5. Dumnezeu– limita către care se mișcă omul

Vasăzică, în fața negațiunii definitive a lui Mephistopheles, care zice că omul se chinuiește și nu scapă de chin, Dumnezeu zice că este adevărat că se chinuiește, dar o să ajungă la lumină, există cale de mântuire. Și atunci, Mephistopheles numaidecât zice: „Vrei să punem rămășag? Ai făcut o afirmație, eu am făcut alta; să vedem care are dreptate! Vrei să punem rămășag? Îmi dai voie să mă leg eu de Faust, să ți-l prelucrez cum știu eu și să vedem cum o să se mântuiască, cum o să-l duci dumneata la lumină?“. Și Dumnezeu răspunde:

„De ce îmi ceri mie voie să te legi de el? Este dreptul tău. Atâta timp cât este pe pământ, cât trăiește, ai voie să-l ispitești, este datoria ta oarecum să-l ispitești, este funcțiunea ta naturală; tu, care reprezinți oarecum negațiunea binelui, este datoria ta să-l bagi mereu în încurcături din acestea.“ Și încă ceva, zice el, căci Es irrt der Mensch so lang er strebt: „Atâta timp cât omul tinde către ceva, este natural ca el să greșească“.

S-a încheiat acest rămășag. Propriu-zis nu este rămășag, dar, în sfârșit, acest rămășag s-a făcut. Care este deosebirea între cei doi? Unul condamnă și zice: „Nu mai este nimic de făcut“. Dumnezeu zice: „Omul se chinuiește, dar, în însuși chinul acesta al lui, există o posibilitate de valorificare. Atâta timp cât omul tinde către ceva, atâta timp cât omul vrea ceva, este exclus ca el să fie pierdut. Numai în momentul în care încetează să mai vrea ceva, atunci este pierdut, dar atâta timp cât luptă, nu este pierdut și acesta este rostul omului, aceasta este soarta lui, ca să lupte“.

În această afirmație se recunoaște încă o dată existența celor doi poli opuși, întuneric și lumină, bine și rău, căci dacă în adevăr esența omului este să lupte, să tindă către ceva, să caute să cucerească ceva, este tocmai pentru că există deosebirea de poziții. Vă spuneam de la început că, dacă binele ar fi uniform, omul n-ar tinde către nimic. Mi se pare chiar că este încă o frază caracteristică. Dumnezeu spune:

Dacă omul ar trăi într-o atmosferă de bine, el n-ar mai fi activ. Dar natural, ceea ce este în adevăr dumnezeiesc în om este tocmai activitatea aceasta a lui continuă. Dacă omul ar fi în adevăr bun, n-ar fi așa cum este, și atunci omul ar fi însuși Dumnezeu, n-ar mai fi om; dar omul este om și atunci zice: „Tocmai ca omul să nu cadă în inactivitate (activitatea omului poate să cadă, să adoarmă foarte lesne), de aceea i-am dat pe diavolul alături, tocmai ca diavolul să-l incite la lucru, ca să existe acest contrafort al binelui, din care cucerire să iasă necesitatea aceasta de a tinde către ceva“.

Aici apare dintr-o dată un caracter pe care trebuie să-l reținem. Noi am stabilit că sunt doi poli de activitate, dar acești doi poli de activitate, care arată un fel de concepție dualistă morală, sunt imediat înglobați într-o sinteză superioară, căci atâta timp cât există bine și rău, cât există două lucruri deosebite, și omul pendulează mereu între bine și rău. Dar bine și rău nu există în sine, ci bine și rău există ca altceva; răul nu este decât negațiunea binelui propriu-zis [11] , iar răul acesta există ca motiv de acțiune pentru om. Pentru că propriu-zis în esența omului nu stă ca el să facă numai binele, ci în esența omului stă altceva: ca el să tindă înspre bine. Este o adâncă, foarte adâncă vedere, care nu este adăugată de noi, ca un comentariu, ci se găsește în textul însuși.

Prin urmare, deosebirea este că Dumnezeu apare ca un fel de limită către care se mișcă omul în progres; dar o limită pe care omul nu poate să o atingă decât după moarte, am zice. Dumnezeu zice că omul nu poate să o atingă atâta timp cât trăiește, după cum v-am citat adineauri, atâta timp cât este pe pământ, trebuie să tindă către ceva, atâta timp cât este pe pământ, el greșește. Vasăzică, esența omului este nu de a face binele, ci esența omului este de a tinde înspre bine. Iar această tensiune spirituală, aș zice, a omului îndreptat cu toată puterea lui spre idealul metafizic moral, această tensiune spirituală nu este construită și făcută capabilă decât prin construirea unui contrafort, prin negarea binelui; iar această negare a binelui este, cum zice Dumnezeu, der Teufel. Drum geb-ich gern ihm den Gesellen zu,/Der reizt und wirkt, und muss, als Teufel, schaffen.

Acesta este cadrul în care se desfășoară întreaga tragedie, cadrul pământesc în care un om, cel mai bun dintre toți oamenii, este supus tentației necontenite de a merge înspre bine, dar e atras mereu de tentațiile celălalte ale pământului, de negațiune.

Acum noi discutăm o problemă, este evident, însă n-aș vrea să generalizez prea tare, adică n-aș vrea să credeți că în Faust este o filosofie pentru toată lumea; adică n-aș vrea, cu alte cuvinte, să afirm că, simbolic, Faust reprezintă omenirea. Nu. Faust reprezintă un om oarecare, Faust reprezintă o individualitate omenească ce tinde către ceva. Nu toți oamenii sunt capabili de asemenea lucruri. Ați văzut că diavolul însuși spune, îi împarte în diferite categorii când spune că „sunt unii așa de nenorociți, încât nici nu-mi mai vine să-i mai chinuiesc“. Dumnezeu însuși îi împarte pe oameni în diferite categorii, când spune: „Bine, dar pe Faust îl cunoști?“. Sunt și alte tipuri de oameni. Deci Faust este un individ, este o personalitate, este un om deosebit.

Problema care se pune aci, prin urmare, nu este problema omului în genere și a omenirii în general, ci problema oamenilor aleși din omenire. Goethe n-a generalizat, n-a făcut teorie, pentru că avea bun simț și știa că în artă nu se face teorie. Dacă se apuca să generalizeze, să teoretizeze, să creeze simboluri, fără îndoială că execuția artistică ar fi suferit, ar fi suferit plasticitatea și chiar concretul.

Prin urmare, vă atrag atenția de la început asupra acestui fapt, ca să nu credeți că problema aceasta este o problemă pe care Goethe o pune în legătură cu toată omenirea. Este însă o problemă care se pune pentru anumiți oameni și, pentru că această problemă se poate pune și pentru anumiți oameni dintre noi, care ne găsim în această sală, de aceea are interes.