3. Excurs: Pelagius și Origen

Că lucrurile se întâmplă așa, că este normal să se întâmple așa, se poate vedea și dintr-un exemplu care este istoric. Interpretarea literală a Bibliei a fost întotdeauna pricină de foarte multe nemulțumiri, discuții și polemici în sânul Bisericii. Una din aceste polemici, care a avut un caracter ceva mai vital, ceva mai grav pentru desfășurarea vieții religioase a Europei, a fost și așa-numita „erezie a lui Pelagius“. Ce spune, în definitiv, Pelagius? Pelagius a fost de origine englez și trebuie să adaug că a fost un om foarte credincios și a dus o viață foarte curată și, prin urmare, n-a fost necreștin, lipsit de creștinătate, lipsit de religiozitate, dimpotrivă a fost un om care era frământat de toate problemele pe care viața religioasă le punea; nu era la el numai o practică propriu-zisă, ci și o necesitate teoretic-metafizică, care încerca să creeze din fărâmițările vieții acesteia religioase practice un sistem rațional metafizic.

Ei bine, Pelagius a spus că omul este sortit păcatului, adică omul a căzut în adevăr în păcat. Aceasta însemnează pur și simplu că omul a avut o calitate pe care a pierdut-o. El spune ceva mai mult, și aci, deși pelagianismul a fost o erezie condamnată de Biserică, se apropie de Sfântul Pavel. Pelagius a spus: «Chiar această poveste a căderii în păcat nu este exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, însemnează că el era sortit păcatului înainte de a fi înfăptuit, înainte de a fi el creat». El zice: «Cine l-a creat pe om? Dumnezeu. Când Dumnezeu a creat pe om, a pus în el toate posibilitățile lui? Dumnezeu l-a creat așa cum l-a creat, dar a așezat posibilitatea ca el să acționeze într-un fel sau altul. Deci, atunci când omul a fost creat, în momentul în care Dumnezeu i-a pus legi, adică: „nu vei face cutare lucru“, Dumnezeu trebuia să știe că omul va cădea în păcat, pentru că Dumnezeu, care l-a creat, știa ce posibilități a pus în acest om. Prin urmare, omul era sortit păcatului; deși mai bun decât astăzi, era sortit păcatului încă din momentul creațiunii», lucru pe care-l afirmă într-o formă ceva mai mitigată.

Știți însă că mai este o altă teorie în legătură cu aceasta. Origen spune: „Au fost două feluri de creațiuni, adică a fost o creațiune directă, din mâna lui Dumnezeu, și a doua creațiune, tot prin voința lui Dumnezeu, dar din om, din Adam. Adam, care a fost creat din pământ, a fost creat de Dumnezeu, dar Eva a fost scoasă din coasta lui Adam. Eva și Adam nu au aceeași creațiune și nu sunt la fel, și anume, spune Origen, este adevărat că Adam închidea în el posibilitatea păcatului, dar trebuia să vină această excitație la păcat din afară de el.“ Eva este aceea care trebuia să păcătuiască și el spune: „De ce credeți că șarpele, atunci când cei doi ședeau la tulpina copacului, s-a adresat Evei? Pentru că șarpele știa că Eva o să greșească, pentru că, dacă n-ar fi știut, s-ar fi adresat lui Adam. El știa că Eva o să greșească, că ea este mai slabă. De unde știa? Dacă oamenii sunt amândoi creația lui Dumnezeu, și în același fel creația lui Dumnezeu, atunci de ce Eva este mai slabă decât Adam? Pentru că sunt diferite trepte de creațiune și nu tot ce iese din mâna lui Dumnezeu închide același grad de perfecțiune. Nu că Dumnezeu n-ar putea să creeze la fel, dar nu înțelege să creeze la fel“, spune Origen. Aceeași ierarhizare de valori care există în toată scara animală și în întreaga existență, același criteriu de ierarhizare a fost aplicat de Dumnezeu și la crearea Evei din Adam, și a lui Adam din pământ, prin insuflarea Duhului lui Dumnezeu.

Ca să încheiem digresiunea aceasta, Pelagius spune: „Omul închidea în el posibilitatea păcatului, omul a fost creat mai bun, dar numai pentru o bucată de timp mai bun, pentru că, imediat, el trebuia să cadă în ceea ce este, adică Dumnezeu a prevăzut căderea omului, după cum i-a prevăzut și posibilitatea lui de ridicare, prin trimiterea Fiului Omului, adică a lui Dumnezeu făcut, transformat în trup, întruchipat în Iisus Hristos“.

Vasăzică, vedeți, în adevăr, ce proporții de mit ia această istorie a păcatului originar, mit în adevăr, adică o poveste analoagă cu alte întâmplări reale. Dar mitică trebuie să credem că este toată gândirea religiozității acesteia, pentru că mitică este în genere, aș zice, toată structura religioasă a indo-europenilor. Cum? Credeți că există vreo deosebire din acest punct de vedere între noi, europenii veacului al XX-lea, și între vechii greci? Dar toată religiozitatea grecească nu s-a realizat tot în mituri? Necesitatea aceasta a salvării sau problema mântuirii nu s-a pus pentru greci, ca și pentru noi, tot în urma faptului acestuia că grecul a recunoscut prin gândirea lui mitică inferioritatea în care el s-a coborât? Problema aceasta eu o consider mitică. Să mergem mai departe.