2. Două concepții despre păcat: creștinismul și iudaismul

În mentalitatea noastră europeană, care este stăpânită în structura ei intimă de religiozitatea creștină, această cădere a omului este în adevăr teoretizată. Ce însemnează aceasta? În creștinism este teoretizată printr-un mit, mitul căderii omului în păcat. Adam și Eva au mâncat mărul din pomul cunoștinței și, prin urmare, au decăzut din situația în care erau. Spun însă că această teoretizare este exprimată printr-un mit. De ce printr-un mit? Pentru că, propriu-zis, această poveste a păcatului originar nu poate să fie luată în înțelesul acesta literal - și o să vedem imediat de ce. Dumneavoastră poate că ați auzit că există mai multe posibilități de interpretare a acestui mit al păcatului originar: este o formă literală și este o altă formă, care înțelege prin acest păcat originar numai un simbol. Forma literală este aproape pozitivă. Acela care a exprimat-o în formula cea mai pregnantă este Sfântul Augustin: peccatum est dictum vel factum, vel concubitu, contra legem aeternam; păcatul ar fi „vorba sau fapta, sau dorința împotriva legii eterne“.

Este în adevăr, spuneam eu, o interpretare literală, pentru că vă amintiți povestea din primul capitol al Genezei: primii oameni au fost creați de Dumnezeu, în felul pe care-l știți. Ei erau liberi să trăiască în Eden, după cum voiau să trăiască, dar li s-a pus o condiție: nu vor gusta nimic din fructul unui pom care era așezat în mijlocul grădinii. Erau în grădină doi pomi: pomul vieții și pomul cunoștinței. Din pomul vieții, cei dintâi doi oameni puteau să se ospăteze cât voiau, din cel al cunoștinței, nu. Prin urmare, Dumnezeu impune omului o lege, o poprire peste care acești doi oameni nu puteau să treacă. Oamenii au trecut peste poprire, vasăzică oamenii au înfrânt legea lui Dumnezeu și, prin înfrângerea legii lui Dumnezeu, au căzut în păcat. De aceea spune Sfântul Augustin că păcatul este transgresiunea legii eterne. Este o interpretare literală, în înțeles impropriu, pentru că chiar literală nu este. Literală ar fi dacă păcatul ar fi constat din faptul că au mușcat din acel măr. Dar poprirea de a se ospăta din acel măr nu este propriu-zis decât o poprire, o lege care se impune. Sunt unii care zic: o lege anumită, o lege în general. Dar nu este o lege în general, pentru că arborele acela nu este arborele vieții, ci al cunoștinței. Dacă omul a păcătuit în momentul în care a vrut să cunoască, în momentul în care s-a ridicat din starea lui naturală de animal, de făptură care trăia pur și simplu realitatea direct, s-a ridicat în pozițiunea în care el încerca să-și dea seama de toate lucrurile pe care le făcea, omul a păcătuit în dorința lui de a egala pe Dumnezeu – aceasta ar fi o interpretare. Dar, în sfârșit, noi zicem, în termeni generali: impunerea aceasta de a nu mânca din arborele oprit, din arborele cunoștinței, era o lege pe care primii oameni au călcat-o. Acesta este păcatul originar, o interpretare, cum spuneam, aproape literală.

Această. interpretare însă nici nu putea să corespundă, nici nu putea să convină noii structuri europene pe care o aducea creștinismul, pe care o crea creștinismul. Interpretarea aceasta este, aș zice, mai degrabă o înțelegere iudaică a păcatului originar; înțelegere iudaică întru atât întru cât și pentru religia iudaică păcat însemnează tocmai contravenirea la lege. Dumneavoastră știți că iudeii au fost întotdeauna poporul ales, că Dumnezeu le-a dat o lege după care să se conducă și că, de câte ori poporul ales călca legea, Iahve îl pedepsea. Sunt o mulțime de evenimente în care se arată că, în adevăr, Iahve a pedepsit pe poporul ales de câte ori a călcat legea. Este vasăzică o interpretare a păcatului juridică, istorică, tehnică, nu metafizică, ci pozitivistă. Această interpretare, dacă voiți încă, identifică faptul moral cu faptul juridic: păcatul este unul și același lucru cu delictul. Delictul este însă, după cât știm și noi, în mentalitatea noastră de astăzi, transgresarea la o lege scrisă. Păcatul este transgresiunea la o lege morală, care poate să fie scrisă sau poate să fie nescrisă.

Interpretarea aceasta iudaică, spun eu, este o interpretare tehnic-juridică, pozitivistă și se aseamănă cu interpretarea lui Augustin. Este o ciudățenie, trebuie să vă mărturisesc, că tocmai Augustin este acela care a dat interpretarea aceasta, pentru că niciodată n-au avut religia creștină și teologia creștină un mai strașnic apărător al mitului decât pe Sfântul Augustin.

Forma aceasta metafizică în care s-a desfășurat creștinismul după ce s-a format, sau chiar în perioada în care se plămădeau dogmele religiei acesteia, atmosfera aceasta metafizică a fost introdusă prin activitatea filosofică, literară și direct religioasă a lui Augustin. Ei bine, tocmai acest Augustin, în momentul când trece la interpretarea păcatului originar și a păcatului în general, dă această formulă, care nu este propriu-zis nici metafizică, și nici în noua structură spirituală a creștinismului. Că poporul iudeu, că evreii n-au avut altă interpretare, și nici nu puteau să aibă altă interpretare, este explicabil prin structura sufletească a poporului acestuia. Pot să vă amintesc acelora care știti, și să vă spun acelora care nu știti, că sunt anumiți istorici ai evreilor care spun că nici ei nu înțeleg povestea aceasta cu păcatul originar. Este adevărat că se găsește în Vechiul Testament această poveste a păcatului originar, dar ei, evreii, nu-l înțeleg și nici nu l-au înțeles vreodată. Graetz, unul din cei mai mari istorici ai poporului evreu, bănuiește că această poveste a păcatului originar ar fi o invenție creștină din perioada paulinică și că a fost strecurată mai târziu în Vechiul Testament, ceea ce nu este exact. Dar vedeți cu câtă stăruință se apără rasa evreiască de aceasta? Pentru ce? Pentru că păcatul acesta nu are înțeles pentru ei. În legătură cu aceasta se poate spune că nici nu există în iudaismul ortodox o problemă a mântuirii; există într-o altă formă și altceva, și o să vedem anume ce, dar o problemă a mântuirii, care să se sprijine întâi pe excelența rasei umane și în al doilea pe degenerarea rasei umane, nu există în toată religia iudaică.

Deci, interpretarea aceasta foarte plauzibilă a mitului păcatului originar în iudaism este surprinzătoare la Augustin și surprinzătoare pentru motivele pe care vi le-am spus. Mai degrabă, aș zice eu că în adevăr păcatul originar trebuie interpretat ca un mit, adică trebuie interpretat ca un simbol. Omul este prin natura lui bun. Atunci când a fost creat, s-au pus în el toate posibilitățile; el a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, spune Vechiul Testament. Totul era în el cum era în dumnezeire, cu o singură deosebire, că el era creatură și nu creator, iar posibilitatea aceasta de creator nu i-a dat-o lui. El ar fi putut să ajungă la această posibilitate de creator dacă ar fi căpătat încă ceva din puterea dumnezeirii, dacă ar fi căpătat ideea, dacă ar fi participat, cum ar fi zis grecii, la Logos. Dar aceasta îi fusese lui interzis. Adică, în vorbirea firească, obișnuită, există deosebite trepte de cunoștință, există deosebite posibilități de viață spirituală. Aceste posibilități de viață spirituală sunt limitate: este totdeauna un maximum peste care nu se poate trece.

Încercarea de a transgresa această limită superioară însemnează pur și simplu cădere. Ce însemnează căderea îngerilor? Nu însemnează același lucru? Nu însemnează tendința îngerilor de a deveni înșiși dumnezei? Există o cosmogonie teologică, ai cărei reprezentanți se găsesc și astăzi (este filosoful Maritain de la Paris); această cosmogonie teologică creștină susține pur și simplu că există de fapt astăzi Dumnezeu, sfinți și îngeri, și îngerii sunt realități, cum suntem realități noi, și că sfinții, îngerii și Dumnezeu formează un fel de ierarhie de trepte de cunoaștere. [4]

Una din criticile cele mai însemnate și cele mai frumoase care s-au făcut în timpurile moderne lui Descartes este critica pe care a făcut-o Maritain. El a scris Trois Réformateurs (Luther, Descartes, Rousseau) și critica pe care a făcut-o este foarte interesantă, nu numai ca mentalitate și formă, dar și ca substrat filosofic. Critica pe care o face lui Descartes este că Descartes crede că poate să se ridice cu înțelepciunea până la înțelepciunea îngerilor. Vasăzică, există îngeri, există o inteligență a îngerilor. Sfântul Toma d-Aquino a descris această inteligentă a îngerilor. Păcatul cel mare al lui Descartes (și motivul pentru care el n-a izbutit să se afirme ca un filosof de seamă) este că a crezut că poate să se învestească cu această putere de pătrundere intelectuală pe care o au îngerii.

Vasăzică, păcatul poate să fie interpretat în înțelesul acesta, că omul a fost creat într-un anumit fel, adică limitele în care el se poate mișca, mai ales limitele superioare, sunt întotdeauna precizate. Posibilitatea de a trece dincolo de aceste limite nu există, încercarea de a trece de aceste limite constituie păcatul. Simbolic, mitic, am mai zice, păcatul originar reprezintă tocmai acest fapt: întâi, conștiința superiorității, a cvasidivinității omului, și al doilea, conștiința tendinței exagerate a omului de a trece dincolo de limitele, de posibilitățile lui naturale și de aci răsturnarea în păcat: întotdeauna omul care vrea mai mult decât poate, care vrea mai mult decât se cuvine, trebuie să cadă într-un exces care îi este fatal. Fatalitatea aceasta se exercită, în ceea ce privește pe om, la aceasta: că trebuie să trăiască astăzi pe pământ în condițiunile în care trăiește.

Care sunt condițiunile? Ele au fost puse de la început în Vechiul Testament: „îți vei câștiga pâinea prin sudoarea frunții, iar tu, femeie, vei naște în dureri“ ețetera, care, toate la un loc, nu sunt decât o sinteză pentru toate mizeriile și toate greutățile pe care are să le întâmpine omul în viața aceasta.

Încă ceva aș vrea să vă lămuresc în legătură cu acest lucru. Interpretarea pe care o dau eu aci nu este o interpretare personală, este o interpretare care poate nu este chiar așa de mult autorizată, dar care este trăită propriu-zis de marea majoritate a creștinilor. Dacă vă veți adresa unui om care crede și, dacă acestui om care crede îi veți cere să vă lămurească ce însemnează păcatul originar, el vă va da întotdeauna o interpretare analoagă.