6. Comunitatea de iubire în Biserica catolică

Evul Mediu, care închidea pe individ în diferite categorii: categoria familie, categoria cetate, categoria Bisericii ețetera, Evul acesta Mediu era și el o epocă totalitară, într-un anumit fel. Nu totalitară în proporțiile zilei de azi. Categoriile care ne confiscă astăzi, categoriile cărora ne dăruim noi astăzi sânt numai proporțional mai mari. Astăzi nu mai este vorba de meserii, de breaslă, care pentru omul Evului Mediu însemna breasla din orașul lui. Nu e vorba de cetate, de familie ș.a.m.d.. Sau, este vorba de toate aceste categorii, existând, constituind un fel de ierarhie înăuntrul unei categorii mai cuprinzătoare care se numește națiunea.

O să spuneți d-voastră: „Dar nu erau totuși și în Evul Mediu un fel de categorii mai cuprinzătoare? Respectiv, o categorie mai cuprinzătoare decât națiunea, anume categoria Bisericii? Era sau nu era?“ Teoretic, era Biserica. De pildă, Biserica romano-catolică. Biserica aceasta, evident, era mai cuprinzătoare decât națiunea.

Întâmplarea face totuși — și d-voastră o să vă dați seama, de ce face întâmplarea lucrul acesta — ca fiecare dintre credincioșii care trăiau în această comunitate de iubire a Bisericii catolice, care se dăruiau acestei comunități și nu se dăruiau comunității în totalitatea ei, această Biserică nu poate să fie trăită în totalitatea ei de către credincioși. Această Biserică era propriu-zis o abstracție, o generalizare logică, mai întâi, și una administrativă, în al doilea rând. Nu era o unitate organic existentă. Și aceasta, pentru bunul motiv că întotdeauna în sânul acestei Biserici s-au constituit grupuri aparte. La un moment dat a venit unul pe care-l chema Francisc de Assisi, care vorbea cu păsările cerului, și îmblânzea fiarele sălbatice, și care mai știa să cânte foarte frumos într-un grup de acestea.

Biserica romano-catolică a reacționat după o vreme: „Ce facem cu ăsta? Este sau nu este în Biserică? Ăsta nu gândește ca noi. Ăsta este nebun. Ăsta pleacă dintre noi cu o mulțime de oameni — și atunci, hai să zicem că este în biserică.“

Sfântul Francisc multă vreme a fost pus la cântar. Ba este în lipsă, ba prisosește. Niciodată nu era cum trebuie să fie. Dar Biserica a hotărât, până la urmă, să-l primească. „Hai să-l primim. Cine știe ce buclucuri o să ne mai facă!“

Am spus: acesta este un caz. Dar se pot cita multe altele. D-voastră știți că existau anumite biserici locale înăuntrul catolicismului. De pildă, Biserica Anglicană, o formulă de biserică de stat. Este vorba deci de unități organice locale.

În esența lui, catolicismul este o serie de formule. „Spune că ești așa și pe dincolo — și atunci ești catolic.“

Vasăzică, o simplă declarație de recunoaștere a unor afirmații, nu a realității organice.

Așa încât, unitățile care depășesc individul acesta sunt și rămân totuși națiile, care sunt existențe permanente în veac și cărora noi ne putem dărui.

Drumul spre mântuire trece prin dragoste ca act personal, prin dăruirea noastră printr-un act personal ca instrument de dăruire unei colectivități permanente. Dar acesta este numai drumul: să iubești, să poți iubi, să poți să nu mai fii tu.

Dar ființa aceasta colectivă, care îți înlesnește ție posibilitatea de dăruire, nu este propriu-zis decât o treaptă. Pentru că neliniștea de la care am plecat noi, această neliniște este provocată de faptul că noi nu suntem împăcați cu Creatorul nostru.

Eu v-am descris d-voastră etapele împlinirii. Dar n-am ajuns să stabilim împlinirea care stă la originea neliniștii — și care este împlinirea cu Cel care ne-a creat pe noi.

Dar, despre asta — rândul viitor.