2. Neliniștea metafizică

Și totuși, oricât am avea noi încredere în noi înșine, oricât am raporta întreaga existență la noi și ne-am închipui că suntem stăpâni, această existență este ceva care niciodată nu a intrat în capul oamenilor. Nu s-a aflat încă om care, în maximum de sentiment al puterii proprii, să-și fi putut închipui că el este creația lui însuși.

Vedeți d-voastră, aici se isprăvește puterea omului. Oricât de mare ar fi această putere, aici există totuși, pentru orice om care gândește, o preponderență, o dependență — care, de orice natură ar fi ea, nu este mai puțin dependență. Oricât de tare, oricât de Dumnezeu ar fi el față de această lume, oricât de bine așezat ar fi în capul lumii acesteia, oricât ar fi de instalat ca scop al lumii acesteia, totuși el nu este făcut de el. Nu s-a făcut el pe el însuși — și acest sentiment de dependență stă la originea neliniștii omenești.

Când un om a mers până la capătul procesului de cunoaștere, el ajunge totdeauna la această poziție liminară — și aici intervine, cum spuneam, neliniștea.

Neliniștea aceasta o găsim în desfășurarea activității metafizice a omului, de orice natură, de orice structură ar fi ea, nu numai prin acea înstrăinare de care am vorbit. Dar mai este și altceva: sentimentul unei ruperi a legăturilor sale organice.

Mergând pe linia cunoașterii propriu-zise, noi ajungem la convingerea că fiecare dintre noi este un Dumnezeu. Dumnezeu ăsta suferă într-un fel; el este rupt de ceva. Dar și Dumnezeu cel adevărat suferă și el de ceva, poate să sufere de ceva.

Îmi aduc aminte, când citeam mai de mult o carte, de unul care desigur că ați auzit și d-voastră, care spunea că Dumnezeu este trist când nu-l iubesc oamenii. Și cred că avea dreptate atunci când spunea că Dumnezeu se simte rupt de propria creație. Dar omul care este neliniștit nu se simte rupt de creație. El se simte rupt de altceva, de Creator. Este cu totul de altă natură ruperea aceasta.

Este o lipsă de completitudine, ca să zic așa. Și atunci, acelei însingurări de stăpân, de îndumnezeire, acestei atitudini îi corespunde, în domeniul metafizicii omenești, necesitatea de completare. Omul trebuie să iasă din el. Omul trebuie să se dea într-un fel, tocmai pentru a se întregi, pentru ca să se echilibreze. El trebuie și să dea, nu numai să ia. Nu să considere că totul este el. Nu să posede, ci să dăruiască, să se dăruiască pe el, să scape de el însuși, așa mărginit cum este el prin procesul și prin consecințele procesului de cunoaștere.

Și atunci, vedeți d-voastră că activitatea metafizică a omenirii, care constituie într-un oarecare fel însăși literatura problemei mântuirii, înspre asta tinde: înspre dăruirea persoanei tale, înspre topirea ființei tale în altceva, înspre căutarea unui echilibru printr-un singur punct de sprijin care te transcende.