirme pur și simplu teza pe care am pus-o.

Dar iată câteva lucruri mai interesante și care ne scot oarecum din această linie de idei. El a căutat în studiu liniștea și n-a găsit-o, și ar vrea acum, dintr-o dată, să-și trăiască viața.