1. Primul termen al mântuirii: căderea în păcat

Problema salvării înseamnă, într-un limbaj mai românesc, încercarea omului de a se mântui. Preocuparea aceasta de a se mântui nu poate să o aibă omul decât în momentul în care el are conștiința căderii, conștiința inferiorității lui față de ceea ce ar putea să fie.

În conștiința căderii omului se află iarăși un moment foarte necesar în această punere a problemei mântuirii, căci pentru ca un om să se poată mântui însemnează că el trebuie să fie în esență mai bun decât este actualmente, adică să existe în el posibilități de ridicare morală și de ridicare metafizică; adică omul se recunoaște în adevăr pe o treaptă inferioară de viață spirituală, dar această treaptă inferioară de viață spirituală nu determină propriu-zis însăși esența lui: el nu este pentru vecie așa cum este, ci are posibilitatea de a deveni mai bun, posibilitate garantată oarecum, în închipuirea omului obișnuit, că, odată, el a fost așa cum ar trebui să fie sau cum ar vrea să fie.

Vasăzică, problema aceasta a mântuirii presupune o stare inferioară, care nu este starea lui naturală, ci starea în care a ajuns grație unor împrejurări oarecare. Prin urmare, omul a fost într-un anumit moment bun și a încetat să fie bun; aceasta însemnează că omul a căzut.

Un termen, prin urmare, al problemei acesteia a mântuirii este reaua stare sau starea de inferioritate, dezagregarea spirituală a omului, dezagregare întâmplată în cursul istoriei.

Al doilea termen trebuie să fie poziția ultimă către care se îndreaptă acest om în necesitatea, în tendința lui de a se mântui. Despre aceasta însă, mai târziu. Deocamdată să discutăm prima parte.