1. Omul ca opozant față de Dumnezeu. Consecințe

Domnilor, am stabilit împreună în lecția noastră trecută aproximativ, dar nu suficient, câteva indicații pentru speculația d-voastră personală: că păcatul originar, care este de natură rațională — ca să zic așa însemnează ca ultimă consecință un fel de desprindere a omului din totalitatea creației, crearea unui centru de polarizare înăuntrul acestei totalități, care rupe așezarea primară a lui Dumnezeu. Omul, așezat ca centru de raportare a existenței, rupându-se — prin urmare — de legea lui, așa cum a fost creat el ca element constitutiv al creației, nu ca stăpân și legiuitor înăuntrul acestei creații, prin această desprindere, prin această însingurare a lui față de existență, intră, astfel, într-o luptă.

El se împotrivește legii generale, tulbură armonia cosmică, întrucât legea trebuie să devină — după părerea lui — legea lui.

Dacă d-voastră vă dați seama de datele inițiale ale problemei, puteți înțelege că legea cosmică nu poate să devină legea lui decât în momentul în care el însuși devine Dumnezeu.

Așa încât, într-adevăr, procesul de cunoaștere prin însăși natura lui duce, ca o ultimă consecință, la transformarea omului în Dumnezeu. Duce nu la depășirea naturii lui proprii — asta este altceva (O să vedem noi ce însemnează). Duce la schimbarea naturii lui, la opunerea lui față de Creator.

Ceea ce spun eu în momentul de față nu este dialectică, nu este teorie, ci este fapt istoric.

D-voastră știți perfect de bine că toate marile epoci raționaliste sunt epoci fără Dumnezeu, pentru că omul nu mai poate să lase alături de el pe cineva, el fiind — pentru el, pentru judecata lui, pentru felul lui de a valorifica existența ultima lui existență.

Din această răsturnare decurg o mulțime de fapte. Simțul de proprietate, de pildă, este o consecință a ivirii înăuntrul omului a acestui proces al cunoașterii. „Eu“ și „al meu“ sunt nu poli propriu-zis, poli ai unui proces, ai unui raport; „eu“ și „al meu“ este unul și același lucru.

Tot ceea ce este, este al meu. Însă, nu și eu sunt ceea ce este.

Raportul este univoc. Cum s-ar spune, existența este a mea, întâi pentru satisfacerea necesităților mele, pentru că de-aia este existență aici.

Afară de aceasta prin însuși procesul de cunoaștere, toată existența este a mea ca obiect întru cunoașterea mea. Totul există — și în ordinea cunoașterii, și în ordinea existenței — în funcție de mine.