4. Al doilea termen al mântuirii: ridicarea din păcat

Există deci o gândire mitică, care postulează exisțenta dintru început a omului în condițiuni excelente și o dezagregare, o cădere a lui în așa-numitul păcat originar. Unde nu există această cădere prin păcatul originar, nu există nici posibilitatea, sau nu se pune nici problema mântuirii. V-am spus la început că această problemă a mântuirii are un al doilea termen, care este ridicarea la dintru început printr-o practică deosebită. Pentru creștinism, acest al doilea termen al procesului, ridicarea noastră din nou în starea de excelență la care am fost la început, nu este posibilă decât cu intervenția unor puteri transcendente, adică nu din noi înșine putem să scoatem puterea aceasta de a ne mântui, ci trebuie să intervină cineva care să ne ajute să ne mântuim. Creștinismul soluționează în chip foarte logic problema aceasta, prin intervenția lui Dumnezeu în forma în care s-a întâmplat în creștinism, adică în forma Fiului care se întrupează. Adică Dumnezeu, această trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, s-a întrupat, s-a coborât între noi, s-a jertfit ca trup pentru noi și prin această jertfă a lui ne-a dat nouă posibilitatea de mântuire. Aceasta ce însemnează? Însemnează întâi că mântuirea este posibilă prin intervenția unei existențe transcendente și mai însemnează, în al doilea rând, că, în definitiv, partea noastră în mântuire nu este tocmai partea cea mai însemnată.

În religia catolică, există credința foarte hotărâtă că faptele sunt totul în mântuire, adică, dacă eu fac fapte bune, mă pot mântui. În religia ortodoxă, știți că se vorbește de credința fără fapte că este moartă. [5]  Există, prin urmare, credință și există fapte pe care oamenii trebuie să le facă, fapte bune. Dintre acești doi termeni ai mântuirii, catolicismul face să cadă accentul fundamental pe fapte, protestantismul, pe de altă parte, face să cadă accentul fundamental pe credință: crede și te vei mântui.

Biserica de Apus a fost aceea care a urmărit mai mult erezia pelagiană care spunea că, în definitiv, omul a păcătuit pentru că trebuia să păcătuiască și care, la un moment dat, prin degenerare, a izbutit să înlăture cu totul povestea aceasta a mitului păcatului originar. A zis: „Omul este așa cum este el, așa a fost dintru început“. Erezia aceasta, la un moment dat, printr-un urmaș al lui Pelagius, a făcut o altă afirmațiune și a spus că omul este rău, dar omul are în el puterea aceasta, necesitatea pe care el o simte ca să se mântuiască, ca să se ridice, și aceasta ar fi suficientă pentru el ca să se poată mântui. Omul, cu alte cuvinte, găsește în el posibilitatea de a se mântui, omul n-are nevoie de Dumnezeu, de al doilea termen, pentru ca să se mântuiască, ci se poate mântui el singur.

Care sunt posibilitățile acestea de mântuire? Prin ce se poate mântui? Prin felul în care lucrează. Vedeți ce asemănare fantastică este între acest pelagianism à outrance, exagerat, și între poziția catolică, care zice că faptele sunt precumpănitoare? Vă aduceți aminte din istorie cât de dăunătoare a fost religiozității poziția aceasta a catolicismului. Știți că toată reforma lui Luther a avut ca motiv scandalul cu vinderea indulgențelor. Ce era aceasta? Dacă faci fapte bune și ajuți Biserica cu parale, fapta cea bună va răscumpăra toate păcatele. Vasăzică, poți să faci o mulțime de păcate. Primul păcat, cel originar, l-ai spălat prin botez și, prin urmare, mai ai păcatele pe care le faci în urmă. Aceste păcate le poți răscumpăra prin fapte. Când este vorba de credință, este o chestiune ceva mai delicată și cunoașteți scrierea lui Pascal, Provincialele. Știți câte posibilități se oferă oamenilor ca să scape din păcat. Ai omorât pe tatăl tău, nu este nimic, te-a iertat Dumnezeu; omul trebuie să aibă mai înainte de toate intențiunea de a face lucrul. Dacă ai omorât fără intențiune, nu te-ai gândit că era tatăl dumitale, atunci ești iertat. Posibilitățile de scuză se găsesc, faptele rămân: ai dat parale, ai făcut o faptă bună, îți răscumperi păcatul. Este o degenerare. Eu nu vorbesc împotriva catolicismului, care este de o religiozitate foarte adâncă, ci arăt faptul: catolicismul a făcut să cadă accentul fundamental pe fapte, și nu pe credință, a însemnat o mulțime, dar o mulțime de degenerări.

Și atunci vă întreb: ce deosebire este, principial, între pelagianism, care zice că omul se poate răscumpăra prin faptele lui, și între catolicism, care îngăduie teoretic posibilitatea de răscumpărare tot prin fapte?

Acum, aș mai spune încă ceva; noi, care privim lucrurile acestea ceva mai de sus, care ne dăm, prin urmare, seama și de intervenția istoriei în toate evenimentele acestea, noi putem să avem ceva mai mult sânge rece și să spunem: este evident, pelagianismul, semipelagianismul sunt erezii care au fost condamnate de Biserică.

Să nu credeți că toate ereziile condamnate de Biserică meritau să fie condamnate. Sunt unele erezii care merg impotriva dogmei Bisericii, adică împotriva adevărului revelat, de pildă, arianismul [6]  merge împotriva dogmei revelate. Arianismul este dizolvant față de creștinism, ca și nestorianismul. [7]  Dar sunt altele care nu izbesc dogrnele, ci organizarea Bisericii, organizarea administrativă a credinței și a religiei. Sunt momente în care organizarea ei administrativă este mai slabă și atunci oricine contrazice trebuie să fie aruncat peste bord. Sunt alte perioade însă în care Biserica este mai tare. Atunci ea poate să lase să se nască o mulțime de boli în sânul ei, pentru că le macină.

Pelagianismul este o manifestare a misticismului, dar nu este o doctrină care să pună în primejdie însăși existența religiozității creștine. De ce a luat poziție Biserica catolică împotriva lui? Foarte natural, pentru că Biserica catolică era la începutul ei. Dar gândiți-vă că mai târziu s-au ivit mișcările franciscană, dominicană, benedictină, toate cu caracter mistic. Aceste mișcări n-au fost deloc tratate ca eretice, ci au fost înglobate în sânul Bisericii catolice, pentru că Biserica era destul de tare pentru a le canaliza și stăpâni. În fond, misticismul franciscan este, din punct de vedere strict al Bisericii catolice, mai dizolvant decât pelagianismul. Acest misticism este răul de care a suferit catolicismul în opera de cucerire a lumii.

Nu trebuie să credeți însă că orice erezie este lipsită de fond și de dreptate. Vă vorbeam și altă dată de un principiu interesant, adânc și caracteristic, pe care-l emite cea mai mare autoritate a Bisericii, Möller, care zice: „Un eretic n-are din capul locului dreptate, orice ar susține, pentru că poate să nu păcătuiască împotriva adevărului, dar păcătuiește împotriva Bisericii“. Biserica creștină este o comunitate de iubire, care se sprijină pe felul uniform de a simți, de a crede și de a trăi. În momentul în care unul judecă altfel decât ceilalți, el s-a rupt din comunitatea de iubire, a rupt comunitatea de iubire, a ieșit din cadrul ei și trebuie exclus pur și simplu. Deasupra adevărului rațional stă astăzi Biserica, adevărul trăit, realitatea trăită. Și atunci are perfectă dreptate și nu este deloc de râs, ci este de admirat, are perfectă dreptate Möller când zice că un eretic nu are dreptate orice ar spune el.

Vedeți deci în ce fel trebuie să înțelegem și această erezie pelagiană.

Ce desprindem noi din toate lucrurile pe care le-am expus până acum? Două lucruri fundamentale: întâi, că omul se simte mai bun decât este, simte în el posibilitatea de a fi mai bun decât este, în sensul că simte în el posibilitatea de a se întoarce la ceea ce a fost. În al doilea rând, că această posibilitate sau necesitate a sa de a se întoarce la ceea ce a fost provine din faptul că el, într-un moment dat, a păcătuit.

Procesul, problema aceasta presupune două poziții fundamentale:

1. Prima poziție: există un păcat, există o stare superioară păcatului; este păcatul ca punct de plecare starea superioară păcatului, ca punct de a ajunge.

2. Problema aceasta a mântuirii se poate pune și altfel, adică problema mântuirii, lărgind sensul ei, se poate interpreta și în felul că mântuirea însemnează pentru orice om necesitatea lui de a deveni mai bun decât este, spiritual vorbind. Această necesitate însă este realizată numai înăuntrul omului, fără concepția păcatului, se lipsește de cel de-al doilea termen, termenul de ajungere.

În prima poziție, această trecere la starea superioară se face cu ajutorul unei intervenții din afară; nu există păcatul, nu există căderea la început, atunci dispare și celălalt termen, Dumnezeu, intervenția lui Dumnezeu.

Vasăzică, posibilitatea de mântuire este dată omului în două feluri sau problema mântuirii ia două forme precise: o formă în care procesul are caracter transcendent; și o formă care se întâmplă numai înăuntrul omului. Înăuntrul omului n-am nevoie să presupun păcatul, și n-am nevoie să presupun nici pe Dumnezeu. În momentul în care am presupus păcatul, îl presupun și pe Dumnezeu. Proba că este așa, am dat-o cu degenerarea pelagianismului, care lasă deoparte mitul păcatului și exclude și pe Dumnezeu, și a doua formulă, formula propriu-zis iudaică, mântuirea omului prin el însuși, formulă care a fost realizată istoricește prin ezoterismul iudaic și care-și găsește foarte multe forme de expresivitate în toată filosofia Renașterii.

Vedeți dar, cum ajungem aci la Faust, pe care l-am anunțat.